De Ce S-A Temut Domnul Nostru Şi De La Ce A Fost Salvat – VDM 27.1

DE CE S-A TEMUT DOMNUL NOSTRU ŞI DE LA CE A FOST SALVAT

„Hristos … a fost ascultat din pricina evlaviei Lui.” Evrei 5:7.

R 4804a W. T. 15 aprilie 1911 (pag. 124-125)

Teama Domnului nostru nu a fost că iubirea sau făgăduinţele lui Dumnezeu vor da greş. El ştia că Dumnezeu este credincios în ceea ce a făgăduit; că Dumnezeu este un Dumnezeu care Îşi ţine legământul, şi că toată purtarea şi toate procedurile Sale sunt bazate pe principiile veşnice ale adevărului şi dreptăţii, de la care a devia în vreo iotă ar fi moral imposibil. Dar Domnul a ştiut de asemenea că planul de mântuire al omului era dependent de ascultarea Marelui Preot Uns, de fiecare iotă şi termen al Legii în ceea ce-L privea pe El, aşa cum era arătat în serviciul tipic al Cortului Întâlnirii. Nu numai că trebuia făcut sacrificiul, dar trebuia ca acesta să fie oferit exact cum s-a cerut.

Dacă marele preot tipic, Aaron, n-ar fi reuşit vreodată să se conformeze îndrumărilor date în privinţa jertfei (vezi Lev. 9:16); dacă ar fi uitat sau ignorat vreo parte a îndrumărilor, sau dacă le-ar fi înlocuit pe acestea cu unele idei de-ale sale, atunci nu ar fi fost îngăduit să stropească sângele unei astfel de jertfe imperfecte pe capacul ispăşirii; jertfa lui n-ar fi fost acceptată; el ar fi murit şi n-ar mai fi putut ieşi afară să binecuvânteze poporul. Lev. 16:2, 3.

Astfel vedem că atunci când S-a angajat în marea lucrare de răscumpărare, Domnul nostru a purtat în Sine responsabilitatea vieţii sau morţii, nu doar pentru toată rasa umană, ci şi pentru Sine însuşi. Vorbind figurativ, El Şi-a luat viaţa în mâinile Sale. Nu-i de mirare deci că sub greutatea responsabilităţii, Domnului i-a fost teamă! Tensiunea încercărilor la care a fost supus era prea mare chiar şi pentru natura umană perfectă, neajutată de harul divin. De aceea El a căutat adesea un loc de rugăciune ca să ceară har spre ajutor în orice timp de lipsă.

Să ne gândim la marea luptă de suferinţă prin care a trecut; la ispitele subtile şi înşelătoare din pustie (Studii în Scripturi, Vol. 5, pag. 110-117); la împotrivirea din partea păcătoşilor şi la lipsa de recunoştinţă din partea celor pe care El a venit să-i mântuiască; să ne gândim de asemenea la sărăcia şi la pierderea prietenilor, la lucrările şi la oboseala Lui, la lipsa unui case, la persecuţiile amare şi neîncetate şi, în final, la trădarea şi agonia morţii! Desigur că probele rezistenţei şi a ascultării de cerinţele exacte ale Legii de jertfire, în aceste circumstanţe, erau cruciale. Câtă grijă au produs în Domnul; pentru că, fiindu-I făcută făgăduinţa de a intra în odihna care rămâne şi în slava ce urma Zilei Împăcării, S-a temut ca nu cumva să nu îndeplinească toate cerinţele Funcţiei Sale ca Preot, ca nu cumva să nu facă un serviciu acceptabil. Tot aşa şi noi, zice apostolul (Evr. 4:1), să ne temem ca nu cumva, fiindu-ne făcută o promisiune de a intra în odihna Lui, să nu părem că am rămas în urmă.

„NU VOI BEA PAHARUL PE CARE MI L-A DAT TATĂL SĂ-L BEAU?”

Când Domnul a ajuns la ultima noapte a vieţii Sale pământeşti, chestiunea a venit în mintea Lui cu mai mare forţă: „Am făcut până acum totul în acord perfect cu voia lui Dumnezeu? Şi acum, având în vedere agonia ce va urma, sunt Eu în stare să beau acest pahar amar până la drojdia lui? Pot să îndur, nu doar agonia fizică, ci şi infamia, ruşinea şi batjocorile nemiloase? Şi pot să fac toate acestea în mod perfect, astfel încât să fiu cu totul acceptabil pentru Dumnezeu în propria Mea dreptate? Pot să îndur a vedea pe ucenicii mei împrăştiaţi şi îngrijoraţi, şi întreaga lucrare părând distrusă, numele Meu şi cauza lui Dumnezeu acoperite de ruşine, iar pe vrăjmaşii Mei triumfători şi lăudăroşi? Pot face aceasta aşa încât să aud cuvântul, „bine”?

În acest fel a decurs ultima luptă a Domnului. Fără îndoială, puterile întunericului au fost active în acea oră îngrozitoare, profitând de circumstanţe şi de slăbiciunea şi oboseala Lui ca să-I descurajeze speranţa şi să-I umple mintea cu temeri că, totuşi, nu va reuşi, sau că nu a reuşit să facă lucrarea în mod acceptabil; şi că, de aceea, învierea era nesigură. Nu-i de mirare că inima umană perfectă a slăbit în faţa acestor gânduri şi agonia emoţională a produs sudoare ca nişte picături mari de sânge! Dar a cedat El descurajării şi a renunţat la luptă când această probă crucială a fost astfel asupra Lui? Nu! El a dus aceste temeri umane la Tatăl ceresc, „către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte”, pentru ca voinţa Sa umană să poată fi întărită prin harul divin, ca să poată merge înainte şi să completeze sacrificiul în mod acceptabil pentru Dumnezeu; ca să Se supună de bună voie şi să fie dus ca un miel la tăiere şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund, şi să nu-Şi deschidă gura ca să Se apere. Isa. 53:7.

Rugăciunile Lui către Tatăl n-au fost în zadar, a fost „ascultat din pricina evlaviei Lui”. Deşi cuvintele Lui au fost puţine (pentru că simţămintele sufletului Său nu puteau fi exprimate în cuvinte) spiritul Său tot timpul aducea cereri cu suspine care nu puteau fi rostite (Rom. 8:23). Atunci Dumnezeu a trimis un înger ca să-L întărească şi să-I slujească; să-l asigure de favoarea Divină în continuare şi astfel să-I dea curaj proaspăt, putere a minţii şi stabilitate a moralului, ca să îndure tot ce-I stătea înainte, chiar până la moarte.

Cu acest ajutor al harului divin, Domnul nostru drag a trecut de acel moment cu un curaj neabătut, ca să-Şi sfârşească lucrarea care I-a fost dată. El a putut acum să meargă cu calm şi să le spună preaiubiţilor Săi ucenici, acum osteniţi şi tulburaţi: „Dormiţi de acum şi odihniţi-vă!” Amărăciunea conflictului mental se sfârşise, iar lumina cerului care strălucea în sufletul Său alungase adânca întunecime care atârna deasupra Lui ca un giulgiu funerar, producându-I „o întristare de moarte”. Da, „a fost ascultat din pricina evlaviei Lui”; iar temerea a fost înlăturată în întregime; şi tare în puterea tăriei pe care I-a dat-o Dumnezeu, a simţit că poate să ofere un sacrificiu acceptabil, să împlinească fiecare iotă şi amănunt al cerinţei Legii în legătură cu acesta; şi de aceea, eliberarea Lui din moarte, învierea Lui, a fost asigurată.

„A ÎNVĂŢAT ASCULTAREA PRIN LUCRURILE PE CARE LE-A SUFERIT”

Frica din partea Domnului nu a fost o frică păcătoasă. A fost o frică pe care şi noi suntem îndemnaţi s-o avem — noi care ne străduim să umblăm în urmele Lui — altfel nu reuşim să ne dăm seama de făgăduinţele preţioase garantate nouă pe baza condiţiilor care sunt clare şi neschimbătoare (Evr. 4:1). A fost o frică iscată, nu din îndoiala de capacitatea şi voinţa Tatălui de a-Şi împlini toate făgăduinţele, ci din cunoaşterea principiilor drepte care trebuie să guverneze fiecare cale de acţiune a Tatălui; o frică de Legea inflexibiliă care în mod drept lega răsplata vieţii şi gloriei veşnice de îndeplinirea Legământului Său de sacrificiu, sau moartea veşnică dacă n-ar reuşi. În acelaşi timp, El a început să-Şi dea seama că, deşi perfect ca fiinţă umană, inima şi carnea Lui n-ar reuşi dacă n-ar fi întărită de harul Divin. Psalmistul a descris această frică a Domnului şi sursa ajutorului Lui când a spus: „Carnea şi inima mi se prăpădesc, dar Dumnezeu este pururea stânca inimii mele şi partea mea” (Psa. 73:26). A fost o frică de fiu, în întregime compatibilă cu relaţia Lui cu Dumnezeu ca Fiu acceptat; pentru că „măcar că era Fiu, a învăţat ascultarea prin lucrurile pe care le-a suferit”. Evr. 5:8.

Suntem bucuroşi că Isus nu a fost rece şi sceptic, ci a fost plin de simţăminte şi sensibilităţi calde, iubitoare, tandre; şi că noi, în consecinţă, putem să ne dăm seama de capacitatea Sa de a compătimi cu cei foarte plăpânzi, delicaţi, rafinaţi, sensibili, mai mult decât orice fiinţă umană. El trebuie să fi simţit profund condiţiile în care S-a plasat, să-Şi dea viaţa pentru noi; căci cu cât este mai aproape de perfecţiune organismul, cu atât mai sensibile şi mai vii sunt sentimentele; cu cât mai mare este capacitatea de bucurie, cu atât mai mare este capacitatea de suferinţă. Fiind absolut perfect, Domnul nostru trebuie să fi fost incomensurabil mai sensibil la influenţa durerii decât sunt alţii.

„ADUCÂND RUGĂCIUNI ŞI CERERI CU STRIGĂTE MARI ŞI cu LACRIMI CĂTRE CEL CARE PUTEA SĂ-L SCAPE DIN MOARTE”

Pe lângă aceasta, El ştia că are o viaţă perfectă, nepierdută, şi Şi-a dat seama că era pe cale de a se despărţi de ea. Ceilalţi din familia umană posedă numai o existenţă pierdută sau condamnată şi îşi dau seama că trebuie să se despartă de ea cândva. Era deci o chestiune mult mai diferită pentru Domnul nostru să-Şi dea viaţa decât era pentru oricare dintre urmaşii Lui să şi-o dea pe a lor. Dacă luăm procentul de o sută să reprezinte viaţa perfectă, Domnul nostru a avut procentul întreg de o sută ca să-l depună, în timp ce noi, fiind mai mult de nouăzeci şi nouă la sută morţi prin greşeli, păcate şi condamnare, am putea cel mult să dăm o sutime. O indiferenţă rece, resemnată faţă de pierderea vieţii, bazată pe cunoştinţa că putea să dureze numai cu puţin timp mai mult, în cel mai bun caz, prin urmare, ar fi un lucru foarte diferit de cunoştinţa clară pe care Domnul nostru a avut-o prin experienţa avută cu Tatăl „înainte de a fi lumea”; şi de conştientizarea faptului că viaţa pe care era pe punctul să o dea nu era pierdută prin păcat, ci era sacrificiul Său voluntar.

Nu poate exista nicio îndoială că acest gând de stingere a vieţii a fost un fapt important în suferinţa Domnului nostru. Apostolul îl sugerează clar prin cuvintele (Evrei 5:7): „El este Acela care în zilele vieţii Sale pământeşti, aducând rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrimi către Cel care putea să-L scape din [afară din] moarte, şi fiind ascultat în privinţa celor de care S-a temut” [în l. engleză — n.t.]” — de stingere. Acest gând a adus cu sine altul, şi anume: Făcuse El voia Tatălui în mod perfect? Putea El pretinde, şi va primi El răsplata promisă — o înviere din moarte?

Dacă n-ar fi reuşit în vreun amănunt să ajungă la standardul exact al perfecţiunii, moartea Sa ar fi însemnat stingere; şi deşi toţi oamenii se tem de dispariţie, niciunul n-ar putea să cunoască deplina adâncime şi forţă a sensului ei aşa cum putea Cel care nu numai că avea perfecţiunea vieţii, dar avea şi amintirea gloriei anterioare cu Tatăl Său înainte de a fi lumea. Pentru El, chiar gândul la stingere i-a adus suferinţă, spaima sufletului. Acest gând pare să nu-I fi venit cu aceeaşi forţă Domnului nostru înainte. Acesta deci a venit acum asupra Lui cu aşa greutate, ca o extrem de mare suferinţă de moarte. El a văzut că urma să sufere conform Legii ca un făcător de rele şi s-a ridicat în mod natural întrebarea, a fost El complet fără pată, şi-L va achita Judecătorul Ceresc pe deplin pe Cel pe care atât de mulţi erau dispuşi să-L condamne?

„UN CEAS N-AŢI PUTUT SĂ VEGHEAŢI ÎMPREUNĂ CU MINE?”

După ce S-a rugat, S-a dus la cei trei ucenici, dar i-a găsit dormind. Blând, i-a mustrat întrebându-i: „Un ceas n-aţi putut să vegheaţi împreună cu Mine? Vegheaţi şi rugaţi-vă ca să nu intraţi în ispită”. Apoi Domnul nostru a plecat şi a folosit aceleaşi cuvinte în rugăciune; şi din nou S-a rugat a treia oară în mod asemănător. Chestiunea îi apăsa inima. Se putea baza pe ea acum, că, după ce a căutat să facă voia Tatălui, după ce Şi-a sfârşit calea, o îndeplinise acceptabil? Putea El să aibă deplina asigurare a credinţei că Dumnezeu Îl va salva din moarte prin înviere?

Ca răspuns la cererea Sa a fost trimis un mesager ceresc să-L mângâie, să-L asigure, să-L întărească. Nu suntem informaţi ce fel de mesaj a adus îngerul, dar putem vedea că a fost un mesaj de pace; că a adus asigurarea, nu numai că acea cale a Domnului avea aprobarea Tatălui, ci şi că va fi adus din moarte prin înviere. Acestea au fost în totul suficiente să-I dea Domnului nostru toată tăria şi curajul necesar pentru încercarea grea pusă înaintea Lui; şi din acel moment Îl găsim cel mai liniştit şi mai calm dintre figurile notabile aduse în atenţia noastră. Când a venit Iuda cu ceata lui, El a fost cel mai calm şi mai stăpânit dintre toţi; când a fost înaintea marelui preot, Caiafa, El a fost la fel; când a fost înaintea lui Pilat, la fel, când a fost răstignit, la fel. El a găsit pace în mesajul că a fost aprobat de Tatăl şi că toate promisiunile îndurătoare, de glorie, onoare şi nemurire erau ale Sale; şi acum putea să treacă prin orice chin, Se putea supune în mod perfect inamicilor.