I Se Poate Întâmpla Ceva Rău Noii Creaturi? – VDM 27.5

I SE POATE ÎNTÂMPLA CEVA RĂU NOII CREATURI?

„De aceea nici o nenorocire nu te va ajunge.” (Psa. 91:10) „Atunci Pilat a luat pe Isus şi a pus să-L biciuiască … L-au răstignit şi împreună cu El alţi doi: unul de o parte şi altul de alta, iar Isus la mijloc.” Ioan 19:1,18.

R 4767a W. T. 15 februarie 1911 (pag. 58-59)

Această combinare a scripturilor, aparent contradictorie, este o piatră de poticnire pentru oamenii lumeşti; şi unii dintre cei care au înclinaţii spre Domnul, dar nu au multă cunoştinţă a Cuvântului şi a Planului Său, au tot felul de necazuri în încercarea zadarnică de a le împăca. Pentru aceştia Cuvântul lui Dumnezeu se dovedeşte, aparent, a fi neadevărat. Numai din punctul de vedere al credinţei poate fi recunoscut ca întotdeauna adevărat şi armonios. Totuşi, punctul de vedere al credinţei nu întotdeauna poate fi exact acelaşi. Noi am putea folosi cuvântul „te” din text, ca aplicându-se Domnului (Noii Creaturi) şi membrilor corpului (Noilor Creaturi) şi să considerăm carnea ca marele duşman, marele împotrivitor, de care trebuie să ne debarasăm. Sau ne-am putea gândi la carne ca la cortul lor pământesc pentru acest timp, şi să luăm chestiunea într-un mod mai figurativ.

Totuşi preferăm să considerăm Noua Creatură cu totul aparte de carne. „Nicio nenorocire nu te va ajunge.” Aplicând aceasta la Domnul nostru, vedem că niciun rău nu I s-a întâmplat ca Nouă Creatură. Toate lucrurile care I s-au întâmplat au fost necesare. Fără acestea nu Şi-ar fi putut îndeplini chemarea care I-a fost făcută. În mod asemănător noi, în calitate de Noi Creaturi, de urmaşi ai Săi, niciodată n-am fi putut ajunge la această chemare dacă n-ar fi fost răstignirea Domnului. „De aceea daţi morţii mădularele voastre care sunt pe pământ.” Col. 3:5.

Urmaşii Domnului nostru şi-au pierdut într-o oarecare măsură stima prietenilor şi a semenilor lor; ei au fost socotiţi ca gunoaiele pământului. Ei au fost probaţi în orice mod posibil. Aceste lucruri au fost necesare pentru ei; de aceea ele n-au fost rele.

„CĂPETENIA MÂNTUIRII LOR A FOST DESĂVÂRŞIT PRIN SUFERINŢE”

Domnul nostru a întrebat: „Nu trebuia să sufere Hristosul aceste lucruri şi să intre în slava Sa?” (Luca 24:26) Pentru a fi potrivit pentru funcţia preoţească la care a fost chemat, Domnul nostru trebuia să fie probat în afara oricărei îndoieli. Loialitatea Sa a fost pusă la o probă extremă în Grădina Ghetsimani. Probabil nici chiar El Însuşi nu şi-a dat seama de tăria caracterului Său drept până când nu a fost pus în faţa acestei ultime încercări. Acolo a fost încercat şi probat până la extremă, şi sub încercare caracterul Său — întotdeauna perfect până la măsura deplină a încercării — a câştigat, prin harul divin, perfecţiunea glorioasă a integrităţii sale.

Astfel, prin suferinţă, El a învăţat ascultare de voinţa perfectă a lui Dumnezeu, până la cele mai mari adâncimi ale lepădării de sine; şi Dumnezeu a permis să fie aşa, pentru că această probare era necesară, atât pentru dezvoltarea, cât şi pentru manifestarea acelei perfecţiuni a caracterului care să fie vrednic de marea înălţare la care a fost chemat.

Tot aşa şi noi, trebuie să suferim dacă vrem să fim urmaşi în urmele Mielului. Caracterul nu poate fi dezvoltat în întregime fără încercare. Acesta este ca o plantă; la început este foarte firav; are nevoie de multă lumină a soarelui iubirii lui Dumnezeu; de udarea frecventă cu ploile harului Său; de multă cultivare prin cunoştinţa aplicată a caracterului Său, ca o temelie pentru credinţă şi o inspiraţie pentru ascultare. Apoi, când este dezvoltat astfel în aceste condiţii favorabile, este gata pentru mâna curăţitoare a disciplinei şi de asemenea este în stare să îndure oarecare greutate. Şi puţin câte puţin, pe măsură ce tăria caracterului se dezvoltă, probele care i se aplică servesc numai să dezvolte mai multă tărie, mai multă frumuseţe, mai mult har, până când este în final fixat, dezvoltat, stabilit, desăvârşit prin suferinţă. Astfel învăţăm să ne dăm seama că „Toate lucrurile lucrează împreună spre binele … celor care sunt chemaţi după planul Său”, al celor care vor fi membri ai Corpului Său. Rom. 8:28.

DAŢI PE MÂNA ADVERSARULUI PENTRU DISTRUGEREA CĂRNII

Dar cineva ar putea să întrebe: „Vedem cum aceste experienţe ale vieţii lucrează spre binele Noii Creaturi; dar nu există niciun mod în care experienţele ar putea produce lucruri rele, ceea ce ar fi rău pentru ea?”

Trebuie să recunoaştem că există două clase de concepuţi de spirit şi că textul nostru se referă numai la o clasă din acestea. Este Corpul lui Cristos, reprezentând ordinul preoţesc, Melhisedec antitipic — Isus Capul şi Biserica Corpul Său. Ei nu reţin nimic din iubirea şi devotamentul lor; se pot întâmpla lucruri dezastruoase pentru interesele lor naturale; dar ei îşi amintesc faptul că „nu sunt în trup, ci în spirit” şi îşi dau seama că nicio influenţă din afară nu poate strica interesele lor reale ca Noi Creaturi, nici să-i împiedice, dacă sunt credincioşi, de a ajunge la gloriile Împărăţiei cu Domnul şi Capul lor. Ei au intrat în preasfânta prin sângele lui Isus, şi nu se retrag; ei „stau în locuinţa tainică a Celui-Prea-Înalt”; ei vor continua chiar până la sfârşit. Acestei clase, cu toate lucrurile care i se pot întâmpla, îi este dată această asigurare — „Nicio nenorocire nu te va ajunge”.

În privinţa celeilalte clase din cele două — „Marea Mulţime” — unele lucruri rele li se întâmplă. Ei vor fi puşi într-un mare necaz. A fost rău din partea lor că au neglijat Cuvântul Domnului şi privilegiile „chemării de sus”. Această răceală îi aduce într-o stare care trebuie îndreptată. Ei au iubit „tată, mamă, case sau pământuri”, sau orice altceva, în aşa măsură încât nu şi-au ţinut legământul de sacrificiu, şi vor fi socotiţi nevrednici de o parte în Împărăţie, şi, în schimb, vor fi supuşi marelui timp de strâmtorare — „ziua mâniei”. Va fi necesar ca aceste rele să vină peste ei pentru a aduce distrugerea cărnii.