MAREA REFORMĂ A LUI EZECHIA

2 Cronici 30

„Omul se uită la ceea ce izbeşte ochiul, dar Domnul Se uită la inimă” 1 Samuel 16:7.

R 4812 W. T. 1 mai 1911 (pag. 139-141)

Împăratul Ezechia al lui Iuda are un minunat raport despre el, ca om al lui Dumnezeu, un reformator, un patriot, totuşi el a fost fiul unui tată rău, care în schimb a fost fiul unui tată bun, care în schimb a fost fiul unui tată rău. Schimbarea între bine şi rău timp de patru generaţii ilustrează faptul că, deşi ereditatea are mult de-a face cu fiecare membru al rasei noastre, cu toate acestea în natură există compensaţii. Noi suntem toţi membri ai familiei lui Adam şi ca atare suntem cu toţii părtaşi la slăbiciunea generală, mental, moral şi fizic, care timp de şase mii de ani a ajuns până la noi. Sf. Pavel se referă la aceasta, zicând: „Printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, căci toţi au păcătuit.” Romani 5:12.

Tendinţa descendentă sau păcătoasă înnăscută în fiinţa noastră este atât de puternică încât nimeni nu este în stare să o învingă pe deplin. Cel mai bine ce putem face fiecare dintre noi este să ne fixăm voinţa contra slăbiciunilor moştenite şi să luptăm curajos împotriva lor. Apostolul ne asigură că dacă ar fi posibil ca omenirea să câştige pe deplin o astfel de victorie asupra eului decăzut, astfel încât să-l aducă înapoi la perfecţiune, atunci fără îndoială că Dumnezeu ar fi prevăzut acea cale de mântuire. Dar acea cale fiind imposibilă, Dumnezeu a prevăzut altă metodă, altă cale de întoarcere a noastră la El — prin meritul morţii lui Cristos, „Cel drept pentru cei nedrepţi”, şi prin ajutorul lui Mesia. Acest ajutor, în prezent, este limitat la aceia care îl caută în mod voit. Ei privesc binecuvântarea păcii şi bucuriei în viaţa prezentă şi mai târziu gloria, onoarea şi nemurirea cu Mesia în Împărăţia Lui.

CEI CARE VOR FACE VOIA DOMNULUI ÎN VEACUL VIITOR NU VOR MURI

Totuşi, mulţi sunt atât de slăbiţi, atât de „pierduţi” prin cădere, încât ei sunt, la figurat, orbi şi surzi la nevoile lor, la iubirea lui Dumnezeu şi la mila în Cristos, şi la ajutorul oferit de Mântuitorul. Aceştia primesc puţin sau nimic din ajutorul Răscumpărătorului în prezent, totuşi nu sunt lăsaţi în afara prevederii divine. Odată cu completarea alegerii sfinţilor va veni stabilirea Împărăţiei lui Mesia „sub toată întinderea cerurilor”. Prin puterea ei, păcatul va fi cucerit şi prizonierii orbi şi surzi ai păcatului vor fi eliberaţi, inclusiv prizonierii care au coborât în închisoarea morţii — în şeol, în hades.

Atunci ocaziile îndurătoare de binecuvântări pământeşti şi de viaţă veşnică vor fi oferite tuturor. Atunci nu va mai fi proverbul, „Părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li s-au strepezit dinţii” (Ier. 31:29, 30). Atunci numai cei care vor mânca agurida păcatului vor muri în Moartea a Doua; şi toţi cei doritori şi ascultători vor fi ridicaţi la perfecţiune şi la viaţă eternă.

O lecţie pe care toţi ar trebui să o înveţe este cu privire la puterea voinţei şi la necesitatea de a avea o voinţă hotărâtă sau puternică, îndrumată corect — o voinţă de a face binele. Împăratul Ezechia a avut o voinţă sau o inimă puternică. Secretul succesului său a stat în faptul că el n-a fost şovăielnic, ci a căutat să facă binele din toată inima — să facă voia Domnului.

De fapt, este mai bine ca omul să aibă în parte o voinţă bună, decât să aibă o voinţă cu totul rea; dar să ne fie limpede că o astfel de persoană cel mult va avea numai un succes parţial în viaţă. Puţinul nostru tot nu este deloc prea mult să-l dăm Dumnezeului nostru, Răscumpărătorului nostru, cauzei dreptăţii. O greşeală făcută de mulţi oameni bine intenţionaţi este să păstreze o parte din inima lor pentru ei înşişi. Dacă noi dăm Domnului nouă zecimi din inima noastră şi din voinţa noastră şi păstrăm o zecime în cele mai ascunse locuri, aceasta nu va face decât să ne slăbească şi să ne păteze caracterul, viaţa, succesul în serviciul divin. Vom constata că facem cărări pentru egoism şi păcat, din cele mai adânci şi neconsacrate colţuri ale inimii, peste cele nouă zecimi consacrate. În mod potrivit, Domnul n-ar putea accepta o astfel de consacrare sub chemarea Sa, „Fiule, dă-Mi inima ta”.

EZECHIA REFORMATORUL

La scurt timp după ascensiunea Sa la tron, Împăratul Ezechia a făcut paşi pentru reorganizarea închinării lui Iehova Dumnezeu. Tatăl lui introdusese închinarea la idoli — ridicând altare şi desişuri pentru închinare lui Baal. Templul lui Dumnezeu a fost acoperit cu moloz. Sub îndrumarea împăratului, leviţii au început o lucrare de curăţire. Au fost necesare opt zile pentru a transporta molozul din curte etc. Apoi preoţii, care erau singurii autorizaţi să intre în Sfânta, sau în templul propriu-zis, au fost îndrumaţi să cureţe templul în sine.

Dar ca o lucrare preliminară, înainte de a începe curăţirea curţii sau a templului, împăratul i-a îndrumat pe preoţi şi pe leviţi să se sfinţească din nou pentru Domnul şi pentru serviciul Său. Cât de potrivit! Cât de în armonie cu cuvintele profetului Isaia, care a trăit la acel timp şi care a fost consilierul împăratului — „Curăţiţi-vă, cei care purtaţi vasele Domnului!” Isa. 52:11.

Este un gând important, că nimeni nu este propriu-zis gata să aducă serviciu lui Dumnezeu în vreo formă sau lucrare până când n-a ajuns într-o stare a inimii sfinţită în relaţia cu Domnul.

Aplicând acest aspect la reformele din zilele noastre, recunoaştem că este potrivit ca slujitorii lui Cristos să aibă o parte proeminentă în privinţa tuturor reformelor religioase. În măsura în care acestea au influenţă asupra poporului, se poate realiza binele. Dar să nu uităm învăţătura sf. Petru asupra acestui subiect. Comparând preoţimea lui Israel cu instituţiile bisericii creştine, sf. Petru ne dă ideea că preoţii din vechime nu-şi găsesc antitipurile în clerul de astăzi, ci în poporul evlavios sau sfinţit al lui Dumnezeu, fie că sunt în slujirea publică sau în afara ei. Iar leviţii antitipici de astăzi sunt în general casa credinţei. Astfel sf. Petru îi spune întregii Biserici consacrate a lui Cristos: „Voi sunteţi … o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi virtuţile Celui care v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată”.

Marele Împărat porunceşte poporului Său consacrat să cureţe templul lui Dumnezeu, care este Biserica, „de orice întinăciune a cărnii şi a duhului, ducând până la capăt sfinţirea în frică de Dumnezeu” (2 Cor. 7:1). În măsura în care se face aceasta, din templul lui Dumnezeu, adevărata Biserică, va ieşi o influenţă binecuvântată, care va ajunge departe, la toţi cei care iubesc dreptatea şi urăsc nelegiuirea.

MARELE PAŞTE AL LUI EZECHIA

Împăratul, deşi în vârstă de numai douăzeci şi cinci de ani în acel timp, avea o minte largă — rezultatul consacrării sale Domnului din toată inima şi a îndrumării Domnului — posibil prin profetul Isaia. Templul fiind pregătit, împăratul a făcut un apel general către popor, să se întoarcă la închinare lui Dumnezeu, să se suie la Ierusalim să ţină Paştele. Acest mesaj nu numai că a mers în toată jurisdicţia împărăţiei sale a lui Iuda, ci a fost extins şi la cele zece seminţii ale împărăţiei din nord, partea separată a aceluiaşi popor. Au fost trimişi mesageri, informând că împăratul Ezechia a curăţat templul şi a stabilit aranjamente măreţe pentru sărbătorirea Paştilor, şi i-a invitat pe toţi cei care Îl iubeau pe Dumnezeu şi doreau să I se închine, să vină şi să celebreze sărbătoarea.

Mesajul a fost bine primit în toată împărăţia lui Iuda, dar în împărăţia de nord, unde idolatria avea putere mai mare, invitaţia a fost luată în râs de mulţi, mândria şi politica unindu-se în dispreţuirea invitaţiei, şi bătându-şi joc de ea şi acuzându-l pe împărat că era un ipocrit modern etc.

Sărbătoarea Paştilor, cu toate acestea, a fost un succes clar de care poporul s-a bucurat atât de mult încât a fost prelungită cu încă o săptămână — împăratul dând cu generozitate din turmele şi cirezile sale, poporul apreciind şi folosindu-se de generozitatea lui.

Bucuria în mijlocul poporului a fost generală, la care au participat mulţi dintre fraţii lor din împărăţia de nord. Citim: „A fost o mare veselie la Ierusalim. De pe vremea lui Solomon, fiul lui David, împăratul lui Israel, nu mai fusese la Ierusalim aşa ceva.”

Întreaga lume de astăzi este aplecată spre plăcere. Aceasta este căutată în diferite direcţii: în vânătoare, pescuit, frecventarea teatrului, câştigarea banilor, în casă, în familie etc. — legitim şi nelegitim; dar dintre mulţi care caută plăcere şi bucurie doar foarte puţini o găsesc; chiar şi acelora puţini de obicei le lasă un gust amar. Adevărata găsire a plăcerii constă în găsirea Domnului şi în ajungerea la o armonie potrivită a inimii cu El. Nu există altă pace, bucurie şi iubire atât de încântătoare, atât de satisfăcătoare pentru suflet ca şi cea care vine din părtăşia cu Creatorul prin Domnul Isus Cristos; şi această bucurie, după cum a spus Învăţătorul, numai El poate s-o dea şi nimeni nu poate s-o ia de la noi. Pentru a menţine această bucurie trebuie să continuăm să rămânem în iubirea Lui — mâncând Paştele într-un sens antitipic — bucurându-ne că am fost cruţaţi prin mila şi favoarea lui Dumnezeu — că am trecut din moarte la viaţă — de la păcat la dreptate — din lume „în biserică, corpul lui Cristos.”

SPIRITUL UNEI MINŢI SĂNĂTOASE

Studiul nostru consemnează că printre acei care au venit la Paşti din seminţiile nordice unii au mâncat Paştele fără să fi făcut curăţirea stipulată de lege. Împăratul Ezechia putea face, fără să fi fost nepotrivit, un mare scandal asupra acestui fapt. Putea să-i mustre pe fraţii vizitatori pentru ignoranţa, stupiditatea lor, saturarea lor cu idolatrie, astfel încât să neglijeze poruncile Dumnezeului lor. Putea să poruncească să fie scoşi afară din Cetatea Sfântă. Dar el a procedat mai înţelept. S-a rugat pentru ei, cerând mila divină pentru greşeala lor. În mod asemănător, în Biserica lui Cristos găsim uneori pe unii care înţeleg doar imperfect sfinţirea vieţii necesară pentru o participare potrivită la „ospăţul de lucruri grase” al Domnului. Să fim înţelepţi în felul cum procedăm cu aceştia; să nu-i acuzăm ca ipocriţi, nici să le ţinem în socoteală scădinţele. Să ne rugăm pentru ei şi să-i ajutăm în modul nespus mai bun. Să ne amintim cuvintele textului nostru, „Omul se uită la ceea ce izbeşte ochiul, dar Domnul se uită la inimă”. Să fim mai puţin scrupuloşi în privinţa formalităţilor şi ceremoniilor, şi cu mai multă compătimire iubitoare faţă de expresiile inimii tuturor acelora care caută să se apropie de Domnul.

BINECUVÂNTAREA DIVINĂ

Încheierea sărbătorii a fost o binecuvântare divină peste tot poporul, prin preoţi şi leviţi. Tot aşa merge o binecuvântare divină de la poporul sfinţit al Domnului — de la toţi cei consacraţi din casa credinţei — spre popor în general — spre vecinii lor, spre prietenii lor şi spre vizitatorii de departe. Aceasta să fie influenţa noastră printre oameni. În această privinţă să ne amintim de puterea limbii, despre care apostolul a spus: „Cu ea binecuvântăm pe Domnul şi Tatăl, şi tot cu ea blestemăm [sau aducem injurii] pe oameni”. Fie ca limba noastră şi toate puterile noastre să fie folosite în a binecuvânta poporul, ca şi a lăuda pe Dumnezeul nostru.

Împăratul a început în mod înţelept reforma la templu şi a dat preoţilor şi leviţilor prima parte în ea. Mai târziu idolii cetăţii Ierusalim au fost adunaţi şi aruncaţi în valea Chedron, şi după entuziasmul cu ocazia Paştilor, zelul poporului în general a crescut şi oamenii au mers în toată ţara şi au distrus idolii, desişurile lui Baal şi fiecare simbol de neloialitate faţă de Dumnezeu.

Şi aşa este şi astăzi. Peste tot lumina zilelor noastre arată tot mai mult josnicia, egoismul, corupţia — unele dintre ele vechi de secole, iar unele dintre ele născute din privilegiul şi ocaziile speciale ale zilelor noastre. Chemarea la reformă este auzită din toate părţile, deşi uneori doar slab. Locul potrivit pentru reformă este, ca şi în zilele lui Ezechia, sfinţirea preoţilor şi a Leviţilor înşişi.

Să nu uităm aceasta; şi după ce am văzut în inima noastră purificarea în armonie cu Dumnezeu, să continuăm prin curăţirea Sanctuarului. Idolii şi tradiţiile oamenilor sub forma venerabilelor crezuri ale trecutului pângăresc Templul lui Dumnezeu. Acestea trebuie înlăturate. Vasele casei Domnului trebuie curăţate de toate întinăciunile — tradiţiile lor umane, filosofiile şi superstiţiile păgâne. Nu mai trebuie să ne închinăm la o carte şi la o cruce, ci trebuie să avem reverenţă faţă de învăţăturile Cărţii şi de semnificaţia crucii.

Dacă Biserica lui Cristos ar putea să-şi îndeplinească cu credincioşie responsabilitatea, sub îndrumarea Împăratului, aceasta ar însemna o mare revigorare a religiei. Ar însemna sfinţirea poporului. Ar însemna aruncarea afară a idolilor mamonei — ai egoismului, ai banilor murdari şi ai faimei lumeşti, şi o aplecare generală a oamenilor în faţa Dătătorului fiecărui dar bun şi desăvârşit.