Noua Creaţie – Legea Noii Creaţii


STUDIUL VII

Scoaterea unei legi presupune capacitatea de a ţine acea lege — Legea divină aşa cum a fost scrisă iniţial — O lege a vieţii nu putea fi dată unei rase decăzute — Răscumpărarea, nu prin lege, ci prin har — Legământul Legii împlinit şi Legământul Nou sigilat prin acel unic sacrificiu al lui Cristos — Legea sinaitică numai pentru Israelul trupesc — Legea Noului Legământ — Porunca sub care se dezvoltă sfinţii — Noua Creaţie separată şi distinctă în relaţia sa divină şi în legământ — Creşterea în aprecierea legii desăvârşite — Alergarea la ţintă şi rămânerea cu fermitate la ea — Regula de aur — Legea desăvârşită a libertăţii

Scoaterea unei legi de către o autoritate competentă presupune din partea primitorului capacitate de a ţine acea lege, sau unele aranjamente pentru absolvirea de ofensele comise sub acea lege. Scoaterea unei legi presupune posibilitatea încălcării ei, şi, ca atare, o lege prevede întotdeauna pedepse. În cazul tatălui Adam, care, aşa cum ni se spune, a fost creat în chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi asupra căruia a venit o sentinţă sau un blestem din cauza neascultării de voinţa divină, mergând în urmă cu analiza lucrurilor vedem că trebuie să i se fi dat o lege şi că aceasta a fost suficient de explicită, altfel el nu putea fi condamnat pe drept ca încălcător al legii de către Creatorul său. Ni se spune clar că păcatul din Eden a fost neascultarea de porunca divină. Justeţea sentinţei cu moartea care a venit asupra lui Adam, şi prin el în mod natural s-a extins asupra urmaşilor lui, a implicat înţelegerea de către el a legii sub care era şi faptul că el a încălcat-o cu bună ştiinţă: altfel greşeala ar fi fost a legiuitorului. Că Adam a fost în stare să primească legea divină şi să i se supună este evidenţiat şi ((350)) prin faptul că n-a existat nici o prevedere de absolvire de sub acea lege — nici un mijlocitor — ci, ca rezultat al încălcării a venit asupra lui pedeapsa deplină.

Nu avem nici o relatare în sensul că Creatorul a prezentat tatălui Adam şi mamei Eva un cod de legi scrise în piatră sau altfel; şi un asemenea cod de legi fiind obişnuit astăzi, din cauza slăbiciunilor umane mulţi nu pot vedea în ce manieră a avut Adam cel perfect o lege perfectă, sub care a fost încercat şi condamnat din cauza eşecului. Este o greşeală să presupunem că legile trebuie să fie scrise pe ceva în exterior — pe hârtie, piatră etc. — şi să nu ne dăm seama că o formă mai înaltă de scriere a Legii divine ar fi în crearea omului atât de în armonie cu principiile dreptăţii, încât ar fi potrivit să spunem că Legea divină — aprecierea a ceea ce este corect şi greşit — a fost scrisă în organismul său perfect. În acest fel Legea lui Dumnezeu este scrisă în propria Sa fiinţă şi în a tuturor oştilor îngereşti, şi astfel, de asemenea, Legea divină a fost scrisă în însăşi constituţia lui Adam şi a Evei. Ei nu erau înclinaţi spre păcat. Erau mai curând înclinaţi spre dreptate. Ei au fost drepţi, înconjuraţi de condiţii drepte şi perfecte, şi conştienţi de obligaţiile faţă de Creatorul lor şi de responsabilităţile de a se supune fiecărei porunci a Lui; şi ei ştiau, nu în mod vag, ci precis, ce poruncise El. Prin urmare ei n-au avut scuze în încălcarea lor. Îndurarea i-ar putea scuza, pretinzând lipsa lor de experienţă etc. în privinţa pedepselor, dar faptul că este posibil ca ei să nu fi înţeles pe deplin ce constituia pedeapsa pentru păcat nu schimbă celălalt fapt, că ei au deosebit calea corectă de cea greşită. Ei au ştiut că era corect să se supună lui Dumnezeu şi era greşit să nu se supună — cu totul aparte de aprecierea calamităţilor care aveau să urmeze nesupunerii. Apostolul confirmă relatarea din Geneza în toate aceste amănunte, zicând că „nu Adam a fost înşelat” — că el a comis încălcarea cu bună ştiinţă, cu voia, şi că astfel şi-a atras blestemul, sau sentinţa păcatului cu voia, pe care o declarase Creatorul său mai înainte, adică moartea.

((351))

Privind astăzi în jurul nostru, aflăm că lumea în general a pierdut în măsură considerabilă această asemănare originară cu Dumnezeu în care au fost creaţi primii noştri părinţi — au pierdut mult mai mult decât aprecierea intuitivă a ceea ce este corect şi greşit. Legea divină, odată implantată clar şi distinct în natura umană, a fost în foarte mare măsură ştearsă în timpul celor şase mii de ani de „stăpânire a păcatului şi morţii”. Dumnezeu, prin comunicarea Sa cu unii din familia umană, a însufleţit într-o anumită măsură legea originară în multe inimi, reconstituind mai adânc sau mai puţin adânc diferitele trăsături ale dreptăţii; şi totuşi, chiar şi printre cei mai civilizaţi şi mai încreştinaţi, nimeni nu îndrăzneşte să se încreadă, fără rezerve, în propria sa judecată cu privire la ceea ce este corect şi greşit în diferite probleme. De aceea noi trebuie să avem în faţă anumite norme divine la care să putem merge, şi în conformitate cu ele să ne putem corecta felul cum evaluăm ceea ce este corect şi greşit, şi să le putem aduce mai aproape de reperul divin. Totuşi, chiar şi în cei mai degradaţi oameni din lumea păgână găsim adesea elemente de conştiinţă şi desigur anumite concepţii mai mult sau mai puţin primitive despre ceea ce este corect şi greşit. Acestea sunt rămăşiţele deformate şi stâlcite ale legii originare din fiinţa omului, el fiind creat în armonie cu aceasta, ca şi „chip al lui Dumnezeu”. Apostolul se referă la această stare de lucruri printre păgâni, zicând: „Gândurile lor . . . sau se învinovăţesc sau se dezvinovăţesc între ele”. El spune că astfel ele „arată că lucrarea legii este scrisă in inimile lor” — rămăşiţe ale legii originare, dovezi fragmentare că odată ea a fost înnăscută în omenire. Rom. 2:15.

Printre oameni sunt legi pentru călcătorii de lege şi pentru cei care nu sunt călcători de lege — (1) legi de cetăţenie, care garantează viaţa, pacea, libertatea etc., pentru cei supuşi, şi care în mod corespunzător ameninţă pe încălcători cu pierderea libertăţii, privilegiilor etc., prin închisoare. (2) Legi care stăpânesc pe condamnaţi cu mai mare asprime dacă nu urmează o cale moderată, dar în nici un sens al cuvântului nu le oferă libertăţi.

((352))

Tot aşa este şi cu legea divină. Avem la început legea originară sub care Adam a fost pus la încercare. La început el a avut privilegii şi binecuvântări — viaţă, pace, fericire şi toate lucrurile necesare. Legea i le garanta pe acestea atâta vreme cât rămânea supus Creatorului său: şi pentru neascultare a fost prevăzută o pedeapsă cu moartea — „vei muri negreşit”; şi această pedeapsă s-a extins în mod natural asupra urmaşilor săi. Ca atare, de la încălcarea lui, Adam a fost vinovat, condamnat, lipsit de speranţa vieţii de care se bucurase înainte, lipsit de căminul său din Eden, lipsit de comuniunea avută înainte cu Creatorul său. Pământul nepregătit a fost marele lui penitenciar, iar mormântul, închisoarea lui continuă. Legea care stăpânise asupra lui se sfârşise acum, în sensul că ea nu-i mai oferea nici o speranţă sau perspectivă de viaţă, ci îl condamnase deja la moarte. El nu mai era sub legea vieţii şi nici unul din copiii săi nu s-a născut sub legea vieţii, sau cu vreo speranţă sau perspectivă de a obţine viaţă veşnică: toţi erau prizonieri. Păcatul şi moartea erau, figurativ vorbind, capturatorii, chinuitorii şi gardienii lor.

Dar dacă legea originară nu mai putea acţiona pentru ei, ci îşi exprimase deja răzbunarea împotriva lor, ei se găseau totuşi sub anumite legi naturale. Ei au găsit că în starea lor de închisoare acţiona o lege prin care fiecare încălcare a conştiinţei, fiecare afundare mai adânc în ceea ce ei recunoşteau ca păcat, le aducea cu atât mai repede degradarea şi moartea; şi cu cât mai atent căutau să urmeze ceea ce ei recunoşteau a fi drept, cu atât mai mult găseau că starea lor de închisoare era mai favorabilă, deşi nu era nici măcar sugerată vreo eliberare.

Apostolul sugerează că n-a fost posibil ca Dumnezeu să-i dea rasei noastre decăzute o lege a vieţii. Ei erau condamnaţi în mod just, şi atâta vreme cât acea condamnare rămânea, nu li se putea da nici o lege a cărei respectare să le asigure eliberarea din moarte. Înainte ca familiei umane să-i poată fi dată o astfel de lege a vieţii, trebuia satisfăcută sentinţa primei legi şi trebuia ridicat blestemul sau condamnarea ((353)) ei; apoi puteau fi făcute alte aranjamente, inclusiv oferte de viaţă veşnică bazate pe condiţii — dar nu înainte ca ispăşirea pentru prima încălcare şi anularea sentinţei ei să fi fost efectuate. Domnul a făcut aluzii cu privire la intenţia Sa de a efectua o astfel de ispăşire pentru păcat, pentru a da omenirii altă ocazie de viaţă veşnică în locul celei date tatălui Adam şi pierdute de el pentru sine şi pentru urmaşii săi. Însă făgăduinţele divine au fost extrem de vagi, abia suficiente ca bază pentru speranţă; ca atare, în virtutea făgăduinţelor divine, se spune despre familia umană, fiind prizonieri sub controlul Păcatului şi Morţii, că sunt „prizonieri ai nădejdii”.

Una dintre aceste aluzii la o ispăşire etc., a fost făcută în cuvintele Domnului atunci când a pronunţat sentinţa, când a declarat că sămânţa femeii va zdrobi în cele din urmă capul şarpelui (Gen. 3:15). În acest limbaj misterios şi figurativ Domnul vorbea despre răsturnarea puterilor răului, despre o biruinţă care trebuia să vină prin şi pentru familia adamică. Această sămânţă a femeii, după cum ştim cu toţii, şi-a avut împlinirea în Cristos. După patru mii de ani de la degradare Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, „născut din femeie”, şi astfel membru al rasei condamnate şi identificat cu ea, „pentru ca, prin harul lui Dumnezeu, El să guste moartea pentru toţi” — să plătească pedeapsa pentru fiecare om, să îndepărteze blestemul sau sentinţa morţii de la fiecare om — să acorde, prin urmare, fiecărui om o stare juridică ce ar permite să fie dată iarăşi o lege a vieţii — respectarea ei aducând răsplata vieţii veşnice.

Dar înainte de a veni timpul ca Dumnezeu să-Şi trimită Fiul şi să realizeze prin El răscumpărarea rasei de sub blestemul morţii, El a avut o anumită relaţie specială cu Avraam şi cu familia lui, cunoscuţi mai apoi ca israeliţi. Întâi de toate, lui Avraam, Isaac şi Iacov, Dumnezeu le-a dat făgăduinţe mai mult sau mai puţin explicite, informându-i despre intenţiile Sale binevoitoare de a binecuvânta toate familiile pământului. Astfel de mesaj venind de la marele Judecător care condamnase omenirea ((354)) însemna mult: însemna fie încălcarea Dreptăţii, prin ridicarea blestemului sau sentinţei, fie, altfel, marea Curte supremă a Universului avea un plan prin care ea putea fi dreaptă şi totuşi să exercite milă faţă de acei membri ai omenirii care s-ar arăta vrednici de ea, venind în armonie cu aranjamentele Sale drepte. Patriarhii s-au bucurat în aceste făgăduinţe şi şi-au dat seama mai mult sau mai puţin clar de o viaţă viitoare prin învierea morţilor, care va fi folositoare nu numai pentru ei şi pentru urmaşii lor, ci va însemna în cele din urmă o binecuvântare pentru fiecare creatură din omenire.

În vederea acestei făgăduinţe făcute lui Avraam, Domnul a plasat asupra copiilor Săi, israeliţii, la Muntele Sinai, o Lege specială. Acea Lege a fost baza unui Legământ făcut cu ei. Dacă ţineau Legea, atunci toate făgăduinţele erau ale lor. Legea aceea a fost recunoscută ca fiind perfectă, dreaptă şi bună în toate amănuntele ei; dar fiindcă israeliţii erau decăzuţi, degradaţi, imperfecţi, a fost de aceea necesar mai întâi să se numească un mijlocitor, adică Moise, şi apoi să se găsească un mijloc prin care încălcările poporului împotriva acestei Legi să poată fi în mod tipic şterse o dată pe an şi să li se permită să-şi continue eforturile de a ţine Legea din generaţie în generaţie. Instituirea acestei medieri a lui Moise şi a jertfelor tipice pentru păcate etc. arată că oamenii cărora li s-a dat acest Legământ şi această Lege erau recunoscuţi ca incapabili de absolută ascultare de ea. Aceasta se vede clar prin contrast cu darea originară a Legii din Eden, unde nu s-a dat nici un mijlocitor şi nu s-a făcut nici un aranjament pentru slăbiciunile cărnii. Acest fapt singur ne spune în termeni siguri că primul Adam a fost perfect în chipul şi asemănarea Creatorului său şi că el a fost capabil de ascultare absolută faţă de Legea divină. Ne spune că între timp omenirea a decăzut foarte mult; fiindcă aranjamentele făcute în legătură cu Legea Mozaică au fost astfel încât să li se potrivească oamenilor decăzuţi, degradaţi.

Mai mult, avem asigurarea apostolului că nici un evreu în afară de Domnul nostru Isus n-a ţinut vreodată Legea şi că, prin urmare, numai Isus a câştigat sau ar fi putut câştiga ((355)) răsplăţile Legământului Legii făcut cu Israel. Cuvintele apostolului sunt: „Nimeni nu va fi îndrepăţit înaintea Lui prin faptele Legii”. De aceea Legea a servit unui scop dublu: (1) a arătat că nimeni din omenirea decăzută n-a putut ţine Legea divină sau n-a putut fi acceptabil în ochii lui Dumnezeu; şi (2) a dovedit că Domnul Isus a fost perfect, prin aceea că a ţinut Legea pe care nici o persoană imperfectă n-o putea ţine. Ţinând astfel Legea, El a devenit singurul moştenitor al Legământului făcut cu Avraam. El a fost astfel numit Sămânţa prezisă a lui Avraam, în care toate familiile pământului vor fi binecuvântate. Legământul acela, ajungând astfel să se împlinească prin Isus Cristos, s-a terminat, în ceea ce priveşte sămânţa de binecuvântare făgăduită. Cu toate acestea, privind cu atenţie în urmă la făgăduinţă găsim că, în unele privinţe cel puţin, ea este dublă — că include o sămânţă spirituală şi de asemenea una pământească, după cum este sugerat în făgăduinţă: „Sămânţa ta va fi ca stelele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării”. Gen. 22:17.

Domnul nostru Isus împlinind Legământul are la dispoziţia Sa toată problema binecuvântării familiilor pământului; dar conform planului divin, sub care lucrează şi va lucra, El va binevoi să folosească în cele din urmă pe unii din sămânţa pământească, Israelul natural, ca instrumentele sau agenţii Săi pământeşti în această lucrare de binecuvântare. Ca atare, cât priveşte Israelul după trup, Legământul nu este cu totul pus deoparte, ci, după cum declară apostolul, după stabilirea Împărăţiei cereşti la a doua venire a Domnului, pe Israelul natural îl aşteaptă o binecuvântare. Cuvintele apostolului sunt: „Darurile de har şi chemarea lui Dumnezeu sunt fără schimbare”. „În ce priveşte alegerea, sunt iubiţi din cauza părinţilor lor.” „Prin îndurarea arătată vouă (Bisericii) să capete şi ei îndurare.” „Dumnezeu a închis pe toţi în neascultare, ca să aibă milă de toţi.” Sugestia este că Eliberatorul care va veni din Sion pentru binecuvântarea întregii lumi va îndepărta nelegiuirea întâi de la Iacov, şi astfel Iacov — Israelul după trup — va coopera în cele din urmă la binecuvântarea lumii. Rom. 11:26-32.

((356))

Vedem, deci, că până la prima venire a Domnului nostru lumea era fără lege, cu excepţia legii generale a naturii — legea stării noastre decăzute şi întemniţate; legea care declară că noi putem face ca necazurile noastre să treacă mai repede, chiar dacă nu este în puterea noastră să scăpăm de ele; legea care declară că în timp ce sub sentinţa originară moartea este sigură şi în timp ce nu putem spera să scăpăm de ea, putem totuşi întârzia într-o măsură executarea ei pentru un timp şi îi putem cumva domoli rigorile. Vedem că singura Lege sau Legământ în afară de această lege a fost cea dată lui Israel, în privinţa căreia Moise spune atât de clar că n-a aparţinut altor popoare sau neamuri, zicând: „Nu cu părinţii noştri a făcut Domnul legământul acesta, ci cu noi, care suntem toţi vii astăzi aici” (Deut. 5:3). Am văzut că Legea aceea, departe de a-i îndreptăţi pe israeliţi şi departe ca ei să câştige binecuvântările Legământului ataşate la Lege, nimeni n-a reuşit s-o ţină, cu excepţia unuia — omul Isus Cristos, Domnul şi Răscumpărătorul nostru. Să urmărim problema mai departe şi să observăm cum operează acum Legea divină.

Domnul nostru Isus a respectat — adică a împlinit — declaraţia sinaitică a Legii divine prin moartea Sa. Un rezumat al cerinţelor Legii sinaitice este: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată gândirea ta şi cu toată puterea ta . . . Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Tatăl ceresc a aranjat lucrurile aşa încât Fiul Său preaiubit, după ce a lăsat gloria stării spirituale şi a devenit om perfect printre oamenii imperfecţi, întâi de toate a apreciat voinţa Tatălui — ca El să devină Răscumpărătorul omului. Acest lucru n-a fost obligatoriu şi El a avut libertate dacă voia să-Şi placă Sieşi; dar dacă făcea astfel nu împlinea Legea, care spunea că toţi câţi erau sub ea trebuiau să iubească pe Dumnezeu în grad suprem — mai mult decât se iubesc pe sine — şi trebuia ca astfel să le placă să facă voia divină încât să-şi sacrifice cu bucurie propria voinţă, da, însăşi viaţa.

Acest lucru este sugerat în cuvintele: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul ((357)) tău şi cu toată gândirea ta şi cu toată puterea ta”. O asemenea iubire faţă de Dumnezeu n-ar ezita să-şi dea viaţa, fiinţa, puterea, un sacrificiu de bunăvoie pentru planul divin. Şi astfel, după cum spune apostolul, găsindu-Se în forma unui om şi înţelegând clar programul divin, Domnul nostru Isus S-a predat fără rezerve ca sacrificiu pentru om. Da! este declarat că El a făcut-o cu bucurie, după cum citim: „Desfătarea mea este să fac plăcerea Ta, Dumnezeul meu. Şi legea Ta este înăuntrul inimii mele” (Ps. 40:8). Iubirea faţă de oameni, cu care S-a înrudit prin naşterea Sa pământească, a fost şi ea un factor în cazul acesta; totuşi să-i fi iubit ca pe Sine n-ar fi implicat sacrificiu de Sine pentru ei. Asemenea sacrificiu însemna să-i iubească pe oameni mai mult decât pe Sine. Ascultarea de prima parte a acestei Legi presupunea sacrificarea omului Isus Cristos. Vedem că toate acestea erau legate de ţinerea Legământului Legii, căci El S-a născut sub Legământul Legii şi era obligat faţă de toate condiţiile lui. El n-ar fi putut deveni moştenitorul făgăduinţei avraamice decât prin această ascultare, chiar până la moarte.

Dar încă un lucru s-a împlinit prin moartea Sa — încă un lucru pe lângă faptul că El S-a dovedit vrednic să fie Sămânţa făgăduită a lui Avraam, competent şi vrednic să binecuvânteze lumea. Acest lucru a fost răscumpărarea lui Adam şi a rasei lui de sub sentinţa iniţială cu moartea. În aranjamentul divin cele două lucruri au fost efectuate simultan — prin acelaşi sacrificiu; cu toate acestea, noi trebuie să facem deosebire clară între cele două. Domnul nostru nu numai că a împlinit Legământul Legii prin ascultarea Sa până la moarte, ci, pe lângă aceasta, prin aranjament divin El a garantat prin aceeaşi moarte un Legământ Nou. Legământul Legii, după cum am văzut, a dovedit vrednicia Lui personală, dar Legământul Nou se referă la omenire. Sentinţa morţii era asupra rasei noastre şi binecuvântările permanente pentru rasă nu puteau veni decât dacă mai întâi de toate era satisfăcută şi anulată sentinţa originară. Numai atunci putea cineva binecuvânta omenirea sau putea avea autoritate de a o binecuvânta şi a ((358)) o ridica din moarte la viaţă; fiindcă până atunci sentinţa divină cu moartea era împotriva ei şi Dumnezeu nu putea în nici un caz achita pe păcătos nesocotindu-Şi propia Sa Lege. Cât de frumos, printr-un singur act, economia divină nu numai a încercat pe Răscumpărătorul în privinţa vredniciei Sale de a fi eliberatorul şi ridicătorul rasei, dar şi a plătit răscumpărarea pentru tatăl Adam şi astfel, în acelaşi timp, pentru toţi copiii săi, care în mod natural s-au împărtăşit din păcatul şi moartea pe care el şi le-a atras asupra sa! Am tratat deja acest subiect* şi aici nu vom intra în alte detalii.


*Vezi Vol. V, cap. 14, 15


Aici studiul nostru este în legătură cu Legea divină. Am văzut că Legea Sinaitică s-a extins numai asupra urmaşilor naturali ai lui Avraam; că restul oamenilor au fost lăsaţi fără Dumnezeu, fără speranţă, fără îndemnuri, fără încurajări, fără făgăduinţe — înstrăinaţi, străini (Efes. 2:12). Vedem că Legământul Sinaitic este sfârşit în privinţa marii încercări şi a premiului ei. Vedem de asemenea că a fost garantat un Legământ nou (Evr. 7:22), făcut eficient prin sângele lui Cristos; şi acum întrebăm dacă acest Legământ Nou a intrat sau nu în vigoare, şi dacă a intrat, îl însoţeşte sau nu-l însoţeşte o Lege nouă, aşa cum Legea Sinaitică a însoţit Legământul Legii. Noi răspundem că Legământul Nou n-a intrat în acţiune în ceea ce priveşte lumea; că el nu va intra în acţiune pe deplin şi complet până la a doua venire a lui Cristos, şi că, după cum tocmai am văzut, Israelul după trup va fi printre primii din omenire care vor profita de Noul Legământ.

Noul Legământ nu numai că va aduce pace în privinţa blestemului originar şi-l va declara pe deplin plătit de Răscumpărătorul, şi că toţi care vor veni prin El la Tatăl vor putea, printr-o ascultare atunci posibilă, să aibă restabilire din condamnarea originară, ci, pe lângă aceasta, va aduce îndurare faţă de Israelul natural, condamnat în plus sub Legământul Legii. Fiecărei creaturi i se va face cunoscut nu numai că pentru păcatele din trecut s-a dat răscumpărarea, dar că toate slăbiciunile şi imperfecţiunile sub care omenirea încă trudeşte, le vor fi trecute cu vederea ((359)) şi oamenii vor fi trataţi de atunci încolo după ceea ce sunt în realitate, şi prin legile Împărăţiei Mijlocitoare a lui Cristos vor fi ajutaţi să se ridice tot mai mult din starea prezentă a morţii mintale, morale şi fizice, sus, sus, sus la perfecţiunea naturii umane, în care vor fi capabili să fie supuşi la încercare în faţa Atotputernicului, fiind capabili să demonstreze caracter şi vrednicie de viaţă veşnică sub legile Împărăţiei Sale. Prin urmare, acest Legământ nou cuprinde toată mila şi favoarea lui Dumnezeu intenţionată pentru lumea întreagă în timpul Veacului Milenar. Este Legământul iertării, binecuvântării şi restabilirii tuturor celor care, atunci când ochii şi urechile li se vor deschide, se vor folosi de acest har al lui Dumnezeu în Cristos Isus.

Legea Noului Legământ

Va exista o Lege legată de Noul Legământ. Va fi aceeaşi Lege a lui Dumnezeu care nu se schimbă dar care în diferite timpuri are diferite declaraţii mai mult sau mai puţin explicite. Aceasta va fi tot Legea care declară opoziţie divină faţă de păcat, şi favoare şi binecuvântare divină faţă de cei drepţi. Acest standard absolut va fi totdeauna în faţa lumii în timpul Veacului Milenar şi fiecăruia i se va cere să ajungă cât se poate de aproape de standardul perfect; dar se vor face îngăduinţe pentru oricine se va strădui să asculte, după măsura slăbiciunii sale, care, sub acele condiţii binecuvântate ale restabilirii, va dispărea treptat, pe măsură ce persoana va înainta în ascultare pas cu pas. Astfel este scris: „«Iată legământul pe care-l voi face cu casa lui Israel după zilele acelea», zice Domnul: «Voi pune Legea Mea în lăuntrul lor, o voi scrie în inima lor . . . căci le voi ierta nelegiuirea şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor»”. Evr. 8:10; Ier. 31:33, 34.

Aici avem ştergerea păcatelor şi nelegiuirilor trecute, o lucrare treptată în timpul Veacului Milenar; şi de asemenea avem lucrarea treptată de refacere, rescriere a Legii divine în inimile oamenilor — a oricui va vrea. Această rescriere a Legii divine în caracterul oamenilor este doar un alt fel de a ni se spune despre „restabilirea tuturor lucrurilor despre ((360)) care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci”, care va fi realizată în acea mare zi de domnie a lui Cristos. Şi să nu uităm declaraţia explicită — „Oricine nu va asculta de Prorocul acela (oricine nu se va supune rescrierii Legii divine în caracterul său), va fi nimicit din mijlocul poporului”. Fapt. 3:23.

Dar acum să ne întoarcem: Vorbeam despre operarea Noului Legământ în timpul Veacului Milenar — în timpul când Cel care a răscumpărat lumea Îşi va exercita puterea şi autoritatea ca marele Profet, marele Învăţător, binecuvântând lumea prin procese de restabilire, rescriere a caracterului divin în inimile oamenilor. Acum însă întrebăm, ce este între timp — în intervalul dintre anularea Legământului Legii prin împlinirea lui în Isus Cristos Domnul nostru, şi inaugurarea condiţiilor Noului Legământ din Veacul Milenar — ce se poate spune despre acest interval? Există aici vreun Legământ în acţiune? Şi dacă există, este vreo Lege legată de el? Răspundem că în acest interval al Veacului Evanghelic Domnul selecţionează membrii Noii Creaţii şi este în acţiune, în operare, un Legământ, iar acesta are o Lege. Pentru a aprecia acest lucru trebuie să ne amintim cuvintele apostolului: „Legea . . . a fost adăugată din cauza fărădelegilor, până când avea să vină «Sămânţa»”. Vedem, aşadar, că Legământul Legii dat la Sinai a fost adăugat la un Legământ anterior; şi privind în urmă vedem că Legământul Avraamic a fost cel originar şi că acesta a rămas în picioare timp de patru sute treizeci de ani înainte ca Legământul Legii să fie adăugat. Apostolul atrage atenţia asupra acestuia zicând că „Legea venită după patru sute treizeci de ani” nu putea desfiinţa Legământul originar sau nu-l putea face ineficient. Gal. 3:19, 17.

Astfel vedem că atunci când Domnul nostru Isus Cristos a împlinit Legământul Legii, Legământul Avraamic originar a fost lăsat exact cum era înainte ca Legământul Legii să fie adăugat. Acest Legământ Avraamic este cel sub care se dezvoltă Creaţia Nouă. Această făgăduinţă sau Legământ Avraamic spune: „Toate familiile pământului vor fi ((361)) binecuvântate în tine şi în sămânţa ta”. Apostolul arată că această Sămânţă a lui Avraam la care se face referire în făgăduinţă este Cristos — Cristos Isus Domnul nostru; şi el adaugă: „Dacă sunteţi ai lui Hristos, (dacă deveniţi fiecare în parte membri ai corpului lui Cristos) sunteţi «sămânţa» lui Avraam, moştenitori potrivit făgăduinţei” sau Legământului. Gal. 3:16, 29.

Aşadar acum înţelegem, căci apostolul spune iarăşi: „Voi, fraţilor, ca şi Isaac, voi sunteţi copii ai făgăduinţei” — într-un sens total diferit de cel în care erau evreii sub Lege. El arată clar distincţia între acest Israel spiritual şi Israelul natural, spunându-ne că copiii lui Iacov după trup nu sunt copiii lui Avraam la care se referă făgăduinţa, ci copiii credinţei sunt socotiţi ca fiind Sămânţa. El arată că Avraam a simbolizat pe Tatăl ceresc; Sara, soţia lui, a simbolizat acest Legământ originar, de la care va porni în cele din urmă atât de multă binecuvântare; dar, după cum Sara a fost stearpă o vreme şi n-a adus sămânţa făgăduinţei, tot aşa Legământul lui Dumnezeu a fost sterp timp de aproape două mii de ani şi a început să nască Sămânţa făgăduită la învierea din morţi a Domnului nostru. Atunci S-a născut Capul Seminţei lui Avraam, şi în cele din urmă întreg corpul lui Cristos, Isaac cel antitipic, va fi eliberat („născut dintre cei morţi”) în starea spirituală. Atunci Sămânţa fiind venită, făgăduinţa sau Legământul îşi va avea împlinirea — toate familiile pământului vor fi binecuvântate.

În perioada stearpă a acestuia, a Legământului originar, a fost adăugat alt Legământ, adică Legământul Sinaitic, evreiesc sau al Legii. El a născut copii — o sămânţă trupească, nu conform făgăduinţei, nu potrivită să împlinească făgăduinţa originară. Apostolul arată că acest Legământ al Legii a fost simbolizat prin roaba Sarei, Agar, iar evreii sub Legământul Legii au fost simbolizaţi prin Ismael, fiul ei; şi deoarece Dumnezeu a spus că fiul femeii roabe (Agar) nu va fi moştenitor cu fiul femeii libere (Sara), în mod antitipic însemna că evreul sub Legământul Legii nu va moşteni făgăduinţa avraamică originară, care trebuia ((362)) să treacă la Sămânţa spirituală. Toate acestea sunt descrise frumos şi amănunţit de către apostolul Pavel în scrisoarea sa către Galateni (Cap. 4). Argumentul apostolului este împotriva învăţăturii false că creştinii trebuie să devină evrei şi să vină sub Legea Mozaică pentru a fi moştenitori sub făgăduinţa avraamică originară.

Pavel arată că, dimpotrivă, toţi care sunt sub Lege sunt în robie şi că Sămânţa spirituală a lui Avraam trebuie să fie liberă, cum a fost Isaac — nu cum a fost Ismael. Argumentul lui mai departe este că dacă vreunul dintre neamuri, iniţial nefiind sub Lege, va intra sub Legământul Legii Sinaitice, el se va separa astfel de Sămânţa adevărată a lui Avraam şi se va face un ismaelit antitipic. Cuvintele apostolului sunt: „Eu, Pavel, vă spun că dacă veţi fi circumcişi, Hristos nu vă va folosi cu nimic. Şi mărturisesc iarăşi oricărui om circumcis că este dator să împlinească întreaga lege. Voi, care căutaţi să vă îndreptăţiţi pe voi înşivă prin lege, v-aţi lipsit de Hristos, aţi căzut din har”. Opunându-se la aceasta, el îi îndeamnă pe evreii care s-au eliberat de robia Legământului Legii prin moartea lui Cristos şi pe neamurile care n-au fost niciodată sub Legământul Legii, dar care L-au acceptat pe Cristos şi Legământul Harului, zicând: „Hristos ne-a eliberat ca să fim liberi. Rămâneţi deci tari şi nu vă supuneţi iarăşi sub jugul robiei!” Gal. 5:1-4.

Vedem deci că „Noua Creaţie”, cu Cristos ca şi Cap al ei, este cea care constituie Sămânţa lui Avraam, potrivit cu Legământul acesta originar sau avraamic, şi că aceasta va binecuvânta lumea prin răscumpărare şi restabilire. Nu suntem surprinşi că în tip, precum şi în ilustraţiile folosite de Domnul şi de apostoli, această Creaţie Nouă este reprezentată uneori ca un om matur — capul reprezentându-L pe Isus Cristos, iar membrele reprezentând Biserica, fiecare membre în parte ale corpului Său (Efes. 4:13; Col. 1:18). Astfel, „voi fraţilor, ca şi Isaac, voi sunteţi copii ai făgăduinţei” — membre ale lui Isaac cel antitipic, Capul acestuia fiind Isus. Domnul nostru Se reprezintă pe Sine şi ca Mire, iar pe ((363)) Biserica Sa credincioasă ca logodnica Sa, aşteptând căsătoria, ca ea să devină Mireasă. Apostolul foloseşte aceeaşi ilustraţie, spunând: „V-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfăţişez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată” (Apoc. 21:2; 2 Cor. 11:2). Şi aceeaşi ilustraţie a legăturii de căsătorie între Cristos şi Biserică este reprezentată şi în tip, deoarece Avraam şi-a trimis servul, Eliezer (care reprezintă Spiritul sfânt), să caute o mireasă pentru Isaac — iar Rebeca, acceptând bucuroasă oferta, a fost condusă în final la Isaac şi a devenit soţia lui, întocmai cum noi suntem chemaţi să fim moştenitori ai lui Dumnezeu şi moştenitori împreună cu Isus Cristos Domnul nostru, în moştenirea nestricăcioasă şi nepătată şi care nu se veştejeşte. Oricare din aceste imagini am examina-o, lecţia este aceeaşi — că Cristosul, Cap şi Corp, Mire şi Mireasă, făcuţi unul, este moştenitorul Legământului Avraamic şi al tuturor făgăduinţelor şi lucrurilor bune incluse în acesta.

Apostolul spune că Muntele Sinai şi Ierusalimul pământesc au fost simboluri şi tipuri ale Israelului natural, care n-a reuşit să obţină binecuvântarea spirituală. Rămăşiţa Israelului natural, găsiţi vrednici de binecuvântarea spirituală, au fost separaţi de Israelul după trup şi au devenit membri ai adevăratului Israel al lui Dumnezeu, moştenitori împreună cu Cristos cel înviat, în lucrurile cereşti pe care Dumnezeu le are încă în păstrare pentru cei care-L iubesc; şi atât rămăşiţa aceea din Israelul trupesc, cât şi ceilalţi din aceeaşi clasă spirituală pe care Dumnezeu i-a chemat dintre neamuri, au simboluri mai înalte decât Sinaiul şi Ierusalimul: adică, Muntele Sion şi Ierusalimul ceresc, a căror imagine simbolică în glorie ne este dată în Apocalipsa 21.

După ce am stabilit clar faptul că Noua Creaţie în aranjamentul divin şi în legăminte este separată şi distinctă, nu numai de lume în general, ci şi de Israelul trupesc, şi după ce am stabilit şi faptul că Noua Creaţie nu este sub Legământul de la Sinai sau al Legii, ci sub Legământul ((364)) originar, întrebăm: atunci ce Lege este în legătură cu Legământul Avraamic; ce Lege este peste Noua Creaţie? Apostolul răspunde zicând: „Nu suntem sub Lege, ci sub har”. Cum! Este posibil? Oare Noile Creaturi în Cristos Isus nu sunt puse sub nici o Lege a poruncilor? Oare nu sunt Cele Zece Porunci obligatorii pentru aceştia? Ca răspuns punem o altă întrebare: au fost Cele Zece Porunci obligatorii pentru Avraam şi pentru Isaac? Dacă răspunsul este nu, fiindcă poruncile nu le-au fost date lor şi de aceea ei n-au fost sub acea Lege, atunci răspunsul nostru este că acele porunci nu i-au fost date nici Noii Creaţii şi că toţi câţi vin în relaţie cu Dumnezeu ca membri ai clasei spirituale, numită „Corpul lui Cristos” şi „Creaţii Noi în Cristos Isus”, sunt liberi de condamnare şi liberi de Legământul Legii.

Poziţia acestei Creaţii Noi în faţa lui Dumnezeu, în faţa Legii Sale etc., este separată şi distinctă de a altora. Ei au o stare nouă şi socotită în faţa lui Dumnezeu — prin credinţă — o stare de îndreptăţire sau corectitudine socotită, după cum am văzut deja. Această corectitudine socotită, acordată lor prin meritul sacrificiului lui Cristos, nu numai că acoperă imperfecţiunile din trecut, ci ea continuă pentru ei ca o haină a dreptăţii care acoperă şi îndreptăţeşte, prin al cărei merit este acoperit fiecare defect fără voie, neajuns în cuvânt, faptă şi gând. Ca Noi Creaturi, toţi sunt îmbrăcaţi în mod figurativ cu haină albă — dreptatea sfinţilor, dreptatea atribuită a Răscumpărătorului, Capul lor. Aceste Creaturi Noi sunt acceptate în starea şi relaţia lor ca membre ale Corpului lui Cristos pe baza declaraţiei lor de Iubire. Declaraţia lor de consacrare este că ei astfel apreciază îndurarea şi harul lui Dumnezeu, manifestate prin moartea Fiului Său, şi îndreptăţirea lor prin El, şi astfel Îl iubesc pe Dătătorul tuturor favorurilor lor, încât le face plăcere să-şi prezinte corpurile ca jertfe vii în armonie cu invitaţia divină.

Această consacrare sau jertfire a intereselor, speranţelor, scopurilor şi ambiţiilor pământeşti este determinată nu de ((365)) frică, nici de o iubire egoistă pentru răsplată, ci de o iubire curată — de aprecierea iubirii divine şi de o iubire sensibilă, care doreşte să se manifeste faţă de Dumnezeu şi în cooperare cu tot planul Său minunat. Aceste mărturisiri de iubire şi devotare fiind acceptate de Domnul, acestora le este împărtăşit Spiritul Său şi ei sunt socotiţi ca fii ai lui Dumnezeu, concepuţi de Spiritul sfânt. „Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă (ce schimbare mare vom suferi când vom primi la înviere corpurile noi pe care Domnul ni le-a promis). Dar ştim că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea aşa cum este (şi acest gând este satisfăcător pentru noi).” 1 Ioan 3:2.

A pus oare Tatăl ceresc pe fiii Săi îngereşti sub Legea Sinaitică? I-a avertizat oare să nu aibă alţi dumnezei, să nu-şi facă chipuri ca să li se închine, să nu râvnească ce-i al altuia, să nu fure, să nu pună mărturie mincinoasă, să nu ucidă etc.? Noi răspundem, nu; în mod sigur El n-a fixat astfel de lege pentru fiii Săi îngereşti. Atunci de ce am aştepta ca astfel de lege să-i fie dată Noii Creaţii? N-a acceptat oare Tatăl ceresc aceste Noi Creaturi ca fii ai Săi şi nu le-a dat oare din Spiritul Său? Şi ar putea fi oare necesar să le dea astfel de legi celor care au primit Spiritul sfânt în locul propriei lor dispoziţii sau voinţe naturale egoiste? Putem vedea că este potrivit a pune servitorii sub legi, deoarece ei nu sunt în mod vital interesaţi de binele general şi ar putea să nu aibă în întregime spiritul sau dispoziţia stăpânului lor; dar dacă presupunem un stăpân perfect şi fii perfecţi, cu totul pătrunşi de spiritul Său, plăcându-le să-I facă voia şi bucurându-se să fie conlucrători cu El în toate planurile Sale îndurătoare, cum ar putea fi necesar ca un astfel de tată să pună astfel de fii sub astfel de legi?

„Moise, într-adevăr, a fost credincios în toată casa Lui, ca servitor”, iar acea casă a servitorilor a fost în mod cuvenit sub Legea Mozaică, „adăugată din cauza fărădelegilor, până când avea să vină Sămânţa”. Isus, după trup, S-a lipsit de un nume bun şi a devenit rob, servitor sub Lege, pentru ca ((366)) să poată demonstra nu numai că Legea era dreaptă, ci şi că El a fost perfect după trup, precum şi să poată răscumpăra lumea. Când a înviat din morţi şi a devenit „întâiul-născut dintre morţi”, El a ajuns să fie întâiul-născut dintre mulţi fraţi — Capul Noii Creaţii. După trup El era sub Lege, dar Noua Creatură, Domnul înviat, nu este sub Lege, şi El este cel care a devenit Capul casei noi a fiilor; „Hristos este credincios ca Fiu peste casa Lui (a fiilor). Şi casa Lui suntem noi dacă păstrăm până la sfârşit încrederea neclintită” etc. Şi chiar dacă suntem încă în carne, ca Noi Creaturi nu suntem din carne şi nu suntem trataţi ca şi cum am fi carne — nu suntem trataţi de Dumnezeu cum este tratat restul omenirii, ci, ca şi Creaturi Noi, care deocamdată locuim în trup ca într-un tabernacol sau cort, aşteptând adopţia, adică eliberarea corpului nostru întreg, ca să fim împreună cu Capul nostru deja glorificat şi asemenea Lui. „Voi însă nu sunteţi (consideraţi de Dumnezeu ca fiind) în firea păcătoasă, ci în Duhul, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în adevăr în voi.” Rom. 8:8, 9.

Nimeni nu poate înţelege clar acest subiect decât dacă-l priveşte din punct de vedere divin. Aceste Creaturi Noi, toate concepute de Spiritul sfânt, nu s-ar putea gândi să aibă decât un singur Dumnezeu; nu s-ar putea gândi să-şi făcă chipuri sau să li se închine; nu s-ar putea gândi să hulească numele lui Dumnezeu; nu s-ar putea gândi să fure de la alţii — foarte mult ar prefera să dea; nu s-ar putea gândi să aducă mărturie mincinoasă împotriva altuia — mai degrabă iubirea care este în ei ar căuta să acopere şi să ascundă neajunsurile, nu numai ale fraţilor, ci şi ale lumii în general; nu s-ar putea gândi să ucidă un semen — mai degrabă şi-ar da viaţa pentru alţii şi aceasta cu prisosinţă — da, spiritul lor sfânt i-ar îndemna să-şi dea viaţa pentru fraţi, după cum acelaşi Spirit sfânt L-a îndemnat pe Căpetenia mântuirii noastre să Se dea pe Sine ca răscumpărare pentru toţi. Nu vedem noi, deci, că dacă Dumnezeu i-ar fi dat o lege Noii Creaţii, casei fiilor, asemenea celei date casei servitorilor, ar fi fost ceva cu totul nepotrivit — ceva cu totul necorespunzător? Membrii acestei „case a fiilor” ((367)) n-ar putea fi răspunzători în faţa unei astfel de legi fără să-şi piardă Spiritul sfânt, fără să înceteze a fi din Noua Creaţie; căci „dacă n-are cineva Duhul (mintea, dispoziţia) lui Hristos, nu este al Lui”. Rom. 8:9.

Dar cum pot fi aceste Noi Creaturi fără o lege — fără ceva reglementări? Răspundem că cea mai înaltă declaraţie a Legii divine este Iubirea. Poruncile lui Dumnezeu sunt aşa de cuprinzătoare, aşa de pătrunzătoare, aşa despart încheieturile şi măduva, încât ele nu pot fi împlinite în sensul absolut, complet, decât prin Iubire. Dacă am putea presupune că fiecare punct din Lege ar fi împlinit cu stricteţe şi totuşi spiritul devotării iubitoare faţă de Dumnezeu să fie absent, Legea divină n-ar fi satisfăcută. Dimpotrivă, Iubirea este împlinirea Legii, iar unde domneşte Iubirea, fiecare punct şi fiecare aspect al aranjamentului divin va fi urmărit şi ascultat cu zel după capacitatea cea mai bună a fiinţei; nu din constrângere, ci cu bucurie, din iubire.

Astfel de iubire pentru Dumnezeu şi pentru dreptatea Sa a declarat Noua Creaţie la consacrare; şi atunci Iubirea a devenit Legea ei şi ea este strâns legată de această Lege a Iubirii — chiar până la moarte. Orice eşec în supunerea la această Lege este în acea măsură o încălcare a relaţiei de Legământ. După cum ascultarea de acea lege a Iubirii, în măsura cunoştinţei şi capacităţii, înseamnă sacrificiu de sine şi biruinţă asupra spiritului lumii, asupra slăbiciunilor cărnii şi asupra împotrivirii Adversarului — harul Domnului compensând pentru greşelile neintenţionate şi scoţându-i pe aceştia biruitori prin numele şi meritul Său — tot aşa, pe de altă parte, neascultarea voită faţă de ea, încălcarea deliberată şi persistentă a acestei Legi a Iubirii ar însemna pierderea spiritului înfierii — ar însemna stingerea Spiritului sfânt, ar însemna că Noua Creatură a murit, a încetat să mai existe.

Apostolul preia acest punct, al felului în care harul compensează toate imperfecţiunile noastre, şi pune o întrebare ipotetică şi răspunde la ea, zicând: „Să continuăm să păcătuim, ca să se înmulţească harul? Nicidecum! Noi, ((368)) care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat?” (Rom. 6:1, 2). Acceptând iertarea în Cristos, noi am declarat că ne-am săturat de păcat şi întrucât priveşte voinţa noastră ea a murit faţă de păcat şi a început o viaţă nouă de dreptate. După cum starea noastră vie faţă de Dumnezeu şi faţă de dreptate, ca Noi Creaturi, a implicat moartea noastră faţă de păcat, tot aşa, dacă am deveni vreodată vii faţă de păcat până acolo încât voinţa noastră, inima noastră, iubirea noastră, ar fi pentru păcat şi nedreptate, ar însemna în mod sigur că am murit ca Noi Creaturi, că n-am mai fi socotiţi de către Dumnezeu sau de către poporul Său ca Noi Creaturi în Cristos Isus, de la care cele vechi au trecut şi la care, cel puţin în ceea ce priveşte voinţa, toate au devenit noi.

Este însă cuvenit să ne oprim aici şi să remarcăm o diferenţă între o astfel de poticnire simplă a cărnii şi o cădere din har cu voia, după ce am gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor, devenind părtaşi ai Spiritului sfânt — o cădere din care ar fi cu neputinţă a fi recuperaţi (Evr.6:4-6; 10:26). Ar trebui să facem o distincţie clară între acestea, fiindcă sunt cu totul diferite. O poticnire a cărnii înseamnă doar că trupul nostru muritor a fost surprins într-o greşeală prin slăbiciunile ereditare sau prin atacurile Adversarului, dar voinţa, inima, n-a încuviinţat carnea deloc, sau n-a încuviinţat-o deplin. Este adevărat, asemenea poticniri trebuie deplânse, trebuie combătute etc.; totuşi, prin harul lui Dumnezeu, ele devin uneori un ajutor în dezvoltarea caracterului. Astfel învăţăm să nu ne încredem în noi înşine, să nu ne lăudăm cu puterea noastră, ci să ne dăm seama că biruinţa care biruie lumea se obţine prin credinţă; ca atare, când Noua Creatură află cu tristeţe că într-o anumită măsură carnea sa s-a poticnit, ea trebuie să se fortifice pe linia slăbiciunii astfel indicate şi să devină mai tare în Domnul şi în puterea tăriei Lui şi mai puţin predispusă a se poticni din nou în legătură cu acelaşi atac.

Astfel, ca Noi Creaturi învăţăm pas cu pas să nu ne punem încrederea în carne, ci să privim spre Domnul, de la care ne vine ajutorul în orice timp de lipsă — aducându-ne aminte totdeauna că suntem încă Noi Creaturi şi că deoarece rămânem încă sub meritul sacrificiului lui Cristos prin credinţă şi ne ((369)) străduim încă să ne îndeplinim Legământul de Iubire până la sacrificiu de sine, de aceea, cum a spus Învăţătorul, „Însuşi Tatăl vă iubeşte”. Noi trebuie să ne încurajăm şi să nu uităm că Noua Creatură nu păcătuieşte — că păcatul nu este pus pe seama Noii Creaturi şi că, prin urmare, atâta timp cât ne luptăm împotriva păcatului nimeni nu poate ridica acuzaţie împotriva aleşilor lui Dumnezeu — pentru că „Dumnezeu este Acela care îndreptăţeşte . . . Hristos a murit”. Rom. 8:33, 34.

Creşterea în aprecierea legii desăvârşite

Deşi Legea Iubirii a stat la baza Legământului nostru cu Domnul, sub care am devenit Noi Creaturi, totuşi la început noi n-am înţeles pe deplin această Lege. Începând de atunci am fost în şcoala lui Cristos, învăţând sensul adevărat al Iubirii în plinătatea ei, în integritatea ei, crescând în har şi în cunoştinţă, adăugând la credinţa noastră diferitele elemente şi calităţi ale iubirii — blândeţe, răbdare, iubire frăţească etc. Suntem încercaţi pe linia Iubirii şi examenul nostru de absolvire va fi în mod special în legătură cu acest punct. Numai cei care ajung la Iubirea desăvârşită, Iubirea sacrificatoare de sine, vor fi socotiţi vrednici să fie din Noua Creaţie, membri ai corpului lui Cristos.

Alergarea spre ţintă şi rămânerea cu fermitate la ea

În altă ilustraţie apostolul reprezintă experienţele noastre prezente ca o alergare şi ne îndeamnă să dăm la o parte orice ne îngreuiază şi păcatul care ne înfăşoară aşa de uşor, orice slăbiciune a cărnii şi orice ambiţie omenească, pentru a putea alerga cu răbdare alergarea pusă în faţa noastră în Evanghelie — pentru a putea ajunge la ţinta premiului; şi după ce am făcut totul să stăm la acea ţintă — credincioşi, compleţi în Cristos (Filip. 3:13, 14; Evr. 12:1; Efes. 6:13). Aceasta ne duce cu gândul la o alergare cu marcajele ei: primul, al doilea, al treilea şi al patrulea, cu atacurile, dificultăţile, împotrivirile şi amăgirile de pe cale, şi la intrarea noastră în această alergare, dorind să ajungem la ţinta Iubirii desăvârşite — ştiind că dacă nu ajungem la acea ţintă nu vom fi asemenea Fiului Iubit al lui Dumnezeu şi prin urmare nu vom putea fi plăcuţi lui ((370)) Dumnezeu în sensul cel mai larg, şi ca atare nu vom putea fi moştenitori împreună cu Isus în Împărăţie. Întreaga alergare este Iubirea, de la poartă până la sfârşit. Când intrăm pe poartă, o facem cu Iubire recunoscătoare faţă de Dumnezeu pentru favoarea Sa faţă de noi în Cristos, în iertarea păcatelor noastre. Această iubire-datorie este cea care la început ne conduce spre a ne prezenta corpurile ca jertfe vii. Ne spunem nouă înşine că dacă Dumnezeu a făcut atât de mult pentru noi, ar trebui să ne arătăm aprecierea: Cristos Şi-a dat viaţa pentru noi şi noi ar trebui să ne dăm viaţa pentru fraţi.

Acest ar trebui sau această iubire-datorie este cu totul cuvenită, raţională, adevărată, dar nu este suficientă. Ea trebuie la rândul ei să ne conducă spre un fel de Iubire mai înaltă, şi atâta timp cât am alergat până la primul marcaj avem tot iubire-datorie, dar dincolo de el am ajuns la o iubire-apreciere. Învăţăm mai bine să apreciem Iubirea divină — să vedem că Iubirea lui Dumnezeu n-a fost egoistă în nici un sens al cuvântului, ci a fost rezultatul caracterului Său grandios, nobil. Ajungem să apreciem ceva din dreptatea divină, înţelepciunea divină, puterea divină, iubirea divină; şi privind aceste calităţi ale Creatorului nostru, ajungem să le iubim şi de atunci încolo practicăm dreptatea, nu numai fiindcă este de datoria noastră, ci fiindcă iubim dreptatea.

Insistând mai departe în alergare, ajungem la al doilea marcaj şi aflăm că până la punctul acela am învăţat nu numai să iubim dreptatea, dar acum învăţăm proporţional şi să urâm păcatul şi găsim în inima noastră o simpatie crescândă faţă de programul divin de a îndepărta marele val al păcatului în care s-a scufundat lumea şi a adus cu el plata lui, moartea. Acest al doilea marcaj concepe în noi o energie, o „însufleţire”, o activitate pentru dreptate şi împotriva păcatului.

Iubirea noastră creşte, iar noi alergăm mai departe spre al treilea marcaj. Când ajungem la el, iubirea-datorie, plus iubirea principiilor dreptăţii, s-a extins nu numai asupra caracterului divin şi a inclus neplăcerea faţă de orice lucru rău care lezează omenirea şi contravine caracterului şi planului divin, dar la acest marcaj noi am ajuns într-o stare de simpatie mai largă faţă de alţii — începem să împărtăşim sentimentul lui ((371)) Dumnezeu, nu numai de împotrivire la păcat, ci şi de iubire şi simpatie faţă de toţi care caută calea dreptăţii şi sfinţeniei. Acum suntem în stare să-i recunoaştem pe fraţi într-o lumină cumva diferită de cea dinainte. Îi putem vedea acum ca Noi Creaturi şi putem face deosebire între ei şi corpurile lor muritoare, ale căror imperfecţiuni ne sunt evidente. Învăţăm să iubim pe fraţi ca Noi Creaturi şi să compătimim cu ei în diferitele slăbiciuni, judecăţi greşite etc., ale cărnii lor. Atât de adâncă devine Iubirea noastră pentru ei încât ne face plăcere să ne dăm viaţa pentru ei — zi de zi, ceas de ceas, sacrificându-ne propriile interese, plăceri sau comodităţi pământeşti, dând din timpul nostru, influenţa noastră şi câte altele, pentru a-i ajuta sau servi.

Dar alergăm încă spre „ţintă”, căci mai este încă o Iubire şi mai înaltă decât aceasta, la care trebuie să ajungem — al patrulea şi ultimul marcaj — „ţinta premiului”. Ce Iubire este aceasta? Cum poate fi ea mai mare decât iubirea sacrificatoare pentru fraţi, în devotare deplină faţă de Dumnezeu şi faţă de principiile dreptăţii şi Iubirii? Răspunsul nostru este că Iubirea încă şi mai mare este felul de iubire pe care l-a avut în vedere Domnul când a spus că noi trebuie să iubim chiar şi pe vrăjmaşii noştri. Pe când noi eram încă vrăjmaşi, străini, înstrăinaţi de Dumnezeu prin fapte rele, „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea”; în timp ce noi eram încă păcătoşi, El a dat pe Singurul Său Fiu Conceput pentru noi. Acesta este standardul iubirii desăvârşite şi nu trebuie să ne oprim până ce nu-l atingem. Oricine va fi acceptat de Domnul ca membru al Noii Creaţii în glorie trebuie să ajungă la această iubire de vrăjmaşi.

Nu înseamnă că îşi va iubi vrăjmaşii cum îi iubeşte pe fraţi, căci nu acesta este modelul pus pentru noi — Dumnezeu nu-Şi iubeşte vrăjmaşii cum Îşi iubeşte fiii, prietenii; iar Isus nu Şi-a iubit vrăjmaşii cum Şi-a iubit ucenicii. Dar Dumnezeu i-a iubit pe vrăjmaşii Săi aşa încât a fost gata şi dispus să facă pentru ei orice se putea face în mod just; iar Isus i-a iubit pe vrăjmaşii Săi aşa încât din inimă a fost dispus să le facă bine — El nu le poartă duşmănie sau pică drept răspuns la ura lor, ci este gata să reverse asupra lor la timpul cuvenit binecuvântările Sale ((372)) Milenare, ca ei să poată veni cu toţii la cunoştinţa adevărului, şi chiar şi cei care L-au străpuns să-L poată privi şi să plângă atunci când Dumnezeu va turna peste ei spiritul rugăciunii şi cererii, la timpul cuvenit (Zah. 12:10). Noi trebuie să avem iubirea de vrăjmaşi pe care Domnul nostru o descrie zicând: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei care vă blestemă, faceţi bine celor care vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei care vă insultă şi vă prigonesc” (Mat. 5:44). Nu trebuie să lăsăm ca vreo amărăciune, animozitate sau răutate de vreun fel să locuiască în inimile noastre. Ele trebuie să fie atât de pline de Iubire, încât nici măcar un vrăjmaş să nu poată stârni în inimile noastre vreun sentiment rău sau răzbunător.

O, ce amabiliate îndelung răbdătoare şi frăţească este implicată în astfel de împlinire a caracterului care nu va găsi, nici chiar într-un vrăjmaş, nimic ce să-l stârnească la răutate, ură sau ceartă! Şi aceasta este „ţinta” spre care trebuie să alergăm ca Noi Creaturi. Noi am declarat aprecierea acestui spirit de Iubire; am declarat devotare faţă de acesta; ne-am consacrat viaţa în acord cu principiile lui; şi acum suntem încercaţi ca să se vadă în ce măsură declaraţiile noastre au fost sincere. Domnul foarte îndurător ne dă timp să alergăm această alergare, să dezvoltăm acest caracter. „El ştie din ce suntem întocmiţi; Îşi aduce aminte că suntem ţărână.” Totuşi, este esenţial să ne conformăm acestor aranjamente dacă vrem să fim moştenitori împreună cu iubitul Fiu al lui Dumnezeu, ca membri ai Noii Creaţii.

Domnul nostru Isus, Căpetenia mântuirii noastre, n-a trebuit să alerge această alergare; n-a trebuit să dezvolte aceste diferite aspecte ale iubirii, căci fiind perfect El le-a avut pe acestea în perfecţiunea lor la începutul căii Sale. Încercarea Sa a fost să se vadă dacă va sta ferm sau nu va sta lângă aceste principii, caracteristici, dacă va continua să iubească pe Dumnezeu şi dreptatea în grad suprem, dacă va continua să-i iubească pe fraţi aşa încât să-Şi dea viaţa pentru ei şi va continua să-Şi iubească vrăjmaşii aşa încât să-I placă să le facă bine; să se vadă dacă va sta ferm la standardul iubirii desăvârşite. Ştim cum Şi-a demonstrat El loialitatea Iubirii în toate gradele ei, prin aceea că Şi-a dat viaţa, nu numai pentru prietenii Săi, ((373)) dar şi pentru duşmanii Săi, care L-au răstignit. Şi noi trebuie să avem această experienţă. Trebuie să ajungem la standardul Iubirii desăvârşite în inima noastră chiar dacă în trup s-ar putea să nu fim totdeauna în stare să exprimăm deplin sentimentele inimii noastre.

Unii ar putea alerga foarte repede alergarea — trecând marcajele unul după altul, ar putea ajunge repede la starea Iubirii desăvârşite. Alţii, animaţi de mai puţin zel, sau privind cu mai puţină concentrare la Autorul credinţei noastre, fac înaintare mai lentă în alergare şi ani de zile se mulţumesc cu iubirea-datorie, sau poate merg puţin mai departe până la iubirea caracterului divin şi a principiilor dreptăţii. Remarcabil de puţini au trecut de aceasta, ca să ajungă mai departe, la iubirea de fraţi, care să-i facă să se bucure în negările de sine, dacă prin acestea ar putea servi casa credinţei; şi încă mai puţini au ajuns până la punctul Iubirii desăvârşite — iubirea pentru vrăjmaşii lor, care nu numai că ar evita să-i lezeze, prin cuvânt sau faptă, ci, pe lângă aceasta, s-ar bucura de binecuvântarea lor. Dacă Domnul a fost foarte răbdător cu noi, dându-ne ocazii abundente de a ajunge la „ţintă”, noi să ne bucurăm în compasiunea Sa şi să fim cu atât mai energici acum ca să ajungem la „ţinta premiului”, aducându-ne aminte că timpul este scurt şi că numai acest caracter de Iubire perfectă va fi acceptat de Tatăl în Noua Creaţie.

După cum Domnul nostru a fost încercat la „ţinta” Iubirii desăvârşite, la fel şi noi trebuie să fim toţi încercaţi după ce am ajuns la ea. De aceea nu trebuie să ne aşteptăm să ajungem la acea „ţintă” doar la ultima suflare a vieţii, ci cât se poate de repede. Vom indica Lui Dumnezeu şi fraţilor măsura zelului şi iubirii noastre prin repeziciunea cu care vom ajunge la această „ţintă”.

Cuvintele apostolului, „Rămâneţi în picioare, după ce veţi fi biruit toate” (Efes. 6:13), sugerează că după ce am ajuns la „ţinta” Iubirii desăvârşite vor fi încă multe încercări pentru noi — încercări ale credinţei, încercări ale răbdării, încercări ale tuturor diferitelor elemente ale Iubirii. Lumea nu este un prieten care să ne favorizeze, să ne ajute să mergem înainte în direcţia bună; Satan este încă Adversarul nostru ((374)) şi va fi în stare să stârnească multă opoziţie — ca să ne forţeze să ne retragem de la poziţia la care am ajuns. Aceasta este încercarea noastră. Trebuie să ţinem ferm toate la câte am ajuns; trebuie să „alergăm spre ţintă” până când ne va costa viaţa pământească — dându-ne viaţa în serviciul lui Dumnezeu pentru fraţi şi făcând bine la toţi oamenii când avem ocazia. „Credincios este Cel care ne-a chemat”, care promite sprijin şi orice ajutor necesar pe această cale. Harul Lui ne este de ajuns. 1 Tes. 5:24; 2 Cor. 12:9.

Legea Iubirii, după cum am văzut deja, este şi legea fiilor îngereşti ai lui Dumnezeu — ascultarea lor de voinţa divină şi armonia lor unul cu altul fiind toate bazate pe ea. Şi chiar dacă în timpul Veacului Milenar vor fi puse asupra lumii legi şi ordonanţe, reglementări şi cerinţe pentru a-i aduce sub aranjamentele binecuvântate ale Împărăţiei Milenare, totuşi, aceia care la sfârşitul Veacului Milenar vor fi socotiţi vrednici de viaţă veşnică, putem fi siguri că vor fi depăşit simpla ascultare de legi şi cerinţe — vor fi scris în inima lor Legea originară a lui Dumnezeu, ascultarea, şi Legea Iubirii care este parte din caracterul divin. Aceşti fii ai lui Dumnezeu din timpul restabilirii pe plan uman, acceptaţi atunci de El, cu toţii vor avea şi ei acest spirit al Iubirii, fără de care ar fi cu neputinţă să-I fie plăcuţi lui Dumnezeu; căci El caută pe aceia care I se închină în spirit şi în adevăr. Astfel vedem că în timp ce atât cerul cât şi pământul trebuie să aibă o lege şi trebuie să se ceară ascultare de ea, totuşi standardul divin de ascultare este atât de mult superior ideilor şi standardelor noastre pământeşti şi imperfecte, încât acel cuvânt, Iubire, exprimă întreaga Lege a lui Dumnezeu căreia îi vor fi supuşi toţi fiii Săi de pe toate planurile de existenţă. Cât de minunat şi glorios este caracterul şi planul Dumnezeului nostru! Iubirea este împlinirea Legii Sale şi noi nu putem concepe nici o Lege mai înaltă decât aceasta.

Până acum ne-am ocupat de acest subiect în abstract. Acum vrem să remarcăm faptul că Noua Creaţie, în timp ce este încă în cortul acesta în trup şi este supusă mai mult sau mai puţin la slăbiciunile, împotrivirile lui etc., trebuie să se regleze pe ((375)) sine, să-şi regleze conduita unul faţă de altul şi faţă de lume după această Lege a Iubirii, Porunca cea Nouă, pe care Domnul a dat-o tuturor celor care devin urmaşii Săi şi care depăşeşte chiar şi cerinţele regulii numite

Regula de Aur

Aurul, după cum am văzut deja, este un simbol al lucrurilor divine; de aceea Regula de Aur este regula divină. Aceasta este de fapt o regulă de Dreptate mai degrabă decât de Iubire. Cea mai apropiată asemănare cu această Lege a Dreptăţii pe care omul natural o poate aprecia acum — cel mai înalt standard cunoscut omului natural este: „Să nu-i faci aproapelui tău ceea ce n-ai vrea ca aproapele tău să-ţi facă ţie”. Aceasta este bunătate negativă, cel mult; dar Regula de Aur, pe care nimeni în afară de Noua Creaţie n-o poate aprecia în prezent, sau nici chiar înţelege, este pozitivă — „Fă altora ceea ce ai vrea ca alţii să-ţi facă ţie”. Aceasta este bunătate pozitivă, dar este numai Dreptate. Dacă membrii Noii Creaţii nu reuşesc uneori să se supună fiecărei trăsături a acestei Reguli de Aur, simplei legi a Dreptăţii, trebuie să fie spre marele lor regret şi spre marea lor amărăciune, dacă nu sunt decât doar „prunci” pe calea cea nouă. Şi dacă vreo încălcare a acestei reguli produce durere şi regret, este un semn sigur că încălcarea n-a fost voită, n-a fost din inimă, n-a fost încălcarea principiului de către Noua Creaţie, ci a fost cel mult o încălcare la care a consimţit sau în care a intrat din cauza cărnii, contrar dorinţelor spiritului sau intenţiei. Totuşi, în măsura în care mintea cea nouă este vie faţă de Dumnezeu şi zeloasă să facă voia Lui, în acea măsură ea va fi promptă, trează şi energică în păzirea „vasului de pământ” în care locuieşte. Ea va îmbrăca armătura lui Dumnezeu ca să poată lupta o luptă bună împotriva slăbiciunilor cărnii. Ea va insista ca în cazul în care s-a comis vreo eroare, în cuvânt sau faptă, să se facă repede dacă se poate o restabilire, cu dobândă bună: ca astfel „vasul de pământ”, întâmpinând împotrivire şi fiind făcut de ruşine, să devină mai puţin activ în opoziţia lui faţă de mintea cea nouă.

((376))

Această lege divină afectează relaţia Noii Creaturi cu Dumnezeu. Ea recunoaşte sensul expresiei: „Să iubeşti pe Domnul cu toată inima ta, cu toată gândirea ta, cu toată fiinţa ta, cu toată puterea ta”. Ea nu găseşte aici loc pentru sine, decât dacă eul va fi pe deplin în armonie cu Dumnezeu. Aceasta îi afectează relaţia cu fraţii, deoarece, cum ar putea iubi pe Dumnezeu, pe care nu L-a văzut (decât cu ochiul credinţei), dacă nu iubeşte pe fraţi care au Spiritul lui Dumnezeu şi pe care i-a văzut cu vederea naturală? (1 Ioan 4:20, 21). Pe măsură ce învaţă să gândească atent în procedurile sale cu fraţii, să facă pentru ei şi faţă de ei aşa cum ar vrea să facă ei pentru el şi faţă de el, află că aceasta produce o mare transformare în viaţă; că aceasta nu este deloc regula sau legea sub care el însuşi şi alţii au fost obişnuiţi să trăiască, să gândească, să acţioneze, să vorbească.

El află că aşa cum lui i-ar plăcea ca fraţii să se poarte amabil cu el, să vorbească blând cu el, tot aşa trebuie şi el să vorbească blând şi să se poarte amabil cu ei. Aşa cum lui i-ar plăcea ca ei să fie răbdători faţă de imperfecţiunile şi slăbiciunile lui, şi să acopere cu mantaua carităţii aceste defecte umane, tot aşa trebuie să facă şi el faţă de ei. El află că aşa cum lui nu i-ar plăcea ca fraţii să-l vorbească de rău, chiar dacă răul ar fi adevărat, tot aşa trebuie şi el să aibă o afecţiune binevoitoare faţă de ei şi să „nu vorbească de rău pe nimeni”, ci „să facă bine la toţi oamenii”, în special casei credinţei. Aşa cum lui nu i-ar plăcea ca alţii să aştepte de la el mai mult decât ar putea el face în mod rezonabil, tot aşa el să nu aştepte de la alţii mai mult decât ar putea ei face în mod rezonabil. Acelaşi principiu ar acţiona şi în privinţa lumii şi a afacerilor ei. Astfel întregul curs al vieţii este schimbat treptat; şi după cum sugerează apostolul, această schimbare se face pe măsură ce „privim slava Domnului” — pe măsură ce ajungem să apreciem şi să învăţăm să copiem grandoarea caracterului divin condus de această Regulă de Aur a Dreptăţii desăvârşite, asociată cu Iubire abundentă.

După cum mintea noastră nouă, voinţa nouă concepută de Spiritul sfânt se dezvoltă, ea este treptat „transformată din ((377)) slavă în slavă” în calitatea inimii; şi astfel schimbaţi în inima noastră, în mintea noastră, în voinţa noastră, în intenţiile noastre (şi pe cât posibil şi în exterior), noi devenim potriviţi sau „pregătiţi”, conform făgăduinţei divine, pentru schimbarea mare şi finală a învierii, când ceea ce este semănat în slăbiciune şi putrezire va fi înviat în putere şi glorie, o Nouă Creaţie spirituală — Cristosul lui Dumnezeu. Diferite sfaturi bune şi folositoare, îndemnuri şi sugestii, ne sunt date de către apostoli şi sunt repetate şi susţinute de către diferiţi fraţi, ca fiind de folos pentru mustrare, pentru corectare etc., dar Legea, Legea binecuvântată sub care este pusă Noua Creaţie este o Lege a Iubirii, care depăşeşte Regula de Aur. Apreciată în mod corect, ar însemna că multe lucruri făcute acum de către Noua Creaţie n-ar mai fi făcute, şi multe lucruri neglijate acum, ar fi făcute cu zel şi asiduitate.

Legea desăvârşită a libertăţii

Dacă cineva a fost dispus la început să gândească despre Noua Creaţie că este lăsată prea liberă de către Domnul, fără restricţii şi reguli cuvenite, acesta fără îndoială şi-a schimbat părerea ajungând să vadă lungimea, lăţimea şi caracterul cuprinzător al acestei Legi a lui Dumnezeu, rezumată pe scurt în acest singur cuvânt, Iubire. Apostolul o numeşte, „legea libertăţii” (Iac. 1:25); dar Dumnezeu face ca această lege a libertăţii să se aplice numai la Noua Creaţie concepută de Spiritul Său. Ea nu s-ar putea aplica la nimeni altcineva. Alţii sunt încă fie sub Legea Mozaică, servitori nepotriviţi pentru „libertatea cu care Cristos eliberează” pe fii, fie sub condamnarea legii originare — condamnarea la moarte, iar ca păcătoşi condamnaţi sunt încă trataţi ca străini, înstrăinaţi, fără Dumnezeu şi fără speranţă în lume — ei nu ştiu nici măcar despre harul lui Dumnezeu care în cele din urmă aduce mântuire lumii în general, dar care în prezent a fost manifestat numai faţă de relativ puţini, marea masă fiind împiedicaţi de Adversar să audă mesajul iubirii şi răscumpărării divine. El orbeşte mintea şi închide urechile majorităţii omenirii cu doctrinele diavolilor etc. 2 Cor. 4:4; 1 Tim. 4:1.

((378))

Libertatea nu este pentru cei înclinaţi spre rău, după cum şi societatea mărturiseşte când îi întemniţează; şi astfel Legea desăvârşită a Libertăţii nu este potrivită pentru cei înclinaţi spre rău, ci pentru cei înclinaţi spre bine — pentru cei perfecţi. Lumea nu va fi lăsată pe seama unei Legi a Iubirii în timpul Mileniului, ci va fi condusă cu Dreptate şi Milă sub o lege a supunerii faţă de Împărăţie. Numai la sfârşitul Împărăţiei (când răufăcătorii cu voia vor fi fost îndepărtaţi în Moartea a Doua) rasa — dovedită desăvârşită şi în acord deplin cu standardul divin — va fi pusă sub Legea Libertăţii — Iubirea, şi sub Regula ei de Aur. Atâta vreme cât vor fi minori, ei vor fi trataţi în mare măsură ca servitori (Evr. 13:17). Noua Creaţie, care este acum sub Legea Libertăţii, este tratată astfel fiindcă pentru ei „cele vechi s-au dus, toate s-au făcut noi” — ei acum urăsc păcatul, iubesc dreptatea şi-şi folosesc libertatea, nu ca o ocazie de a-şi satisface carnea, ci s-o omoare — nu să se desfăteze în păcat, ci să-şi sacrifice interesele pământeşti în cooperare cu Domnul pentru îndepărtarea păcatului şi pentru eliberarea lumii de el şi de plata lui, moartea. Cei concepuţi din nou la acest spirit sau dispoziţie nouă — Spiritul lui Dumnezeu — şi care au devenit elevi în şcoala lui Cristos ca să înveţe de la El şi să umble în urmele Lui — aceştia, şi numai aceştia, pot fi puşi fără risc sub Legea Libertăţii. Şi dacă îşi pierd spiritul înfierii, ei încetează a mai fi fii, încetează a mai fi sub această Lege a Libertăţii.

Cei care învaţă acum să folosească libertatea cu care Cristos ne face liberi — cei care prin consacrare vin sub această Lege desăvârşită a Iubirii şi care sub ea îşi pun viaţa pentru fraţi, pentru adevăr şi pentru dreptate — aceşti credincioşi vor fi socotiţi vrednici să fie agenţii Domnului şi moştenitori împreună cu Iubitul Său Fiu în marea lucrare de binecuvântare a lumii. Şi cât este de necesară această calificare pentru lucrarea lor — cât de evidentă este necesitatea ca aceia care vor fi învăţători şi ajutoare, judecători şi conducători ai lumii — binecuvântând astfel toate familiile pământului în timpul Veacului Milenar — să dezvolte pe deplin şi să fie încercaţi în această calitate a Iubirii, pentru a fi Preoţi Împărăteşti milostivi şi credincioşi!