Noua Creaţie – Moştenirea prezentă a Noii Creaţii

STUDIUL XVI

Primele roade ale spiritului – Speranţele adevărate faţă de speranţele false – Speranţa noastră – Tâlharul în paradis – Dorinţa intensă a Sfântului Pavel – „Casa noastră pământească” şi „locuinţa noastră din cer”– Scena schimbării la faţă – „Cel dintâi prin învierea morţilor” – Bucuriile prezente ale Noii Creaţii – „Cereţi şi veţi primi, pentru ca bucuria voastră să fie deplină” – Credinţa, un rod al Spiritului şi o parte a moţtenirii Noii Creaţii

Nu toate binecuvântările Noii Creaţii aparţin viitorului – dincolo de văl. Noii Creaţii i se acordă în viaţa prezentă roadele dintâi ale Spiritului, o pregustare a binecuvântării viitoare. Printre aceste roade dintâi pot fi enumerate diferitele roade şi daruri ale Spiritului sfânt – credinţa, speranţa, bucuria, pacea, iubirea etc. Unii ar putea pretinde că acestea sunt nepalpabile şi ireale, dar noi răspundem că ele sunt tot atât de reale ca şi Noile Creaturi; şi în măsura în care creşte Noua Creatură, cresc şi aceste elemente ale experienţelor, binecuvântării şi dezvoltării ei. Într-adevăr, se va admite că aceste însuşiri, când aparţin de lucrurile pământeşti, sunt cele mai mari binecuvântări ale omului natural, sunt însuşirile care-i dau cea mai mare măsură de binecuvântare şi privilegiu. Noile Creaturi în Cristos, schimbându-şi speranţele, privilegiile şi iubirile pământeşti cu cele cereşti, află că cele din urmă sunt mult mai preţioase decât cele pe care le-a predat. Iubirile pământeşti sunt adesea nestatornice, sunt în general egoiste. Speranţele pământeşti sunt de obicei efemere şi iluzorii. Bucuriile pământeşti sunt în cel mai bun caz de scurtă durată şi superficiale. Ambiţiile pământeşti arareori sunt satisfăcute, şi chiar şi atunci, împreună cu dulceaţa lor este amărăciune. Cu toate acestea, vedem întreaga lume străduindu-se să ((660)) ajungă la aceste ambiţii, bucurii, speranţe, iubiri, şi cu toţii suntem martori că plăcerea cea mai mare a oamenilor constă în urmărirea acestora – că odată cu obţinerea lor vine o măsură de dezamăgire.

Cu Noua Creaţie nu este aşa. Speranţele lor, bucuriile lor, iubirile lor, ambiţiile lor cresc continuu, hrănite de făgăduinţele nespus de mari şi scumpe ale Cuvântului divin. Iar făgăduinţele nu aduc nici o dezamăgire, ci satisfacţia şi pacea lui Dumnezeu care întrece orice înţelegere vin tot mai mult în inimile lor, pe măsură ce ochii credinţei lor se deschid tot mai larg ca să înţeleagă lungimile şi lăţimile, înălţimile şi adâncimile înţelepciunii şi iubirii divine, ei fiind moştenitori şi comoştenitori ai binecuvântării bogate a acestora prin Domnul Isus Cristos.

Această ţară a făgăduinţei în care Noile Creaturi intră în mod figurativ în momentul deplinei consacrări, când primesc spiritul înfierii, este o ţară în care curge lapte şi miere; şi chiar dacă îşi are încercările ei, biruinţele ei, lupte interne şi externe, totuşi nu numai victoriile ei înseamnă bucurie şi pace, ci, sub instruirea şi îndrumarea divină, chiar şi înfrângerile ei sunt transformate în surse de speranţă, credinţă şi bucurie, prin Cel care poate şi vrea să facă toate lucrurile să lucreze împreună pentru binele lor.

Speranţele adevărate faţă de speranţele false

Apostolul ne atrage atenţia asupra faptului că Satan caută să-i facă rău Noii Creaţii prezentându-se ca înger sau mesager al luminii. Când unii mărturisesc faptul că au fost concepuţi de lumină, de Adevăr, de Spiritul sfânt, Adversarul îşi dă seama că aceştia sunt pe cale de a scăpa cu totul de întunericul, superstiţia şi înşelarea cu care el a învăluit omenirea. Atunci el se preface şi în loc să încerce mai departe să-i conducă direct în superstiţii şi întuneric, simulează a fi conducător spre mai multă lumină; şi deşi este în mod special treaz în această direcţie acum când predomină lumina mai clară, nu trebuie să uităm că de când apostolul a scris aceste cuvinte, Satan a fost întodeauna energic pe această cale. ((661)) Găsim dovezi despre aceasta în diferitele crezuri ale creştinătăţii care marchează străduinţe de a ieşi din întuneric, dar sunt pline de teorii false, speranţe false, de un caracter seducător. Acestea, în timp ce pretind că sunt ajutoare pentru creştin, pretind că onorează pe Dumnezeu, pretind că expun Cuvântul Său, sunt în realitate capcane şi încurcături care să împiedice de la o concepţie cuvenită a Adevărului. Minunata prevedere de iubire şi îndurare a lui Dumnezeu, atât de raţională în toate amănuntele, a suferit împotrivire din partea Adversarului nu numai direct ci şi indirect, prin faptul că a pus în faţa poporului Domnului un lucru care pentru judecata lor imperfectă ar putea să pară că sunt speranţe şi perspective mai mari decât cele prezentate de Adevăr. Totuşi, tendinţa erorii este tot mai departe de Adevăr, de planul divin, de simplitatea Evangheliei, înspre confuzie de gândire, superstiţie şi intrigi clericale.

Printre aceste speranţe înşelătoare este speranţa că atunci când oamenii mor, ei nu sunt morţi – că atunci când sunt morţi, sunt mai vii decât au fost vreodată. Această speranţă este prezentată de Adversar pentru a se opune speranţei scripturale a învierii din morţi. Una sau alta din aceste speranţe trebuie să fie falsă. Adversarul a reuşit în mod remarcabil să introducă în „creştinătate” această speranţă falsă, pe care Cuvântul lui Dumnezeu n-o sprijină şi care este în conflict direct cu învăţătura Cuvântului referitor la învierea morţilor, deoarece, dacă nici unul nu este mort, n-ar putea fi nici o „înviere a morţilor”.

O altă speranţă falsă este în privinţa timpului răsplătirii credincioşilor Domnului. Adversarul a avut tot atâta succes în înşelarea bisericii nominale să creadă că în loc să aştepte învierea morţilor, în loc să spere la o parte în Întâia Înviere ca timp al primirii răsplăţii, ar trebui să spere că morţii (nu sunt morţi, ci) intră în răsplata lor prin uşa morţii, în loc să intre prin uşa învierii, cum este prezentat peste tot în Scripturi. Aceste speranţe false, ca şi toate celelalte lucruri false, sunt dăunătoare, oricât ar părea de plăcute pe moment. Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să ne fie îndrumător şi el ne informează ((662)) că toate speranţele noastre în privinţa binecuvântării, bucuriei etc. viitoare se bazează pe învierea morţilor.

Aşteptările false din trecut, că momentul morţii ar fi momentul gloriei cereşti (contrar nu numai tuturor faptelor şi împrejurărilor care pot fi demonstrate pentru mintea umană, ci şi împotriva unei mari mase de mărturii scripturale în privinţa învierii – a căror împlinire aşteaptă a doua venire a Domnului nostru), au fost foarte dăunătoare pentru poporul Domnului, prin aceea că a fost depărtat de la Cuvânt şi de la adevăratele speranţe pe care acesta le insuflă şi care sunt în deplină armonie cu raţiunea cea mai sănătoasă şi cu toate faptele aşa cum le vedem în jurul nostru.

Se poate sugera că această speranţă a unei schimbări instantanee la starea cerească în momentul morţii este chiar speranţa pe care o susţine această scriere pentru ultimii membri ai Creaţiei Noi. Acest lucru este adevărat, dar avem un motiv pentru care sprijinim astfel de speranţă în prezent, care nu putea fi oferit ca dovadă înainte de 1878, data de la care noi susţinem că datează această creştere a speranţei poporului Domnului. Creşterea speranţelor Noii Creaţii în acest timp de seceriş este în deplină armonie cu Scripturile. Gândul nostru nu este că toţi oamenii, nici chiar că toţi membrii Noii Creaţii de-a lungul veacului, au fost schimbaţi în momentul morţii lor; dar susţinând împreună cu Scripturile că ei au adormit în Isus, susţinem de asemenea împreună cu aceeaşi autoritate că speranţa lor este în trezirea promisă de Dumnezeu că va veni în ziua cea nouă, ziua Milenară. Speranţa noastră, zidită pe mărturia Cuvântului divin, este că ne aflăm deja în aurora acestei zile noi; că Emanuel este deja prezent, stabilindu-Şi Împărăţia; că prima parte este socotirea cu servii Săi, aşa cum El arată în mod deosebit în pildele Sale care ilustrează lucrarea de îndeplinit la întoarcerea Sa ca să ia Împărăţia pământului. Pildele spun că El va chema pe servitorii Săi cărora le-a încredinţat minele şi talanţii şi că se va socoti cu aceştia înainte de a începe socoteala cu lumea. Luca 19:15; Mat. 25:14.

((663))

Această lucrare începe cu casa lui Dumnezeu, Biserica, Noua Creaţie, şi cum s-a indicat deja*, 1878 d. Cr. marchează data la care „întâi vor învia cei morţi în Hristos”. Este în deplină armonie cu Scripturile, prin urmare, faptul că noi credem că apostolii şi sfinţii credincioşi de-a lungul veacului, până în zilele noastre, sunt deja glorificaţi, sunt deja în posesia corpurilor spirituale glorioase promise lor, dar, fiindcă sunt „schimbaţi” şi făcuţi ca Învăţătorul, fiinţe spirituale, sunt ascunşi de vederea umană, dincolo de văl. Este în deplină armonie cu această speranţă zidită pe Scripturi faptul că noi învăţăm că fiecare membru al Noii Creaţii care este încă în trup nu va mai trebui să „doarmă” şi să aştepte timpul stabilirii Împărăţiei, deoarece Regele şi Împărăţia sunt deja aici, lucrarea noii dispensaţii de acordare a vieţii a început deja, partea cea mai mare a membrilor Noii Creaţii alese au fost deja glorificaţi, iar membrii în viaţă îşi primesc doar completarea şlefuirii, pregătirii şi încercării pregătitoare pentru a-şi avea partea lor în Întâia Înviere – ca să fie „luaţi” sau „schimbaţi” într-un moment, într-o clipeală de ochi – ca să fie, în momentul morţii trupului, învestiţi cu casa cea nouă, corpul spiritual. 2 Cor. 5:1; 1 Tes. 4:17.

*Vol. II, cap. 7

Analizând însă acest subiect, trebuie să avem în minte nu numai aceste speranţe speciale din acest timp de „seceriş”, ci şi în mod general care au fost speranţele tuturor fraţilor, ale tuturor membrilor Noii Creaţii – speranţele puse în faţa noastră în Evanghelie. Să lăsăm Cuvântul inspirat să spună aceste speranţe şi să nu lăsăm să ne preocupe faptul că ele sunt foarte diferite de cele nutrite în general de aşa-zisa lume creştină. Este adevărat, „Lumea Creştină” prezintă în crezurile ei o credinţă în a doua venire a lui Cristos şi în învierea morţilor, dar acestea sunt doar expresii verbale prin care caută să-şi menţină ceva legătură cu Scripturile. Acestea nu sunt speranţele Lumii Creştine ((664)) – ale bisericii nominale, ci sunt mai degrabă temerile ei. Ei se tem de a doua venire a lui Cristos mai degrabă decât speră în ea; şi se tem de învierea morţilor mai degrabă decât speră în ea, din cauză că au fost induşi în eroare de către Adversarul cel mare să înţeleagă greşit caracterul şi planul divin şi să creadă în general că a doua venire a lui Cristos înseamnă sfârşitul speranţei, sfârşitul probării, sfârşitul îndurării, în loc s-o înţeleagă, aşa cum arată Scripturile, că este de fapt începutul marii binecuvântări a tuturor familiilor pământului, pe care Dumnezeu a promis-o demult şi pe care a pregătit-o timp de patru mii de ani.

Învierea este privită de asemenea cu frică, din cauză că învăţătura falsă a dus la presupunerea că spiritul, sau suflarea vieţii, are conştiinţă fără a avea corp, iar corpul este un fel de închisoare din care spiritele sunt bucuroase să fie eliberate – că întoarcerea în el ar fi o pedeapsă. Astfel tradiţiile oamenilor au zădărnicit Cuvântul lui Dumnezeu, sub influenţa marelui Adversar, dumnezeul acestei lumi, care orbeşte acum pe atât de mulţi. Dar să privim mărturia scripturală despre acest subiect şi să vedem cât de clar şi explicit arată ea în toate cazurile a doua venire a lui Cristos şi învierea ca fiind, întâi, speranţa Bisericii, a Noii Creaţii, şi apoi, speranţa lumii.

„Încingeţi-vă coapsele minţii voastre, fiţi treji şi puneţi-vă toată nădejdea în harul care vă va fi adus la descoperirea lui Isus Hristos.” 1 Pet. 1:13.

„Şi noi care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi, aşteptând înfierea, adică răscumpărarea (eliberarea) trupului nostru (Biserica, corpul lui Cristos). Căci în nădejdea aceasta am fost mântuiţi (încă nu în mod real, ci doar în sens anticipativ).” Rom. 8:23, 24.

„Binecuvântat să fie Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care, după îndurarea Sa cea mare, ne-a născut din nou, prin învierea lui Isus Hristos dintre cei morţi, la o nădejde vie şi la o moştenire nestricăcioasă şi nepătată şi care nu se poate veşteji, păstrată în ceruri pentru voi. Voi sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru mântuirea gata să fie descoperită în timpul de la urmă, în care (speranţă) voi vă bucuraţi mult, cu toate că acum, dacă trebuie, sunteţi ((665)) întristaţi pentru puţin timp, prin felurite încercări, pentru ca încercarea credinţei voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere şi care totuşi este încercat prin foc, să fie găsită spre laudă, slavă şi cinste, la descoperirea lui Isus Hristos.” 1 Pet. 1:3-7.

„De acum mă aşteaptă cununa dreptăţii pe care mi-o va da în «ziua aceea» Domnul, Judecătorul cel drept, şi nu numai mie, ci şi tuturor celor care iubesc arătarea Lui.” 2 Tim. 4:8.

„Nu mi-e ruşine, căci ştiu în Cine am crezut. Şi sunt încredinţat că El are putere să păzească ce I-am încredinţat, până în ziua aceea.” 2 Tim. 1:12.

„Să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie, aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos. El S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi.” Tit 2:12-14.

„(Eu, Pavel) îţi mărturisesc (ţie, lui Felix) că slujesc Dumnezeului părinţilor mei după Calea pe care ei o numesc partidă; eu cred tot ce este scris în Lege şi în Proroci şi am în Dumnezeu nădejdea aceasta, pe care o primesc şi ei, că va fi o înviere.” Fapt. 24:14, 15.

„Voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Când Se va arăta Hristos, viaţa noastră, atunci vă veţi arăta şi voi împreună cu El în slavă.” Col. 3:3, 4.

„Sunt judecat din cauza nădejdii în învierea morţilor.” Fapt. 23:6.

„Isus i-a zis: «Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Şi oricine (atunci) trăieşte şi crede în Mine, nu va muri niciodată.»” Ioan 11:25, 26.

„Vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi din ele: cei care au practicat binele, pentru învierea vieţii (Întâia Înviere), iar cei care au făcut răul (al căror curs în viaţa prezentă nu va primi aprobarea divină ca vrednici de viaţă veşnică), pentru învierea judecăţii (înviere treptată sub disciplinările şi răsplăţile din timpul Veacului Milenar)*. Ioan 5:28, 29.

*Vezi cap. 17

„În casa Tatălui Meu sunt multe locuinţe. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus, căci Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi dacă Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, voi veni din nou şi vă voi lua la Mine Însumi, ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi.” Ioan 14:2, 3.

„Fiul Omului va veni în slava Tatălui Său, cu îngerii Săi, şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele lui.” Mat. 16:27.

„Iată, Eu vin curând şi răsplata Mea este cu Mine.” Apoc. 22:12.

„Iată, mântuirea ta vine; iată plata este cu El.” Isa. 62:11.

((666))

„Fiţi deci îndelung răbdători, fraţilor, până la venirea (parousia) Domnului. . . . Întăriţi-vă inimile, căci venirea Domnului este aproape.” Iac. 5:7, 8.

„Spuneţi celor slabi de inimă: «Fiţi tari şi nu vă temeţi! Iată, Dumnezeul vostru: răzbunarea va veni, răsplătirea lui Dumnezeu; El Însuşi va veni şi vă va mântui.» Atunci se vor deschide ochii orbilor, se vor deschide urechile surzilor; . . . căci în pustie vor ţâşni ape şi în deşert torenţi.” Isa. 35:4-6.

„În timpul acela poporul tău va fi mântuit, oricine va fi găsit scris în carte (a vieţii). Mulţi dintre cei care dorm în ţărâna pământului se vor trezi: unii pentru viaţă veşnică (Întâia Înviere) şi alţii pentru ruşine şi dispreţ veşnic (dezonoare – din care însă vor putea fi recuperaţi prin procesele restabilirii puse atunci în acţiune). Cei înţelepţi (mica turmă, fecioarele înţelepte) vor lumina ca strălucirea cerului (ca soarele – Mat. 13:43) şi cei care vor îndruma pe cei mulţi spre dreptate vor străluci ca stelele (luminători), în veac şi în veci de veci. . . . Iar tu, du-te, până va veni sfârşitul (până va veni „secerişul” sau sfârşitul veacului); tu te vei odihni şi te vei ridica în partea ta de moştenire, la sfârşitul zilelor.” Dan. 12:1-3, 13. Vol. III, pag. 83

„O carte de aducere aminte a fost scrisă înaintea Lui (Iehova), pentru cei care se tem de Domnul şi cinstesc Numele Lui. «Ei vor fi ai Mei», zice Domnul oştirilor, «Îmi vor fi o comoară deosebită, în ziua pe care o pregătesc».” Mal. 3:16, 17.

Teoriile deformate şi închipuirile fanteziste vin mai cu seamă de la filosofii umani, care n-au îndrumarea candelei Cuvântului divin şi care aşa au stricat judecata multora dintre sfinţii dragi ai Domnului, încât declaraţiile anterioare şi multe alte declaraţii explicite în privinţa adevăratelor speranţe ale poporului Domnului sunt negate şi despuiate de forţa, frumuseţea şi puterea lor prin alte scripturi mai mult sau mai puţin figurative, care sunt scoase cu forţa de la locul şi din sensul lor adevărat, aşa încât să le facă antagoniste cu aceste declaraţii clare. Pe acestea trebuie să le examinăm, pentru a clarifica şi simplifica pentru ochii înţelegerii noastre calea credinţei, speranţei şi ascultării. Vom începe deci să remarcăm diferitele binecuvântări care se adaugă la speranţele noastre, care ne aparţin în viaţa prezentă, ca parte din primele roade ale moştenirii noastre.

Tâlharul în paradis

„Şi a zis lui Isus: «Adu-Ţi aminte de mine, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta». Şi Isus i-a răspuns (tâlharului pocăit): «Adevărat ((667)) îţi spun astăzi, vei fi cu Mine în Paradis».” Luca 23:42,43 (după redarea autorului – n. e.).

Cei care consideră mântuirea ca o scăpare de la chinul veşnic într-un paradis de plăcere şi care depinde numai de împrejurări accidentale de favoare, cred că în această relatare văd exemplificarea doctrinei alegerii – că Domnul nostru Isus, încântat de cuvintele mângâietoare ale acelui tâlhar, l-a ales pentru cer şi la fel a ales ca celălalt să sufere toată eternitatea, fără compătimire şi ajutor. Cu adevărat, dacă Dumnezeu a făcut ca mântuirea să fie o astfel de loterie, un astfel de lucru la întâmplare, cei care cred că este aşa n-ar prea trebui să aibă nimic de zis împotriva loteriilor organizate de Biserică şi cu atât mai puţin împotriva celor lumeşti.

Dar nu acesta este cazul. Această scriptură a fost tare neînţeleasă. Pentru a-i înţelege sensul să luăm în considerare împrejurările şi relaţiile.

Domnul tocmai fusese condamnat, iar acum era executat pentru acuzaţia de trădare împotriva guvernării Cezarului pentru că a zis că era rege, deşi El le spusese că Împărăţia Lui „nu era din lumea aceasta”. Pe cruce deasupra capului Său era, scrisă în trei limbi, nelegiuirea de care era acuzat: „Acesta este Împăratul iudeilor”. Cei din jur cunoşteau pretenţia Lui şi-L luau în râs, în afară de unul dintre tâlhari răstignit alături. Fără îndoială că el auzise despre Isus şi despre caracterul şi faptele Sale minunate şi şi-a spus în inima sa: Acesta este cu adevărat un om deosebit şi minunat. Cine poate şti că pretenţiile Lui n-au nici o bază? Desigur că El trăieşte aproape de Dumnezeu. Îi voi vorbi cu simpatie: asta nu poate face nici un rău. Apoi şi-a mustrat tovarăşul menţionând nevinovăţia Domnului, iar apoi a avut loc conversaţia notată mai sus.

Nu putem presupune că acest tâlhar a avut idei corecte sau clare despre Isus – nimic mai mult decât un simplu simţământ că deoarece era gata să moară, orice pai de speranţă era mai bun decât nimic. A-i acorda mai multă încredere ar însemna a-l plasa în credinţă înaintea tuturor apostolilor şi urmaşilor Domnului, care la vremea aceasta fugiseră întristaţi şi care, la trei zile după aceea, au spus: ((668)) „Noi nădăjduiam (nădăjduiserăm) că El este Acela care va răscumpăra pe Israel”. Luca 24:21.

Nu putem avea nici o îndoială în legătură cu sensul acestei cereri. El a vrut să spună că, indiferent când va ajunge Isus în puterea Împărăţiei Sale, el dorea să fie favorizat, avut în grijă. Acum să remarcăm răspunsul Domnului nostru. El nu zice că n-are nici o împărăţie, ci, dimpotrivă, indică prin răspunsul Său că cererea tâlharului era potrivită. Cuvântul tradus „adevărat” sau „într-adevăr” este cuvântul grecesc „amin” şi înseamnă „aşa să fie” sau „cererea îţi este ascultată”. „Îţi spun astăzi (în această zi întunecată, când pare ca şi cum aş fi un impostor, când mor ca răufăcător), vei fi cu Mine în paradis.” Esenţa acestei făgăduinţe este că atunci când Domnul Îşi va fi stabilit Împărăţia, aceasta va fi un rai, iar tâlharul nu va fi uitat şi va fi în ea. A se nota că am mutat virgula dinaintea cuvântului „astăzi” după el. (Această punctuaţie este confirmată de G. M. Lamsa în Noul Testament tradus din surse aramaice originale şi publicat în 1940. În limba română diferenţa apare prin mutarea particulei „că” dinaintea cuvântului astăzi după el – n. e.)

Acest lucru face cuvintele Domnului nostru cu totul clare şi raţionale. El i-ar fi putut spune tâlharului mai mult dacă ar fi vrut. I-ar fi putut spune că motivul pentru care va avea privilegiul să fie în Paradis era că atunci şi acolo (la Calvar – n. e.) se plătea răscumpărarea lui. I-ar mai fi putut spune că El murea şi pentru celălalt tâlhar şi-l răscumpăra şi pe el, precum şi întreaga mulţime curioasă şi batjocoritoare din faţa Lui, milioanele care erau atunci în mormânt şi milioanele nenăscute încă. Ştim acest lucru, fiindcă ştim că „Isus Hristos, prin harul lui Dumnezeu, a gustat moartea pentru toţi”, „S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi”, pentru ca toţi, la timpul cuvenit, să poată avea prilejul să se întoarcă la starea edenică pierdută prin păcatul primului om şi răscumpărată pentru oameni prin sacrificiul neprihănit al lui Cristos. Evr. 2:9; 1 Tim. 2:5, 6; Fapt. 3:19.

După cum s-a arătat deja, grădina Edenului a fost doar o ilustraţie a ceea ce va fi Pământul când va fi cu totul eliberat de blestem – desăvârşit şi înfrumuseţat. Cuvântul „paradis” ((669)) este de origine arabă (iar „rai” de origine slavă – n. e.) şi înseamnă grădină. Septuaginta redă Geneza 2:8 astfel: „Dumnezeu a plantat un paradis în Eden”. Când Cristos Îşi va fi stabilit Împărăţia şi răul va fi legat etc., acest pământ va deveni treptat un paradis, iar cei doi tâlhari şi toţi ceilalţi care sunt în morminte vor veni în acest paradis, şi atunci, devenind ascultători de legile lui, vor putea trăi în el şi se vor putea bucura de el veşnic. Nu ne îndoim însă de faptul că cuvintele blânde spuse Mântuitorului nostru suferind în acel ceas întunecat nu-şi vor pierde răsplata specială şi potrivită, la fel ca şi dăruirea unui pahar de apă sau altă mică amabilitate făcută faţă de cei pe care acest Împărat „nu Se ruşinează să-i numească fraţi”. Mat. 10:42.

În Scripturi Paradisul este folosit ca să descrie starea de fericire primară a omului în armonie cu Creatorul său, înainte ca blestemul şi ruina păcatului să fi intrat în lume. Acest Paradis pierdut pentru omenire este făgăduit să fie restaurat; şi într-o manieră mai mult sau mai puţin vagă întreaga creaţie a aşteptat şi încă mai aşteaptă şi speră în Epoca de Aur care să fie astfel inaugurată. Scripturile prezintă ideea că starea de Paradis a fost răscumpărată pentru om prin moartea Domului nostru Isus, şi că drept consecinţă o parte a lucrării Sale glorioase de restabilire va fi să restabilească Paradisul – „ce era pierdut” – proprietatea cumpărată. Mat. 18:11; Efes. 1:14; Apoc. 2:7.

Dar avem noi oare dreptul să schimbăm locul virgulei? Desigur: punctuaţia din Biblie nu este inspirată. Scriitorii Bibliei n-au folosit nici o punctuaţie. Aceasta a fost inventată cam cu patru sute de ani în urmă. Este doar o înlesnire modernă şi ar trebui să fie folosită ca să se obţină sensul în armonie cu toate celelate scripturi.

Exemplele de folosire similară a cuvântului „astăzi” în literatura modernă sunt foarte frecvente; şi atragem atenţia în Scripturi asupra următoarelor:

„De aceea îţi poruncesc astăzi lucrul acesta.” Deut. 15:15.

„Ţi-am pus astăzi înainte viaţa şi binele, moartea şi răul.” Deut. 30:15.

„Ţi-am poruncit azi să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău.” Deut. 30:16.

„Să dea Dumnezeu ca nu numai tu, ci toţi cei care mă ascultaţi astăzi, să fiţi aşa cum sunt eu, afară de lanţurile acestea.” Fapt. 26:29.

((670))

Nu numai sensul acestui pasaj cere punctuaţia sugerată, ci o cere şi armonia lui cu tot restul Scripturilor, şi nici o obiecţie rezonabilă sau validă nu poate fi adusă la ea. A presupune că Domnul nostru a mers în Paradis imediat, ar însemna să presupuneam o imposibilitate, fiindcă Paradisul nu fusese încă restabilit. Mai mult, se spune clar că trupul Domnului nostru a fost îngropat în mormântul lui Iosif, iar sufletul sau fiinţa Lui a mers în şeol, hades, uitare, şi că El a fost mort între timp, şi nu viu în Paradis sau în altă parte. Scripturile ne asigură clar, nu de faptul că Domnul nostru la învierea Sa a venit din cer sau din Paradis, ci El „a înviat a treia zi, după Scripturi” (1 Cor. 15:4). Propriile cuvinte ale Domnului nostru după învierea Sa au fost: „Aşa este scris şi aşa trebuia să sufere Hristosul şi să învieze a treia zi dintre cei morţi” (Luca 24:46). Iar Mariei i-a spus: „Încă nu M-am suit la Tatăl Meu, ci du-te la fraţii Mei şi spune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi la Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi la Dumnezeul vostru”. Ioan 20:17.

Dorinţa intensă a Sfântului Pavel

„Pentru mine a trăi este (a trăi pentru) Hristos şi a muri este un câştig. Dar dacă mai trăiesc în trup, ca să lucrez cu roade, face să trăiesc; şi nu ştiu ce trebuie să aleg. Sunt strâns din două părţi: (doresc intens întoarcerea Lui şi să fiu împreună cu Hristos, căci ar fi cu mult mai bine); dar pentru voi este mai de folos să rămân în trup.” Filip. 1:21-24 (paranteza este conform traducerii Diaglott).

Se va observa că diferenţa principală între cele de mai sus şi versiunea comună engleză (şi română – n. e.) este substituirea cuvântului „a pleca” (N. Testament, 1994 – n. e.) cu „a se întoarce”. Pentru justificarea folosirii cuvântului „a se întoarce” traducătorul spune într-o notă de subsol:

„To analusai, eliberarea din nou sau întoarcerea, fiind ceea ce dorea Pavel fierbinte, nu putea fi moartea sau dizolvarea, aşa cum este implicat prin cuvântul a pleca în versiunea comună; fiindcă părea că pentru el era indiferent pe care din cele două s-o aleagă – viaţa sau moartea; dar el dorea analusai, care era un al treilea lucru şi foarte mult de preferat oricăruia dintre celelalte două la care se face aluzie. Cuvântul analusai apare în Luca 12:36 şi este redat prin a ((671)) se întoarce – „Să fiţi ca nişte oameni care aşteaptă pe stăpânul lor să se întoarcă” etc. Isus îi învăţase pe ucenici că El va veni din nou (Ioan 14:3, 18), sau se va întoarce; şi astfel le-au spus şi îngerii la înălţarea Sa (Fapt. 1:11). Pavel a crezut această doctrină şi le-a dat-o şi altora ca învăţătură, şi căuta şi aştepta întoarcerea (analusai) Mântuitorului din cer (Filip. 3:20; 1 Tes. 1:10; 4:16, 17) când va «fi totdeauna cu Domnul»”.

O examinare a cuvântului grecesc analusai arată că el este folosit în literatura greacă de către Platon în ambele moduri – uneori însemnând a pleca, alteori a se întoarce; dar în Noul Testament cuvântul apare numai de două ori, aici şi în Luca 12:36. În cazul din urmă, după cum s-a spus mai sus, este redat „a se întoarce”, şi evident că n-a putut fi redat altfel şi totuşi să se păstreze sensul. În cazul pe care-l discutăm (Filip. 1:23), susţinem că ar trebui redat a se întoarce, pentru motivul foarte simplu că, chiar şi atunci când este folosit cu sensul de a pleca, trebuie să conţină ideea de a pleca din nou – a pleca într-un loc unde mai fusese înainte. Prefixul grecesc ana în ana-lusai înseamnă din nou,după cum şi prefixul nostru re din a reveni înseamnă din nou. Deci, dacă s-ar reda a pleca, am fi obligaţi să adăugăm ideea de a re-pleca sau a pleca din nou. Iar aceasta ar strica ideea în legătură cu Sf. Pavel, fiindcă el nu fusese cu Cristos în glorie şi ca atare nu putea „pleca din nou” ca să fie acolo cu Cristos. Dar când traducem analusai „întoarcere” şi-l aplicăm la Domnul nostru, orice dificultate pare înlăturată.

Să remarcăm împrejurările care au dat naştere la această expresie. Apostolul fusese pentru un timp prizonier la Roma, şi în timp ce uneori era bine tratat de unii dintre împăraţi, era constant pasibil de a fi dat la moarte din vreun capriciu. El a scris această Epistolă ca recunoaştere a unui dar substanţial din partea Bisericii din Filipi şi a folosit prilejul ca să le spună totul despre starea lui, despre înaintarea lucrării Domnului etc. şi să-i încurajeze la statornicie până la sfârşit.

Deoarece lor le-ar fi plăcut să ştie ce perspective de eliberare avea, el le-a spus că vrăjmaşii (văzându-i libertatea timp de doi ani – Fapt. 28:30) explicau creştinismul sperând ((672)) prin aceasta să mai adauge necaz şi poate moarte la lanţurile lui (Filip. 1:16-19). Dar el şi-a dat seama de rugăciunile Bisericii pentru el şi s-a aşteptat ca procesul său în faţa lui Nero să aibă ca rezultat eliberarea sa – fie prin achitare, fie prin moarte. Apoi el le spune că, în ceea ce priveşte preferinţa lui, ar fi greu să aleagă între viaţă (cu suferinţele ei) şi moarte (cu odihna de truda ei), dar deoarece n-avea de ales între aceste două lucruri posibile, el avea o dorinţă, o dorinţă intensă după un lucru care ştia bine că era imposibil, un lucru despre care ştia că era îndepărtat şi învăţase Biserica despre aceasta (2 Tes. 2:1-8) – întoarcerea lui Cristos şi să fie împreună cu El. Apoi, lăsând ce era imposibil şi întorcându-se la ce era posibil, el îi asigură că avea o convingere, că Dumnezeu avea încă pentru el o lucrare pe care s-o facă pentru Biserică şi că va fi eliberat. Şi chiar dacă Scripturile nu dau nici o relatare, tradiţia spune că a fost achitat de Nero şi a mai avut cam cinci ani de libertate şi slujire înainte de a fi rearestat şi executat.

Este vrednic de notat aici că în mod repetat în scrierile lui Pavel şi ale lui Luca sunt folosite alte cuvinte când vreau să spună clar a pleca. Şi să se reţină că Luca a fost secretarul apostolului, care a călătorit mult cu el şi a fost obişnuit să folosească cuvintele în acelaşi sens.

Dacă însă mai sunt unii care susţin folosirea cuvântului „a pleca” mai degrabă decât „a se întoarce”, supunem atenţiei următoarele:

Fără îndoială că Pavel ar fi dorit, în special având în vedere cunoştinţa sa că a doua venire a Domnului nu putea avea loc curând, ca el să plece în cer sau în altă parte pentru a fi imediat cu Domnul. Dar el ştia că o asemenea dorinţă nu putea fi acordată în armonie cu planul divin, şi, ca atare, deşi aceasta ar fi fost dorinţa lui intensă, ea nu intra în socoteală ca unul din lucrurile posibile. El era încă lăsat în strânsoarea indeciziei în privinţa preferinţei sale legate de cele două lucruri posibile – să trăiască şi să servească Biserica în suferinţă, sau să moară şi să se odihnească de truda sa – aşteptând „fericita noastră nădejde şi arătarea ((673)) slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos”, care „va schimba trupul stării noastre smerite şi-l va face asemenea trupului Său de slavă”. Tit 2:13; Filip. 3:21.

„Casa noastră pământească” şi „locuinţa noastră din cer”
– 2 Cor. 5:1-10 –

Apostolul scrie Noii Creaţii în privinţa condiţiei ei – neincluzând omul natural. El recunoaşte voinţa nouă ca fiind Creatura Nouă, iar corpul vechi ca fiind „tabernacolul” sau cortul ei, care este cu mult mai bun decât fără nici unul, deşi este cu totul nesatisfăcător. Creatura Nouă nu se poate simţi cu totul acasă în el, ci doreşte intens corpul perfect, pe care-l va avea la înviere – casa ei permanentă, sau partea din „locuinţa” pe care Domnul nostru a promis că o va pregăti pentru Noua Creaţie (Ioan 14:2). „Ştim că dacă se desface casa pământească a cortului nostru, avem în ceruri o clădire de la Dumnezeu, o casă veşnică, nefăcută de mână (nefăcută de puteri omeneşti).”

Este adevărat că în acest corp de acum, sau casă temporară a peregrinajului nostru, gemem – apăsaţi din toate părţile nu numai de influenţele rele ale lumii şi ale diavolului, ci de asemenea şi în special de slăbiciunile cărnii noastre proprii. Deoarece, când vrem să facem binele, răul este prezent cu noi, aşa încât binele pe care vrem să-l facem suntem adesea împiedicaţi să-l facem, în timp ce răul pe care nu-l aprobăm ni se impune adesea şi se cere să ne împotrivim lui continuu şi să-l biruim. După cum declară apostolul în altă parte: „Noi care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi, aşteptând înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru” – Biserica, în asemănarea glorioasă a Domnului nostru.

Dar noi nu gemem cu dorinţa să fim dezbrăcaţi. Noi nu dorim să fim fără corp, căci în cel mai bun caz de-a lungul Veacului Evanghelic aceasta a însemnat să fi „adormit”, aşteptând dimineaţa învierii pentru a fi „îmbrăcaţi cu locuinţa noastră din cer”, cu corpul nostru nou, perfect, ((674)) permanent, „locuinţa” noastră. Ceea ce preferăm noi este să nu ni se stingă mica scânteie de viaţă prezentă, ci ea să fie înghiţită, absorbită în stările perfecte ale vieţii perfecte la care suntem concepuţi. Dorim naşterea prin înviere, cu corpul ei perfect.

„Şi Cel care ne-a făcut chiar pentru aceasta este Dumnezeu, care ne-a dat arvuna Duhului.” Această stare perfectă, pe care o vom obţine la înviere, va fi marea împlinire a mântuirii noastre, pe care ne-a promis-o Dumnezeu; iar mintea nouă, voinţa nouă, concepută prin Cuvântul adevărului, este socotită ca începutul Creaturii Noi, care va fi desăvârşită în natura divină când întâia înviere o va fi completat. Spiritul sfânt acordat nouă în prezent este un avans, cum s-ar zice – o „arvună” sau o asigurare a rezultatelor mari şi îndurătoare la care sperăm şi ne străduim, gemând şi rugându-ne.

„Aşadar, noi totdeauna suntem plini de încredere, ştiind că, dacă suntem acasă în trup (atâta vreme cât ne simţim cu totul mulţumiţi de condiţiile prezente – de noi înşine şi de ambianţa noastră), suntem departe de Domnul.” Dacă am trăi aproape de El, „umblând cu Dumnezeu”, nu ne-am simţi perfect satisfăcuţi de realizările, condiţiile etc. prezente, ci ne-am simţi ca străini şi călători, căutând o odihnă mai bună, o casă mai bună, „pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru cei care-L iubesc”. Dar acest lucru, după cum explică apostolul, este adevărat numai despre cei care umblă prin credinţă şi nu prin vedere.

„Dar noi suntem plini de încredere (plini de credinţă în Dumnezeu, ne bucurăm să umblăm prin credinţă) şi ne place mai mult să părăsim trupul acesta (să fim fără casă, peregrini şi străini pe pământ) şi să fim acasă la Domnul” în spiritul părtăşiei noastre.

De aceea ne străduim ca, fie în curând când vom ajunge acasă, fie în prezent când suntem de fapt departe de casă, ca peregrini şi străini, ne străduim să-I putem fi plăcuţi Domnului, să putem avea favoarea şi binecuvântarea Lui, ((675)) să ne dăm seama de părtăşia şi prezenţa Lui şi să ştim că în cele din urmă vom fi acceptaţi de El.

„Căci toţi trebuie să fim arătaţi înaintea scaunului de judecată a lui Hristos, pentru ca fiecare să primească răsplata pentru lucrurile înfăptuite în trup, potrivit cu binele sau răul pe care-l va fi făcut.” În tot acest peregrinaj noi stăm la bara de judecată a Domnului nostru: El ne probează, ne încearcă, să vadă dacă-L iubim sau nu pe El şi lucrurile care sunt pentru dreptate şi pace; şi dacă este aşa, cât suntem dispuşi să sacrificăm pentru dreptate. El marchează gradul iubirii noastre după măsura negărilor şi sacrificiilor de sine pentru El şi pentru Adevăr.

Dar a vorbi astfel despre corpurile noastre ca despre case poate fi adevărat numai despre „sfinţi”, despre „Creaturile Noi” în Cristos Isus. Alţii din omenire nu au o natură dublă şi nu şi-ar putea aplica lor astfel de expresii cum sunt cele din Romani 8:10, 11: „Dacă Hristos este în voi, trupul este (socotit) mort din pricina păcatului, dar duhul este viaţă din pricina dreptăţii (atribuite)” a lui Cristos. Noua natură a sfinţilor, concepută de Cuvântul adevărului, este de fapt numai voinţa nouă, care însă de atunci încolo este tratată ca persoana reală şi numai ea este recunoscută de Dumnezeu, care ne cunoaşte nu după trup, ci după spiritul minţii noastre noi – mintea lui Cristos. Să remarcăm şi Romani 6:3, 4. Aceste „Creaturi Noi” au un om vechi, sau omul dinafară care piere, şi un om nou, omul din interior, sau omul ascuns al inimii care se reînnoieşte zi de zi. 2 Cor. 4:16; Col. 3:9, 10; Efes. 4:23, 24; 1 Pet. 3:4.

Scena schimbării la faţă

Nu prea şi-au imaginat ucenicii că declaraţia Domnului nostru, că unii dintre ei nu vor gusta moartea până ce nu-L vor vedea pe Fiul Omului venind în Împărăţia Sa, se va împlini pentru Petru, Iacov şi Ioan pe Muntele schimbării la faţă în şase zile. Totuşi aşa a fost; şi evident că ea a produs efectul intenţionat şi mare asupra martorilor, unul dintre ei scriind despre ea spune (2 Pet. 1:16-18): „Căci v-am făcut ((676)) cunoscut puterea şi venirea Domnului nostru Isus Hristos, nu urmărind nişte basme meşteşugit alcătuite, ci ca unii care am văzut noi înşine, cu ochii noştri, măreţia Lui. Căci El a primit de la Dumnezeu Tatăl cinste şi slavă, atunci când din slava minunată s-a auzit un glas care îi zicea: «Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc desfătarea.» Şi noi înşine am auzit acest glas venind din cer, fiind cu El pe muntele cel sfânt”.

Scena schimbării la faţă n-a fost un lucru aievea. A fost o „viziune”, după cum le-a explicat Domnul nostru ucenicilor pe când coborau de pe munte. În această viziune, ca în toate viziunile, irealul apare ca real. Întocmai aşa a fost şi viziunea lui Ioan pe Insula Patmos, descrisă în cartea Apocalipsei. El a văzut, a auzit, a vorbit, dar lucrurile care i-au fost arătate n-au fost realităţi – n-au fost fiare cu multe capete şi multe coarne, şi îngeri şi potire şi tronuri, nici balauri adevăraţi etc., a fost doar o viziune. Iar o viziune a fost în toate sensurile cuvântului la fel de potrivită şi de fapt mai potrivită pentru acel scop decât ar fi fost realităţile.

„Cel dintâi prin învierea morţilor”

Moise şi Ilie n-au fost prezenţi pe munte personal, ci doar au fost prezentaţi ucenicilor în viziune. Ştim acest lucru nu numai din declaraţia Domnului nostru că a fost o „viziune”, ci şi din declaraţia Sa că nimeni nu se suise în cer (Ioan 3:13; Fapt. 2:34). Ştim de asemenea că Moise şi Ilie nu puteau fi acolo, deoarece ei nu erau înviaţi dintre morţi, fiindcă Însuşi Domnul nostru Isus era „pârga celor adormiţi” – „Cel întâi-născut dintre cei morţi, pentru ca în toate să aibă cel dintâi loc”. 1 Cor. 15:20; Col. 1:18.

Mai mult, apostolul către evrei menţionează clar pe Moise şi pe profeţi (care ar include şi pe Ilie), credincioşia lor în trecut şi acceptarea lor de către Dumnezeu; dar arată că ei nu-şi primiseră încă răsplata şi n-o vor primi până după ce noi (Biserica evangheliei) ne vom fi primit răsplata ca moştenitori împreună cu Cristos în Împărăţia Sa. „Toţi ((677)) aceştia, măcar că au primit mărturie prin credinţă, totuşi n-au primit (binecuvântările) ce le fusese făgăduit, pentru că Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să nu ajungă ei la desăvârşire fără noi”. Evr. 11:39, 40.

Atunci, deoarece înfăţişarea lui Moise şi a lui Ilie împreună cu Domnul nostru a fost doar o aparenţă, întrebăm în mod cuvenit: care a fost semnificaţia sau sensul acestei viziuni? Răspundem: a fost un tablou care ilustra Împărăţia glorioasă a lui Cristos, cum prezisese Domnul nostru şi cum a înţeles-o şi a descris-o Petru. Cei trei ucenici n-au avut nici o parte în acest tablou. Ei au fost doar martori. Cristos a fost figura centrală; trăsăturile şi veşmintele Sale, strălucind de o lumină miraculoasă, au reprezentat în simbol gloriile care aparţin naturii spirituale, pe care Domnul nostru le-a primit la învierea Sa, „reprezentarea exactă a fiinţei Tatălui”. Aceeaşi glorie spirituală este reprezentată şi în viziunile Apocalipsei, unde Domnul nostru este reprezentat cu ochi ca para focului, iar picioarele strălucind ca arama lustruită etc. (Apoc. 1:14, 15; 2:18). La a doua venire a Sa, Domnul nostru nu va mai fi carne, fiindcă, aşa cum a mărturisit El, „nu pot carnea şi sângele să moştenească împărăţia lui Dumnezeu”. El este acum şi va fi întotdeauna o fiinţă spirituală glorioasă de cel mai înalt grad – natura divină: iar schimbarea la faţă a fost cu intenţia să le dea ucenicilor o vagă idee despre gloria care le întrece pe toate.

Moise a reprezentat pe biruitorii credincioşi care L-au precedat pe Domnul nostru, descrişi de apostol (Evr. 11:39, 40), care nu pot fi făcuţi desăvârşiţi până când Împărăţia va fi fost stabilită. Ilie a reprezentat pe biruitorii Veacului Evanghelic. Vezi Vol. II, cap. 8.

Bucuriile prezente ale Noii Creaţii

„V-am spus aceste lucruri, pentru ca bucuria Mea să fie în voi şi bucuria voastră să fie deplină.” Ioan 15:11.

Toţi cei care fiind în afara „casei fiilor” – care nu s-au consacrat şi de aceea n-au devenit membri ai Noii Creaţii, Preoţimea Împărătească – văzând că membrii corpului lui ((678)) Cristos au făcut, asemenea Domnului lor, o deplină consacrare a lor şi a tuturor intereselor pământeşti pentru Domnul şi pentru cauza Sa, toţi aceşti neconsacraţi sunt predispuşi să considere că în acest sacrificiu se pierde orice bucurie. Dar fiecare membru al Noii Creaţii ştie contrariul şi poate mărturisi că aceasta este o mare greşeală – că deşi unele bucurii pământeşti, odată foarte dragi, sunt sacrificate una câte una, în locul lor vin bucuriile cereşti care fac mai mult decât să compenseze pierderea. Cum iarăşi Domnul nostru a spus: „Voi . . . vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie” (Ioan 16:20). Toată Creaţia Nouă trebuie să guste din paharul amar pe care Domnul l-a golit până la fund; toţi aceştia trebuie să simtă compătimire faţă de neputinţele cărnii; toţi trebuie să-şi dea seama clar de păcătoşenia excesivă şi amărăciunea păcatului; toţi trebuie să fie probaţi în privinţa loialităţii lor faţă de Tatăl ceresc şi a dispoziţiei lor de a-şi sacrifica orice lucru pământesc aşa cum ar cere interesul cauzei Sale şi credincioşia faţă de ceea ce este corect. Dar prin asemenea lacrimi, întristări şi dezamăgiri vin binecuvântări – binecuvântările unei înţelegeri că au aprobarea divină, a unei bucurii superioare celei a omului natural, bucuriile Domnului, ale părtăşiei şi comuniunii cu Tatăl.

N-ar putea exista astfel de bucurii dacă n-ar fi speranţele noastre binecuvântate. Dacă bucuriile noastre ar depinde numai de împrejurările acestei vieţi, noi n-am avea bucurii, şi, după cum a spus apostolul, am fi „cei mai de plâns dintre oameni” (1 Cor. 15:19). Când speranţa s-a prins ferm de făgăduinţele nespus de mari şi scumpe din Cuvântul lui Dumnezeu, bucuriile răsar ca florile într-un deşert, înviate de lacrimile noastre – flori de bucurie şi binecuvântare aşa cum biata lume în starea ei de pustiu n-ar putea produce sau nu şi-ar putea imagina. Şi cum bucuriile noastre depind de speranţele noastre, ele depind şi de activităţile noastre. Nu este suficient că ne-a fost lăsată o promisiune şi că speranţa noastră s-a prins de promisiune. Prin aranjament divin, bucuria care ia fiinţă din speranţele şi perspectivele implantate ((679)) trebuie să fie hrănită prin rugăciune şi prin activitate în serviciul Domnului. Domnul nostru indică legătura strânsă între rugăciune şi continuarea bucuriilor noastre, zicând:

„Cereţi şi veţi primi, pentru ca bucuria voastră să fie deplină”.
– Ioan 16:24 –

„Înaintea feţei Tale sunt bucurii nespuse şi desfătări veşnice la dreapta Ta”, spune profetul (Ps. 16:11). Fiindcă rugăciunea duce sufletul în prezenţa Domnului, ea pregăteşte calea pentru binecuvântarea divină şi pentru bucuriile cele mai mari. Evident că deschiderea căii pentru ca poporul Domnului să se apropie de tronul harului nu are ca obiectiv schimbarea voinţei sau planurilor divine. Un astfel de gând este incompatibil cu orice considerare raţională a subiectului; deci, Domnul ne informează că rugăciunea potrivită nu este pe linia cererilor ca voia noastră să se facă, în opoziţie cu voia divină, ci pe linia supunerii complete la aceasta din urmă. Apostolul declară despre unii: „Voi cereţi şi nu căpătaţi, pentru că cereţi rău” – în armonie cu dorinţele voastre şi nu în armonie cu aranjamentul şi planul divin. Iac. 4:3.

În aceeaşi direcţie a prevenit şi Domnul nostru: „Când vă rugaţi, să nu folosiţi repetări fără rost ca păgânii, care gândesc că, dacă spun o mulţime de cuvinte, vor fi ascultaţi . . . căci Tatăl vostru ştie de ce aveţi nevoie, mai înainte de a-I cere voi. . . . Nu vă îngrijoraţi . . . ce veţi mânca sau ce veţi bea; nici . . . cu ce vă veţi îmbrăca . . . fiindcă toate acestea păgânii le caută . . . Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra” – de către Tatăl vostru din ceruri, conform înţelepciunii Sale (Mat. 6:7-34). Iarăşi Domnul nostru spune: „Dacă rămâneţi în Mine şi cuvintele Mele rămân în voi, cereţi orice veţi vrea şi vi se va da” (Ioan 15:7). Condiţiile următoare sunt deosebit de importante:

1) Cel care oferă rugăciunea trebuie să fie în Cristos, trebuie să fi venit în relaţie vitală cu El prin acceptarea ((680)) meritului sacrificiului Său ispăşitor şi prin consacrare faţă de voinţa şi serviciul Său; şi, mai mult de atât, trebuie să continue să rămână astfel în Cristos ca membru al corpului Său, ca membru al Noii Creaţii, pentru a avea privilegiile rugăciunii la care se face referire aici.

2) El trebuie de asemenea să lase Cuvântul Domnului să rămână în el, să se împărtăşească din Cuvântul adevărului şi harului dacă vrea să aibă înţelepciunea necesară ca să ceară, în armonie cu voinţa Domnului, lucruri care Lui I-ar plăcea să le dea, – altfel, chiar dacă este Nouă Creatură în Cristos, rugăciunile lui ar putea rămâne adesea fără răspuns, fiindcă „cere rău”. Numai cei care mărturisesc ambele aceste calităţi se pot apropia de tronul harului ceresc cu deplină încredere, cu deplină asigurare a credinţei că cererile lor vor fi ascultate – la timpul cuvenit al lui Dumnezeu. Numai aceştia pot realiza plinătatea bucuriei.

După cum explică Scripturile, rugăciunea este încercarea de a obţine acces la Dumnezeu şi de a avea comuniune cu El. Cine, deci, se poate apropia de tronul harului ceresc pentru a „căpăta îndurare şi a afla har, ca să avem ajutor la momentul potrivit” (Evr. 4:16)? Răspundem, împreună cu apostolul, că lumea în general nu are acest acces, nu are acest privilegiu al rugăciunii. Este adevărat că, de fapt, milioane de păgâni oferă rugăciuni Divinităţii cu diferite concepţii despre cine este şi ce este El; dar rugăciunile lor nu sunt acceptabile pentru Dumnezeu. „Cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este (trebuie să-L recunoască drept Cel existent prin Sine) şi că El răsplăteşte pe cei care-L caută (caută să-L cunoască, să I se supună şi să-L servească)” (Evr. 11:6). Corneliu a fost unul de felul acestora din urmă, care a recunoscut pe adevăratul Dumnezeu, L-a respectat şi a căutat să-I cunoască şi să-I facă voia; şi imediat ce planul divin a ajuns la etapa de dezvoltare necesară pentru a permite ca favoarea lui Dumnezeu să se extindă la neamuri, rugăciunile şi binefacerile lui au primit răspuns. Însă nu i s-a permis să aibă comuniune cu Dumnezeu în sensul deplin, cuvenit, ci ((681)) a fost informat să trimită după Petru, care-i va spune „cuvinte” prin care să poată fi adus din starea de înstrăinare şi separare într-o stare de armonie şi de fiu, în care va avea privilegiul unui fiu – privilegiul accesului la Tatăl, la tronul harului ceresc.

Ideile în general vagi care predomină în privinţa acestui subiect, după care se presupune că orice persoană, oriunde, oricând şi în orice condiţii se poate apropia de tronul harului şi este acceptată, sunt eronate. După cum pentru Corneliu a fost necesar să audă, să creadă şi să accepte cuvintele lui Petru – care i-a explicat răscumpărarea prin sângele lui Cristos, reconcilierea astfel efectuată şi privilegiul astfel acordat de a fi adus în familia lui Dumnezeu, înainte de a putea folosi acest privilegiu al comuniunii în rugăciune – tot aşa, o asemenea cunoştinţă este necesară pentru fiecare persoană.

Apostolul Pavel exprimă aceeaşi idee, declarând că Cristos a deschis pentru noi „o cale nouă şi vie” sau „o cale nouă a vieţii”, prin văl, adică prin carnea Sa; şi că noi ca fraţi putem avea îndrăzneală să intrăm în preasfânta prin sângele lui Isus. Astfel de „fraţi”, înrudiţi cu Marele Preot peste casa lui Dumnezeu, sunt îndemnaţi să „se apropie cu o inimă curată, cu o deplină siguranţă a credinţei”, recunoscând că păcatele şi nelegiuirile lor au fost complet acoperite şi că ei înşişi au fost deplin acceptaţi de Tatăl ceresc (Evr. 10:17-22). Din nou acelaşi apostol declară că noi, care avem un Mare Preot care poate simţi slăbiciunile noastre, ne putem „apropia deci cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să aflăm har, ca să avem ajutor la momentul potrivit”. Evr. 4:15, 16.

Dar în timp ce numai clasa consacrată, preoţimea subordonată, Creaţia Nouă, este astfel încurajată să se apropie de tron cu încredere şi curaj, este foarte evident că toţi care şi numai de probă aparţin „casei credinţei” se pot bucura într-o anumită măsură de privilegiile mulţumirii şi laudei şi se pot bucura în Dumnezeu, dându-şi seama de pregătirea pe care El a făcut-o pentru iertarea completă a păcatelor prin meritul ispăşirii. Cu toate acestea, ei n-au ((682)) privilegiul de a se apropia cu îndrăzneală, sau în vreun alt mod, de Sfânta Sfintelor. Numai cei consacraţi, Noua Creaţie, membrii corpului Preotului, sunt privilegiaţi să intre în prezenţa lui Dumnezeu în rugăciune în acest sens special; şi de aceea numai ei pot avea plinătatea bucuriei pe care a promis-o Învăţătorul. Deci, în timp ce necredincioşilor nu le putem nici măcar sugera că pentru ei este potrivită rugăciunea, ci trebuie mai întâi să-i informăm prin „cuvinte” aşa cum Petru l-a informat pe Corneliu, pentru ca ei să-L cunoască pe Cel în care trebuie să creadă înainte de a putea avea o stare în faţa lui Dumnezeu, îi putem totuşi încuraja pe toţi cei care au crezut în Domnul Isus să dea mulţumiri şi să ofere laudă Tatălui prin Isus Cristos. Acestora ar trebui însă să li se dea în mod clar de înţeles că îndreptăţirea lor de probă prin credinţă nu este realizarea voinţei divine în ei, ci numai începutul căii potrivite de apropiere de Dumnezeu – primul pas al acestei apropieri – şi că al doilea pas, al deplinei consacrări faţă de voinţa divină, trebuie făcut de către cei care vreau să se bucure de privilegiile cuvenite rugăciunii, ale comuniunii cu Dumnezeu şi ale plinătăţii bucuriei asociate cu acestea.

Acestora ar trebui să li se arate că neînfăptuirea pasului al doilea ar indica o dispoziţie de a primi harul lui Dumnezeu (îndreptăţirea) în zadar (2 Cor. 6:1). După ce s-au bucurat de asemenea privilegii ale rugăciunii pentru o vreme şi au refuzat să meargă mai departe ca să facă o deplină consacrare a lor Domnului, aceştia ar trebui să simtă în mod foarte cuvenit o sfială în privinţa rugăciunii – ar trebui să simtă că este nepotrivit să primească în mod continuu favoruri divine şi să ceară mai multe, în timp ce-şi reţin faţă de Domnul consacrarea inimii lor – serviciul lor înţelept. După cum în Scripturi clasa consacrată este numită mireasa lui Cristos, la fel casa generală a credinţei ar reprezenta în mod potrivit pe acei cărora le sunt deschise privilegiile căsătoriei. Creaţia Nouă, ca Mireasă logodită cu Cristos, predându-şi Domnului ei şi serviciului Său inima, ((683)) limba şi toate puterile şi energia, poate accepta în mod raţional şi cu recunoştinţă binecuvântările, privilegiile, protecţia, supravegherea şi darurile pe care El a binevoit să i le promită ca Mireasă logodită cu El.

După cum o femeie care a respins un pretendent şi a refuzat să-şi dea mâna şi inima, logic vorbind n-ar mai putea aştepta de la el grija, protecţia, binecuvântarea, privilegiile şi bucuriile pe care el deja i le oferise generos, tot aşa, cei care în mod continuu resping favoarea divină, până acolo încât refuză să consacre Domnului puţinul ce-l au, n-ar putea sub nici o formă să aştepte sau să ceară binecuvântările pe care El le-a promis celor care-L iubesc şi care-şi manifestă iubirea prin devotarea lor, consacrarea lor. Ar trebui să recunoaştem în mod cuvenit deosebirea între cei care doar cred în iertarea păcatelor prin Domnul şi cei care au apreciat acea favoare şi au mers spre consacrare şi relaţie deplină cu Domnul. Faptul că aceste linii trase de Domnul între diferitele clase de credincioşi nu sunt mai clar recunoscute este un dezavantaj pentru ambele clase. Deosebirea între credincioşi şi necredincioşi ar trebui să fie definită clar. Toţi cei dintâi ar trebui să fie recunoscuţi ca fraţi, „din casa credinţei”, nu însă cei din a doua clasă. Din nou, deosebirea între credincioşii care s-au consacrat şi cei care nu s-au consacrat ar trebui să fie marcată clar, iar cei dintâi să fie recunoscuţi ca Biserica, Noua Creaţie, Preoţimea Împărătească, căreia îi aparţin toate făgăduinţele nespus de mari şi scumpe.

Dacă aceste deosebiri ar fi clar recunoscute, ar fi un avantaj (1) pentru lume, ducând la investigare mai amănunţită şi la credinţă mai palpabilă; (2) un avantaj şi pentru credincioşii neconsacraţi, făcându-i să-şi dea seama că dacă nu continuă până la deplină consacrare nu sunt moştenitori împreună cu sfinţii în nici un sens al cuvântului, nici în gloriile viitoare, nici în privilegiile şi bucuriile prezente. (3) Înţelegerea acestui lucru, credem noi, ar avea şi un efect stimulator asupra neconsacraţilor, ducându-i mai ((684)) des la decizii clare, risipind închipuirile neîntemeiate, că într-un fel sau altul numai crezând în Cristos, fără consacrare, îi face fii ai lui Dumnezeu şi moştenitori, şi îi îndreptăţeşte să participe la cele mai bogate făgăduinţe divine care sunt pentru viaţa prezentă şi pentru cea care urmează.

Nu vrem să frângem trestia zdrobită şi să stingem fitilul fumegând; dar vrem ca trestia zdrobită să-şi dea seama că pentru a se împărtăşi cum se cuvine din binecuvântările lui Dumnezeu, prezente sau viitoare, trebuie să se folosească de favoarea divină pe baza condiţiilor divine – trebuie să se consacre în întregime, dacă vreau să înceteze a mai fi trestie zdrobită şi dacă vreau să devină folositori în serviciul Domnului. Nu vrem să stingem credinţa care arde mocnit, ci vrem s-o aţâţăm într-o flacără de iubire sacră care va produce o deplină consacrare de sine – un deplin sacrificiu, conform invitaţiei divine, şi astfel va conduce la participarea în bucuriile prezente şi viitoare.

După cum am notat deja*, apostolul declară că copiii celor care cred sunt socotiţi împreună cu părinţii ca părtaşi în harul divin al îndreptăţirii – că nu sunt nesfinţi, ci îndreptăţiţi în sens de probă. Această stare îndreptăţită şi relaţia ei cu grija şi providenţa divină continuă de la naştere până la vârsta maturităţii; şi aceşti copii în mod evident au în privinţa rugăciunii acelaşi privilegiu ca şi cei îndreptăţiţi, primind în aceeaşi măsură şi din bucuriile şi binecuvântările care rezultă din aceasta. Din cea mai fragedă pruncie ei trebuie să fie învăţaţi să-L privească pe Atotputernicul, pe Dumnezeul părinţilor lor, ca Dumnezeul lor, şi de la o vârstă timpurie să li se dea de înţeles că aşa cum părintele are starea sa în faţa lui Dumnezeu prin Cristos, tot aşa şi copilul are indirect prin părintele său starea şi relaţia sa cu Cristos. Părintele sau părinţii consacraţi din fiecare cămin creştin pot ca atare fi consideraţi într-un sens ca preoţii casei, şi în timp ce copilul poate fi în mod cuvenit încurajat să se roage Domnului, să nu se neglijeze lecţia că familia şi toate ((685)) interesele şi preocupările ei sunt sub supravegherea divină ca familie, datorită părintelui sau părinţilor consacraţi, membri ai Noii Creaţii. Copilul să fie învăţat să aştepte cu nerăbdare timpul când lărgirea minţii şi judecăţii sale îi va permite în mod cuvenit să facă o deplină consacrare Domnului şi astfel să intre în privilegiile şi bucuriile promise acestora.

*Pagina 532

În timp ce Creaturile Noi în Cristos Isus sunt îndemnate în textul de mai sus să nu caute, să nu se îngrijoreze şi să nu se roage pentru lucruri pământeşti – ce veţi mânca, ce veţi bea şi cu ce vă veţi îmbrăca, ci să încredinţeze toate aceste lucruri înţelepciunii şi iubirii Tatălui – ele sunt instruite în legătură cu un lucru pentru care Tatălui I-ar plăcea foarte mult ca ele să se roage şi I-ar plăcea foarte mult să răspundă pe larg la rugăciunile lor. Acel lucru pe care trebuie să-l caute în mod special şi pentru care trebuie să se roage în mod special este Spiritul sfânt – Spiritul sfinţeniei, Spiritul lui Dumnezeu, Spiritul lui Cristos, Spiritul Adevărului, spiritul chibzuinţei, spiritul iubirii. Cuvintele Învăţătorului sunt: „Dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri (pământeşti) bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duh Sfânt celor care I-L cer?” Luca 11:13.

Aşadar, aici avem o informaţie clară în privinţa bazei tuturor cererilor noastre, dacă vrem să primim răspuns la ele. Astfel trebuie să ne rugăm dacă vrem să nu cerem rău. Gândurile noastre trebuie îndreptate spre lucrurile de sus, nu spre cele de jos – spre haina dreptăţii lui Cristos şi spre veşmântul nostru glorios viitor, când vom fi ca Domnul nostru şi-L vom vedea aşa cum este, mai degrabă decât spre un veşmânt pământesc. Gândurile noastre trebuie îndreptate spre hrana spirituală – spre pâinea care vine din cer şi spre toate făgăduinţele scumpe ale lui Dumnezeu, ale căror centru şi esenţă este Cristos. Pe acestea trebuie să le căutăm, pe acestea trebuie să ni le însuşim şi pentru acestea va fi, prin urmare, esenţa rugăciunilor noastre. Astfel, vegherea noastră, rugăciunea şi căutarea noastră zilnică vor fi în deplină armonie. Mai mult, mulţumirea trebuie ((686)) să ia în mare măsură locul cererii, de când aflăm despre lungimea şi lăţimea, înălţimea şi adâncimea prevederii divine, atât pentru Noua Creaţie cât şi pentru cei dragi ai noştri după trup, precum şi pentru toate familiile pământului. Ce am putea cere mai mult sau mai bine decât a promis deja Dumnezeu?

Desigur că n-am putea cere nimic mai mult decât a fost făgăduit în privinţa gloriilor viitoare ale Noii Creaţii, nici n-am putea cere mai mult în privinţa bucuriilor prezente ale acestei clase. Orice asigurare pe care şi-ar putea-o imagina raţiunea, orice dorinţă, orice necesitate a fost deja prevăzută pentru noi şi pregătită – dată pentru a fi primită. Ne lipseşte numai înţelepciunea să ştim cum să primim, cum să ne însuşim aceste asigurări divine. Dând mulţumiri, prin urmare, noi cerem doar înţelepciune şi har ca aşa să ne împărtăşim din ele încât bucuria noastră să fie deplină. Cererile noastre, ca atare, trebuie să fie pentru umplere mai mare cu Spiritul sfânt – înţelepciunea de sus.

Ce am putea cere pentru lume mai mult decât a aranjat deja providenţa divină? Nimic! Glorioasele „timpuri ale restabilirii” promise în Cuvânt depăşesc cele mai mari anticipări sau speranţe pe care cei mai înţelepţi dintre oameni le-ar fi putut nutri vreodată. Putem, de aceea, numai să-I mulţumim lui Dumnezeu şi să-I recunoaştem bunătatea, căutând să cooperăm cu ea şi să ne dăm seama că avem nevoie de înţelepciune. De aceea avem invitaţia că putem cere acest ajutor al Spiritului sfânt sau al puterii lui Dumnezeu – „înţelepciunea de sus”. „Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare” (Iac. 1:5). Prin această înţelepciune putem fi făcuţi în stare astfel să ne purtăm, astfel să vorbim şi să înfăptuim, încât să le fim de ajutor altora; şi în această direcţie trebuie să fie rugăciunile noastre, ca să putem coopera cu Dumnezeu pe liniile generoase, binevoitoare pe care El le-a marcat deja – a căror îmbunătăţire, dacă s-ar cere, ar fi o absurditate.

Acest mare privilegiu al accesului la Dumnezeu, al intrării prin credinţă în Sfânta Sfintelor, al apropierii de tronul harului şi al primirii milei şi ajutorului în orice timp de nevoie, poate fi adaptat la toate condiţiile înconjurătoare.

((687))

Acest privilegiu este al nostru pentru folos personal – ca noi individual să putem intra în cămăruţă cu Domnul şi să avem comuniune cu El; şi prin mila Sa, această comuniune cu El, această separare de lucrurile care ne distrag, poate fi gustată când în realitate ne retragem din tovărăşia altora. Unde acest lucru este imposibil şi unde nu se iveşte nici o ocazie de a ne pleca genunchii şi a ne ridica vocea nici chiar până la şoaptă, Noua Creaţie are privilegiul accesului la Tatăl în comuniune mintală. Când suntem pe stradă, când suntem înconjuraţi de confuzie şi vacarm, inima se poate ridica şi căuta înţelepciune şi putere la tronul harului. Ce binecuvântate sunt aceste privilegii! Cei care le folosesc cel mai mult se bucură de ele cel mai mult. Spre deosebire de lucrurile pământeşti, acestea devin cu atât mai preţioase cu cât devin mai familiare.

Rugăciunea în cercul familiei înseamnă retragerea familiei în „cămăruţa ascunsă” – în prezenţa Domnului, departe de lume. Aceasta nu poate fi totdeauna posibil, dar unde există prilejul, acesta nu trebuie să fie neglijat. Dacă însă nu se pot crea ocazii favorabile, fără îndoială că Domnul va lua voinţa în locul înfăptuirii şi va acorda binecuvântări în consecinţă. Influenţa altarului familiei şi a tămâiei rugăciunii care se înalţă de pe el la Tatăl ceresc, precum şi recunoaşterea acolo a harului Său, a milei, a puterii şi binecuvântării Sale, vor aduce în mod sigur mai multă binecuvântare, nu numai Preotului Împărătesc care-şi serveşte astfel familia, ci fiecărui membru al acelei familii. Un simţământ de reverenţă faţă de Dumnezeu, de responsabilitate faţă de El şi de înţelegere a iubirii Sale, a grijii Sale protectoare, va merge cu acea familie toată ziua. Şi dacă seara va fi posibil să se adune din nou ca familie, ca să recunoască îndurările divine şi să dea mulţumiri, binecuvântarea nu va face decât să crească, cum a fost cu uleiul din urciorul văduvei, când a fost turnat pe rând în vase. 2 Împ. 4:1-7.

Rugăciunea în Biserică înseamnă pentru familia Domnului retragerea în „cămăruţa ascunsă” a prezenţei divine, separată de lume. Aceasta este vital necesară pentru progresul ei, pentru sănătatea ei, pentru dezvoltarea ei spirituală. Neglijarea ei va duce în mod sigur la pierderea ((688)) puterii, a privilegiului şi serviciului, şi la o pierdere corespunzătoare a bucuriei. Suntem însă în total dezacord cu felul de rugăciune publică la care făcea referire un ziar din Boston, când, dând raport despre o adunare religioasă, a zis: „Reverendul Dr. ––– a făcut cea mai frumoasă şi mai elocventă rugăciune oferită vreodată unui public din Boston!” Prea multe rugăciuni se fac publicului în loc să se facă lui Dumnezeu. Scripturile nu numai că încurajează printre poporul Domnului rugăciunile în public şi cu voce care să poată fi auzită, dar şi arată că cel care se roagă trebuie să aibă în vedere publicul în legătură cu slujirea sa şi să facă serviciul aşa încât cel care aude să poată spune „Amin”, fie cu voce tare, fie în inima sa. 1 Cor. 14:13-17.

Înţelepciunea de sus, Spiritul sfânt, l-a îndrumat pe apostolul Pavel când a mers cu Evanghelia în altă cetate ca să caute pe cei adunaţi „într-un loc de rugăciune” (Fapt. 16:13). Şi încă este un fapt, că atât cunoştinţa cât şi iubirea lui Dumnezeu prisosesc cel mai mult printre aceia din poporul Domnului care se roagă unul pentru altul şi unul împreună cu altul, ca bucuria lor să fie deplină. Oricât de multe adunări ar avea poporul Domnului pentru studiul Cuvântului Său şi pentru zidirea reciprocă în cea mai sfântă credinţă, noi susţinem ca nici un serviciu să nu fie considerat că este început cum se cuvine decât dacă se cere mai întâi binecuvântarea Domnului peste studiu; şi nici o adunare să nu fie considerată că este încheiată cum se cuvine până când se mulţumeşte lui Dumnezeu pentru privilegiul şi binecuvântarea de care s-a bucurat şi pentru binecuvântarea acordată – pentru ca Cuvântul harului Său să poată fi într-adevăr hrană pentru inimile celor care au ascultat cu o dorinţă sinceră de a cunoaşte şi a face voia Sa.

Credinţa, un rod al Spiritului şi o parte a moştenirii prezente a Noii Creaţii

Înainte de a putea deveni copii ai lui Dumnezeu trebuie să avem credinţă – da, înainte de îndreptăţirea noastră – fiindcă suntem „îndreptăţiţi prin credinţă” înainte de a avea pace cu Dumnezeu şi iertarea păcatelor. Prin urmare, această credinţă pe care am avut-o înainte de a primi Spiritul ((689)) sfânt nu poate fi credinţa care este rodul Spiritului – darul Spiritului. Credinţa este operarea, exerciţiul minţii noastre în privinţa lui Dumnezeu şi a făgăduinţelor Sale. Cei care nu pot exercita încredere în Dumnezeu, fie din cauza ignoranţei fie a stărilor decăzute ale minţii, sunt într-o stare în care este imposibil să fie binecuvântaţi sub prevederile acestui Veac Evanghelic, dar nu într-o stare care să-i împiedice să aibă o parte în binecuvântarea veacului viitor – Veacul Milenar. Chemarea acestui Veac Evanghelic este pentru cei care pot şi care vor umbla prin credinţă, nu prin vedere – şi oricine nu poate, sau refuză să umble astfel, nu poate umbla acum cu Dumnezeu. „Fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui.” Oricine nu are astfel de credinţă ca bază de pornire, nu poate începe în prezent; şi chiar dacă are credinţa ca bază de pornire, dacă ea nu creşte şi nu se dezvoltă, acestuia îi va lipsi puterea de a fi biruitor, fiindcă, „ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este credinţa noastră”. 1 Ioan 5:4.

Ar trebui să recunoaştem o mare diferenţă între credinţă şi credulitate. Milioane de oameni sunt creduli şi superstiţioşi şi cred o mie şi unu de lucruri iraţionale pentru care n-au nici o dovadă adecvată. Iar aceşti oameni superstiţioşi, care cred ce n-ar trebui să creadă, nu se găsesc numai în ţările păgâne. Milioane dintre ei poartă numele de creştini, cu ceva adaos denominaţional. Superstiţia şi credulitatea trebuie să fie condamnate, mustrate, evitate, biruite. Credinţa adevărată trebuie să fie încurajată, zidită, întărită, făcută să crească. Credinţa de la Dumnezeu este credinţa, certitudinea, încrederea care zideşte pe făgăduinţele divine, nu pe tradiţii, filosofii şi închipuiri umane.

Dacă credem că Dumnezeu este ceea ce implică numele Lui, Cel existent prin Sine, Creatorul Cel atotputernic, atotînţelept, atotdrept şi atotiubitor, şi dacă credem că El este răsplătitorul celor care-L caută cu sârguinţă, efectul va fi că noi Îl vom căuta – vom căuta să-I cunoaştem şi să-I înţelegem Cuvântul; şi cunoscându-l şi înţelegându-l vom avea încredere în el; şi având încredere în el ne vom îndrepta cursul vieţii în consecinţă. Acest început al credinţei, sub ((690)) favoarea divină, indică spre Cristos ca fiind calea nouă şi vie de reunire cu Dumnezeu şi de întoarcere în favoarea Lui. Când această credinţă se prinde strâns de Isus şi se deprinde în ascultare, ea creşte şi binecuvântarea Domnului vine peste ea cu atât mai mult, luminând-o în privinţa termenilor acceptării şi apartenenţei ca membru în Noua Creaţie. Credinţa crescândă se prinde strâns de făgăduinţele lui Dumnezeu – de a ajunge moştenitori ai lui Dumnezeu şi moştenitori împreună cu Isus Cristos Domnul şi Răscumpărătorul. Rezultatul este binecuvântarea Spiritului – conceperea, ungerea, adoptarea ca fii.

Un alt rezultat este o mai mare luminare cu lumina sfeşnicului de aur din Sfânta, permiţând ochiului credinţei să vadă lucrurile care nu se văd din afară – să recunoască slujirea specială a Marelui Preot în privinţa luminii, în privinţa pâinii pentru punere înainte, în privinţa tămâiei Altarului de Aur şi a Capacului Ispăşirii de dincolo de Văl. Pe măsură ce credinţa vie, supusă, cuprinde treptat aceste diferite trăsături ale favorii şi binecuvântării divine, aşa cum ele sunt revelate în Cuvântul divin, ea se întăreşte tot mai mult, devine tot mai clară şi devine parte fundamentală a minţii noi. Din această poziţie avantajoasă vede lucrurile pe care înainte nu le-a putut vedea, în privinţa cărora apostolul spune: „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului (natural) nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc”. 1 Cor. 2:9.

Prin Cuvântul făgăduinţei, ilustrat prin Spirit, ea vede lucrurile nespus de mari şi scumpe, lucrurile cereşti, gloriile care vor fi obţinute la Întâia Înviere – Împărăţia, care va fi atunci stabilită – domnia dreptăţii, care va aduce binecuvântare tuturor familiilor pământului – supunerea păcatului şi nimicirea oricărui individ şi a oricărui lucru care nu va coopera la gloria lui Dumnezeu şi în armonie cu legea iubirii divine. Noua Creatură vede toate acestea cu ochiul credinţei, cu ochiul înţelegerii; şi apostolul ne asigură că acest ochi poate privi multe din lucrurile acestea care nu sunt clare şi distincte pentru ochiul natural – pentru că „Dumnezeu ni ((691)) le-a descoperit prin Duhul Său, căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu”. 1 Cor. 2:9, 10.

Această credinţă în lucrurile care încă nu se văd, concepută de Spirit, este o parte a moştenirii prezente a Noii Creaţii şi este intim asociată cu fiecare speranţă şi cu fiecare bucurie a ei – dând singura pregustare posibilă a „gloriilor care urmează”. Într-adevăr, după cum explică apostolul, ea este temelia pe care sunt zidite toate bucuriile şi speranţele noastre. „Credinţa este siguranţă cu privire la cele nădăjduite, convingere cu privire la lucrurile care nu se văd.” Prin ea lucrurile care încă nu se văd devin tot atât de palpabile pentru mintea noastră ca şi lucrurile care se văd; da, zice apostolul, din acest punct de vedere învăţăm să evaluăm că lucrurile pe care le vedem cu ochii naturali sunt temporare, în timp ce lucrurile pe care nu le vedem cu ochii naturali, ci le privim cu ochii credinţei, sunt cele reale, palpabile, cele eterne.

Cât de necesară este credinţa pentru realizarea şi păstrarea moştenirii noastre prezente, pentru pregustarea binecuvântării viitoare, este arătat clar de către apostolul Iacov, care, după ce spune: „Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată” – adaugă: „Dar, s-o ceară cu credinţă, fără să se îndoiască; pentru că cine se îndoieşte seamănă cu valul mării, tulburat şi aruncat de vânt încoace şi încolo. Un astfel de om să nu se aştepte să primească ceva de la Domnul, căci este un om nehotărât şi nestatornic în toate căile sale” (Iac. 1:5-8). Apostolul arată astfel cât de imposibil ar fi ca cineva să devină biruitor, fără să devină tare în credinţă. Ca atare, Scripturile învaţă peste tot creşterea în credinţă, şi toţi din poporul Domnului au nevoie să se roage precum s-au rugat apostolii: „Doamne, măreşte-ne credinţa”; şi astfel rugându-se, trebuie să folosească mijloacele pe care Dumnezeu le-a destinat pentru împlinirea acestei rugăciuni. Dacă rugăciunea lor va fi sinceră, ei vor folosi cu seriozitate acele mijloace – vor căuta pe Domnul în rugăciune, vor căuta să-I cunoască Cuvântul, vor căuta să i se supună, vor căuta şi se vor bucura de serviciul Său, vor căuta să se îmbrace cu toate ((692)) darurile Spiritului; şi aceasta fiind atitudinea lor, vor avea credinţă puternică, asigurare deplină a credinţei, şi „nu vor aluneca niciodată; căci în felul acesta li se va da din belşug intrare în împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos” – la timpul potrivit. 2 Pet. 1:10, 11.

Cântarea Noii Creaţii

Eu cânt neîncetat, deşi
Sunt în a durerii vale,
Aud imnul îndepărtat
Al noii creature.
Prin tot zgomotul luptelor
Îmi răsună muzica,
Tresare sufletul şi-ncep
Cu ea şi eu a cânta.

Bucuria mea moară chiar,
Trăind Mântuitorul;
Ce-i pasă de întuneric
Celui ce-aude cântul?
Eu nu am frică de vifor,
El îmi dă apărarea;
Cu El fiind, se poate să
Nu cânt şi eu cântarea?

Deasupra mea sunt norii grei,
Dar îmi surâde cerul;
Din depărtare de atunci,
De când am iubirea Lui.
Aud pârâul păcii Lui
Curgând în inima mea;
Totul e-al meu, se poate să
Nu cânt şi eu cântarea?