Noua Creaţie – Judecata Noii Creaţii

STUDIUL IX

Iehova marele Judecător al universului – Toate binecuvântările, favorurile etc., sunt de la Iehova prin Fiul – Noua Creaţie va fi asociată şi moştenitoare împreună cu Cristos – „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ” – Judecata Tatălui pentru condamnarea omenirii este deja exprimată – Judecata în timpul Mileniului este o judecată cu milă şi ajutor – Judecata executivă finală va fi dreptate fără milă – Judecata Noii Creaţii în timpul Veacului Evanghelic – Noua Creaţie este judecată după legea desăvârşită a iubirii – Supravegherea Corpului de către Capul glorios – „Cu ce judecată judecaţi, veţi fi judecaţi” – Noi ar trebui să ne judecăm corect – „Cel care mă judecă este Domnul” – Biserica trebuie să judece anumite lucruri – „Dacă fratele tău păcătuieşte împotriva ta” – Iertaţi de şaptezeci de ori câte şapte – Insulte la adresa Bisericii – Toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată a lui Cristos

Am văzut deja* că întreaga lume a fost judecată ca nevrednică de viaţă veşnică de către marele Judecător Suprem, Iehova, când Adam, părintele ei iniţial, a eşuat în încercare. „Printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea (ca pedeapsă sau sentinţă), şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, căci toţi au păcătuit” (Rom. 5:12). Eşecul lui Adam şi sentinţa cu moartea au sigilat cu aceeaşi sentinţă pe toţi copiii lui. Căderea lui, neajunsul lui, păcatul lui, s-au extins în mod natural cu forţă şi avânt crescut asupra tuturor urmaşilor săi. Am văzut deja că această sentinţă a fost în toate privinţele o sentinţă justă, şi ca atare irevocabilă – că marele Judecător al universului, hotărând în mod just nevrednicia de viaţă veşnică a omului, nu-şi putea retrage sentinţa, nu putea declara că ceea ce era greşit era corect şi ((396)) cei nevrednici erau vrednici de viaţă durabilă. Dar am văzut de asemenea că El a avut compasiune pentru noi şi că în planul Său îndurător, alcătuit înainte de întemeierea lumii, a analizat şi a făcut pregătiri pentru răscumpărarea întregii omeniri**, pentru acordarea unei noi încercări sau judecăţi tuturor membrilor ei – prevăzând de asemenea ca preaiubitul Său Fiu, a cărui operă răscumpărătoare a făcut posibilă împăcarea, să fie Mijlocitorul acestui aranjament nou pentru binecuvântarea şi ridicarea rasei noastre. Am văzut de asemenea că perioada acestei judecări şi ridicări a celor ascultători este Veacul Milenar, care este rezervat să fie Ziua de Judecată sau ziua de încercare a lumii, şi care va da fiecăruia o posibilitate, nu numai să ajungă la o cunoştinţă de Domnul şi în armonie cu El, dar, pe lângă aceasta, să-şi dovedească vrednicia de viaţă veşnică prin loialitate şi ascultare. În legătură cu aceasta avem cuvintele apostolului: „Dumnezeu . . . a rânduit o zi în care va judeca după dreptate pământul locuit, prin Omul pe care L-a rânduit”***. Fapt. 17:30, 31.

*Vol. I, cap. 7

**Vol. V

***Vol. I, cap. 8

Fără nici o îndoială, Iehova este Judecătorul Suprem, iar Legea lui este standardul suprem, conform căruia trebuie luate toate deciziile în privinţa vieţii veşnice. Astfel apostolul se referă la „Dumnezeu Judecătorul tuturor” şi arată că vorbeşte despre Tatăl, prin faptul că în aceeaşi propoziţie se referă la Isus ca Mijlocitorul (Evr. 12:23, 24). Apoi el iarăşi spune: „Domnul va judeca pe poporul Său” şi „Răzbunarea este a Mea, Eu voi răsplăti, zice Domnul” (Evr. 10:30; Rom. 12:19). În aceste citate din Vechiul Testament (Ps. 50:4; Deut. 32:35, 36), Domnul la care se face referire este Iehova. Apostolul spune iarăşi: „Dumnezeu va judeca prin Isus Hristos secretele oamenilor (lumii)” (Rom. 2:16; 3:6). Iehova a fost Legiuitorul şi Judecătorul originar şi El Îşi va menţine veşnic această poziţie şi relaţie cu toate creaturile Sale. El nu-Şi va da onoarea altuia (Isa. 42:8). Tot aşa, în Scripturi ne arată că El este Păstorul poporului Său. „Domnul este ((397)) păstorul meu; nu voi duce lipsă de nimic” (Ps. 23:1). El iarăşi se denumeşte Răscumpărătorul poporului Său: „Orice făptură va şti că Eu sunt Domnul, Mântuitorul tău, Răscumpărătorul tău” ( Isa. 49:26). În cel mai înalt sens al cuvântului, Iehova Însuşi este centrul întregului plan de mântuire şi al fiecărui aspect al lui; şi orice altă vedere asupra acestei probleme este greşită.

Totuşi, după cum Tatăl a binevoit să creeze toate lucrurile prin Fiul (Ioan 1:1) – tot aşa, în toate lucrurile a binevoit să-L înalţe pe Domnul nostru Isus ca instrumentul Său onorat. Din acest punct de vedere observăm că toate binecuvântările, toată autoritatea, toate favorurile au pornit de la Tatăl şi prin Fiul, şi că Noua Creaţie, asociată cu Fiul, sunt făcuţi astfel slujitori şi împreună-moştenitori ai harului lui Dumnezeu.

În sens atât de complet Tatăl ceresc „Se odihneşte de lucrarea Sa” şi-L foloseşte pe Fiul ca agentul Său onorat, încât iubitul nostru Răscumpărător a putut spune: „Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului” (Ioan 5:22). Domnul nostru a rostit aceste cuvinte înainte de a fi terminat la Calvar lucrarea pe care Tatăl I-o dăduse de făcut, dar El a vorbit din punctul de vedere al lucrării complete; căci, aşa cum am văzut deja, încercarea Sa în privinţa calificării pentru lucrarea intenţionată de Tatăl urma să fie determinată prin credincioşia Sa chiar până la moarte. Astfel, El nu numai că Şi-a demonstrat vrednicia de a fi Mare Preot credincios şi milos, ci prin propriul sânge a garantat un Legământ Nou pentru lume şi a deschis o cale nouă a vieţii, şi a câştigat „cheile morţii şi ale locuinţei morţilor” – dreptul de a le spune morţilor din marea închisoare a morţii, „ieşiţi afară”, şi dreptul de a binecuvânta şi ridica pe toţi câţi vor asculta glasul Său cu supunere. Strict vorbind, din momentul învierii Domnului nostru, Tatăl I-a încredinţat Fiului toată judecata, şi atunci El a declarat: „Toată autoritatea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ” (Mat. 28:18), şi primul act de exercitare a autorităţii Sale a fost însărcinarea apostolilor ca reprezentanţi ai Săi, să înceapă ((398)) lucrarea de adunare a membrilor clasei Mireasă, Biserica, Ecclesia, membrii-tovarăşi ai Săi în Noua Creaţie.

Judecata Tatălui în privinţa omenirii fusese deja exprimată şi-i condamnase pe toţi; şi orice altă judecată din partea Lui, sub legile dreptăţii absolute, nu putea fi de nici un folos deosebit pentru cineva din rasa condamnată – căci toţi „au păcătuit şi n-au ajuns la slava lui Dumnezeu”. „Nu este nici un om drept, nici unul măcar”; iar standardul divin nu acceptă nimic mai puţin decât dreptate absolută – perfecţiune. Prin urmare, aranjamentul divin a fost ca Domnul nostru Isus să fie Mijlocitorul, intermediarul, Acela care să satisfacă dreptatea şi să reprezinte rasa decăzută, precum şi Acela spre care dreptatea Tatălui să privească în calitate de reprezentant al omului şi care să răspundă pentru rasă. Isus va ocupa această funcţie mijlocitoare între Dumnezeu şi oameni până când va fi realizat pe deplin lucrarea intenţionată – până când va fi adus iarăşi în armonie deplină cu Dumnezeu fiecare creatură care, fiind adusă la o cunoştinţă de Creatorul său şi de legile Sale drepte, va dori să fie şi să lucreze în armonie deplină cu ele. Mai mult de atât, „toată judecata” Sa va include şi executarea constatărilor Sale, căci El nu numai că va răsplăti pe ascultători, ci şi va „nimici pe cei care strică pământul” – va nimici pe păcătoşii cu voia, va nimici dintre oameni pe toţi cei care nu vor vrea să-I asculte glasul, porunca, instrucţiunile, curmând tot păcatul şi nesupunerea, inclusiv ultimul vrăjmaş – moartea. 1 Cor. 15:25-28; Apoc. 11:18; 2 Tes. 2:8; Evr. 2:14.

Această judecare va fi făcută de către El în parte ca Mijlocitor în timpul Mileniului – luând în considerare imperfecţiunile omenirii şi pedepsind şi răsplătind corecţional – iar în parte ca locţiitor sau reprezentant al lui Iehova, la încheierea Mileniului – acordând răsplăţi eterne, de viaţă veşnică celor găsiţi vrednici şi de nimicire veşnică celor găsiţi nevrednici. Iar această ultimă judecată executivă va fi pe linia dreptăţii fără milă – folosul şi scopurile cuvenite ale milei fiind îndeplinite prin ((399)) domnia Sa Milenară, în care mila şi ajutorul vor fi acordate fiecărui membru al rasei de către Răscumpărătorul lor. Şi corpul lui Cristos, Biserica, va fi asociat cu El în diferitele aspecte ale binecuvântării, judecării, conducerii, corectării etc. din Veacul Milenar de compasiune şi ajutorare – şi, posibil, şi în pronunţarea şi impunerea răsplăţilor şi pedepselor finale.

Înainte de a merge mai departe ca să observăm în mod special judecata sau încercarea Noii Creaţii în timpul Veacului Evanghelic, înainte de Împărăţia Milenară, trebuie să ne imprimăm adânc în minte faptul că toate aceste proceduri, judecăţi etc. sunt de la Tatăl, deşi sunt prin Fiul şi prin Biserică; întocmai cum citim şi despre învierea din morţi, că Dumnezeu a înviat din morţi pe Domnul nostru Isus prin puterea Sa şi că El ne va învia şi pe noi; cuvinte despre care noi credem că sunt în deplină armonie cu declaraţia Domnului nostru că, „Eu îl voi învia în ziua de la urmă”. „Voi veni din nou şi vă voi lua la Mine Însumi.” „Eu sunt învierea şi viaţa.” 1 Cor. 6:14; Ioan 6:39; 14:3; 11:25.

Judecata sau încercarea Noii Creaţii trebuie să aibă loc în acest veac Evanghelic, înainte ca Mileniul să fie introdus complet, deoarece Noua Creaţie, Cap şi corp, este cea care va face lucrarea veacului Milenar. În armonie cu aceasta Domnul spune că noi „nu venim la judecată (crisis)” odată cu lumea (nu vom avea parte de judecata sau încercarea lumii din ziua Milenară), „ci am trecut (deja) din moarte la viaţă (înaintea lumii)”, îndreptăţiţi prin credinţă şi ascultare ca membri ai corpului Său (Ioan 5:24). Astfel deci, timpul prezent, viaţa prezentă, pentru fiecare consacrat este ziua sa de judecată, ziua sa de încercare, ziua sa de probare – pentru a se hotărî dacă va fi sau nu va fi socotit vrednic de viaţă sub condiţiile chemării şi consacrării sale. Cuvintele apostolului sunt în armonie cu aceasta: „Judecata (krima, decizia finală) începe de la casa lui Dumnezeu” (1 Pet. 4:17). După cum sugerează apostolul, Noua Creaţie capătă o idee înaltă despre cerinţele sau condiţiile divine pentru viaţă veşnică, atunci când ia în considerare faptul că acei care au ((400)) părăsit păcatul şi şi-au îndreptat inimile spre a cunoaşte şi a face voinţa divină trebuie să treacă printr-un timp de încercare ca să-i probeze şi să le facă desăvârşit caracterul – aşa cum poate aproba Domnul.

Cine este judecătorul noii creaţii Şi care este legea sau standardul după care este judecată ea

Răspundem că noi suntem judecaţi după Legea desăvârşită a Iubirii, a Tatălui nostru din cer – că noi am fost îndreptăţiţi de El („Dumnezeu este Acela care îndreptăţeşte”) şi angajamentele noastre de consacrare au fost făcute faţă de El, şi că toată Creaţia Nouă, atât Capul cât şi membrii subordonaţi, sunt responsabili faţă de Tatăl, „Dumnezeu, judecătorul tuturor”. Dar aceasta nu schimbă sau nu intervine în ceea ce am văzut deja în privinţa metodelor Tatălui de a lucra cu noi. Dacă El lucrează cu noi şi ne permite să ne apropiem de tronul harului Său ceresc, aceasta este fiindcă ne-a făcut acceptabili în Cel Preaiubit – în Domnul şi Capul nostru, numai sub haina Sa de dreptate putându-ne apropia de Tatăl sau putând avea favoarea Sa. Cu toate acestea, toată puterea, toată autoritatea, este dată Fiului ca agentul şi reprezentantul Tatălui, şi astfel vedem că deşi avem de-a face direct cu Tatăl, El ne acordă audienţă numai prin Avocatul nostru – întocmai cum la o curte pământească un avocat reprezintă pe clientul său. Lumea în timpul Veacului Milenar nu va avea acces sau nu va avea de-a face direct cu Tatăl prin Avocat, ci, dimpotrivă, va avea de-a face direct cu Cristosul până la încheierea veacului, când cei desăvârşiţi vor fi prezentaţi Tatălui.

Noua Creaţie este concepută de Tatăl – copiii Săi, nu copiii lui Cristos; şi Tatăl este Cel care pedepseşte pe orice fiu pe care-l primeşte. De asemenea suntem învăţaţi în mod special să ne rugăm la tronul de har al Tatălui – spre care Isus Răscumpărătorul nostru a deschis calea. Şi totuşi, cuvintele Răscumpărătorului nostru sunt adevărate în sensul cel mai absolut: „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine”. Relaţia Domnului Isus cu Biserica este aceea dintre ((401)) Cap şi corp, şi Capul ia cunoştinţă şi judecă sau hotărăşte în privinţa tuturor intereselor corpului, îndrumându-i calea, corectându-i dificultăţile, uşurând şi dând fiecărui membru ajutor general şi mângâiere, sprijin şi putere, folosind adesea pe ceilalţi membri ai corpului ca slujitori sau servi ai acestuia. Totuşi, deoarece fiecare trăsătură a acestei lucrări se face în numele şi prin îndrumarea Tatălui, în mod cuvenit este considerată ca fiind de la Tatăl şi prin Fiul. 1 Cor. 8:6.

În armonie cu aceasta citim de asemenea: „Dacă chemaţi ca Tată pe Cel care judecă fără părtinire” etc. Şi iarăşi: „Tatăl Meu este viticultorul. Pe orice mlădiţă care n-aduce roadă în Mine, El o taie; şi pe orice mlădiţă care aduce roadă, El o curăţeşte, ca să aducă şi mai multă roadă” (1 Pet. 1:17; Ioan 15:1, 2). Totuşi, faptul că funcţia Lui de Cap al nostru este pe deplin recunoscută şi că aceste disciplinări, curăţiri etc. sunt realizate în noi şi faţă de noi prin El, ca agent al Tatălui, este evident din declaraţia aceluiaşi apostol: „Înfricoşător lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului Celui viu”. Astfel el dă învăţătura că noi nu suntem direct în mâinile viului Dumnezeu, nici direct sub administrarea Legii Sale inflexibile. Noi suntem în Cristos Isus, acoperiţi de meritul Lui şi trataţi prin El, în calitate de Cap şi Învăţător al nostru, sub prevederile îndurătoare ale Legământului Avraamic, devenit eficient faţă de noi prin sângele Lui.

Supravegherea gloriosului Cap asupra Bisericii sale

Nu ne putem îndoi de iubirea şi grija Capului nostru glorificat faţă de Biserica Sa – „corpul”, „mireasa” – chiar dacă El nu ne-a dat nici o declaraţie explicită asupra acestui subiect. Totuşi, în ultimul mesaj către credincioşii Săi, El arată în mod foarte special că El este cel care stă ca topitorul şi curăţitorul leviţilor antitipici, inclusiv al Preoţimii Împărăteşti. Să ascultăm cuvintele Sale către cele şapte biserici din Asia Mică, reprezentative pentru cele şapte epoci ale experienţei unicei Biserici:

„Adu-ţi deci aminte de unde ai căzut, pocăieşte-te . . . altfel voi veni la tine şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui.” „Fii credincios până la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii.” „Am câteva lucruri împotriva ta . . . Pocăieşte-te deci, altfel ((402)) voi veni la tine curând şi Mă voi război cu sabia gurii Mele.” „Celui care va birui îi voi da din mana ascunsă.” „Iată ce am împotriva ta: tu laşi ca Izabela, femeia aceea . . . I-am dat timp să se pocăiască . . . o arunc . . . le trimit un mare necaz . . . Voi lovi cu moartea pe copiii ei; şi toate bisericile vor cunoaşte că Eu sunt Cel care cercetez rărunchii şi inimile; şi voi răsplăti fiecăruia dintre voi după faptele voastre . . . Celui care va birui şi celui care va păzi până la sfârşit lucrările Mele, îi voi da stăpânire peste neamuri.” „N-am găsit faptele tale desăvârşite înaintea Dumnezului Meu. . . . Cel care va birui … Nu-i voi şterge nicidecum numele din cartea vieţii.” „Iată ce zice . . . Cel care are cheia lui David, Cel care deschide şi nimeni nu va închide, Cel care închide şi nimeni nu va deschide.” „Iată, îţi dau din cei care sunt în sinagoga Satanei . . . să vină să se închine la picioarele tale şi să ştie că te-am iubit. Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ceasul încercării care va veni peste toată lumea.” „Pe cel care va birui îl voi face un stâlp în templul Dumnezeului Meu.” „Fiindcă eşti căldicel, nici rece nici în clocot, te voi vărsa din gura Mea.” „Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţit prin foc, ca să te îmbogăţeşti . . . Eu mustru şi diciplinez pe toţi aceia pe care-i iubesc; deci fii plin de râvnă şi pocăieşte-te.” Apoc. 2 şi 3.

Ne amintim de asemenea pildele Domnului nostru despre Mine şi Talanţi, în ambele arătând că la întoarcerea Sa va da răsplăţi credincioşilor Săi; „va da viaţa veşnică celor care prin stăruinţa în bine caută slavă, cinste şi neputrezire” – altora, mânie în ziua mâniei. Pildele ilustrează clar distribuirea acestor răsplăţi servilor Săi, după gradul de credincioşie, de către „tânărul de viţă nobilă” după ce a fost învestit cu autoritate regală, iar apoi Se va ocupa de vrăjmaşii Săi. Totuşi, apostolul atribuie Tatălui atât răsplătirea cât şi pedepsirea. Cheia problemei se află în cuvintele Domnului nostru, „Eu şi Tatăl Meu suntem una” – noi lucrăm la unison în toate lucrurile.

„Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi; căci cu ce judecată judecaţi, veţi fi judecaţi”
– Matei 7:1, 2 –

Judecătorii competenţi ai Bisericii sunt Tatăl şi Fiul – Fiul fiind reprezentantul Tatălui, căruia El I-a încredinţat ((403)) toată judecata (Ioan 5:22, 27). Noile Creaturi nu sunt competente să se judece unii pe alţii din două motive: (1) Puţini dintre ei înţeleg pe deplin şi apreciază Legea divină a Iubirii care guvernează totul. (2) Evident, puţini îşi pot citi propriile inimi fără să greşească; mulţi se judecă fie prea aspru fie prea îngăduitor şi ca atare ar trebui să decline a sta să judece inima altuia, ale cărui motive ar putea fi departe de a fi apreciate. Din cauza incompetenţei noastre de a judeca, Domnul – în timp ce ne asigură că aceasta va fi una dintre funcţiile noastre viitoare în Împărăţie, după ce ne vom califica prin participare în Întâia Înviere – interzice acum orice judecată individuală printre urmaşii Săi, şi îi ameninţă că dacă persistă în a se judeca unul pe altul nu trebuie să se aştepte la mai multă milă şi îngăduinţă decât arată ei faţă de alţii (Mat. 7:2; Luca 6:38). Acelaşi gând este întărit şi în rugăciunea dată nouă ca exemplu: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm celor care ne-au greşit”. Mat. 6:12.

Aceasta nu este o regulă arbitrară prin care Domnul ne va trata nedrept şi fără generozitate, dacă noi îi tratăm pe alţii în felul acesta: dimpotrivă, aici este implicat un principiu corect. Noi suntem prin natură „copii ai mâniei”, „vase . . . pregătite pentru pieire”; şi chiar dacă Domnul Îşi propune cu îndurare să ne binecuvânteze şi să ne elibereze de păcatele şi slăbiciunile noastre şi să ne desăvârşească prin Răscumpărătorul nostru, El va face acest lucru numai cu condiţia acceptării Legii Sale de Iubire şi a conformării inimii noastre cu ea. El nu-Şi propune să accepte pe cei neregeneraţi şi să aibă „copii ai mâniei” în familia Sa. Ca să fie potriviţi pentru un loc în casa Tatălui formată din multe locaşuri (planuri de existenţă) (Ioan 14:2), toţi trebuie să înceteze a fi copii ai mâniei şi să devină copii ai Iubirii – fiind schimbaţi din slavă în slavă de Spiritul Domnului nostru, spiritul Iubirii. De aceea, oricine refuză să dezvolte spiritul Iubirii şi insistă, contrar acestuia, să judece necaritabil pe ceilalţi ucenici, dovedeşte că nu creşte în cunoştinţă şi har, că nu este schimbat din slavă în slavă în asemănarea inimii cu Domnul, că nu este un adevărat urmaş ((404)) al Domnului, şi, prin urmare, nu trebuie să i se acorde mai multă milă decât acordă el însuşi în încercarea sa de a copia pe Domnul său. Gradul asemănării cu Domnul (în iubire) va fi demonstrat prin mila şi generozitatea sa faţă de semeni în gând, cuvânt şi faptă.

O, dacă toţi cei concepuţi de Spirit, „Noua Creaţie”, şi-ar putea da seama că acest spirit al judecării (condamnării), vai! atât de obişnuit (într-adevăr, aproape „păcatul care înfăşoară” poporul Domnului), măsoară lipsa lor de spirit al Iubirii – lipsa lor de Spirit al lui Cristos – care, fiind total absent, ne-ar dovedi că „nu suntem ai Lui” (Rom. 8:9). Suntem convinşi că, cu cât acest fapt va fi înţeles mai repede, cu atât va progresa mai repede marea transformare „din slavă în slavă”, atât de esenţială pentru acceptarea noastră finală ca membri ai Noii Creaţii.

Dar puţini din poporul Domnului îşi dau seama în ce măsură îi judecă pe alţii, şi aceasta cu o asprime care, dacă Domnul ar aplica-o faţă de ei, în mod sigur i-ar exclude de la Împărăţie. Sub făgăduinţa generoasă a Domnului nostru că vom fi judecaţi tot atât de îngăduitor cum îi judecăm noi pe alţii, ne-am fi putut teme că tendinţa ar fi spre prea mare bunăvoinţă, prea mare îndurare, şi că cuvintele „nu se gândeşte la rău” ar putea fi duse la extremă. Dar nu este aşa! Toate forţele naturii decăzute sunt ferm fixate în direcţie opusă. Au trecut mai bine de optsprezece secole de când Domnul nostru a făcut această propunere generoasă, să ne judece tot atât de îngăduitor cum îi judecăm noi pe alţii, şi totuşi ce puţini ar putea pretinde multă milă sub această promisiune! Ar fi folositor să ne examinăm aplecarea de a-i judeca pe alţii. Să facem acest lucru, cu rugăciune.

Mintea carnală sau decăzută este egoistă; şi în măsura în care ea este pentru sine, este împotriva altora – dispusă să se aprobe sau să se scuze pe sine şi să dezaprobe şi să condamne pe alţii. Acest lucru este atât de bine înrădăcinat, încât este un obicei inconştient, cum am clipi sau am respira. Acest obicei este mai pronunţat unde educaţia este mai avansată. Mintea recunoaşte idealurile şi standardele mai înalte şi imediat măsoară pe fiecare după ele, găsind desigur ((405)) ceva greşit la toţi. Ea îşi găseşte plăcerea în a repeta greşelile şi slăbiciunile altora, în timp ce pe ale sale de acelaşi fel sau de alt fel le ignoră – şi uneori cu ipocrizie chiar denunţă slăbiciunile altuia, tocmai cu scopul de a şi le ascunde pe ale sale sau de a lăsa impresia că are caracter superior în privinţa chestiunii în discuţie. Astfel este dispoziţia josnică, vrednică de dispreţ a vechii naturi decăzute. Mintea nouă, concepută de Spiritul Domnului, Spiritul sfânt al Iubirii, este de la început în conflict cu această minte veche egoistă, sub îndrumarea Cuvântului Domnului – sub Legea Iubirii şi sub Regula de Aur, şi ajunge tot mai mult în conflict pe măsură ce creştem în har şi cunoştinţă. La început toate Creaturile Noi sunt numai „prunci în Cristos” şi apreciază noua Lege numai vag; dar dacă nu ajung la creştere şi nu apreciază Legea Iubirii şi nu se ridică la înălţimea ei, marele premiu nu va fi câştigat.

Legea Iubirii spune: este ruşine ca slăbiciunile şi neajunsurile fraţilor sau ale altora să fie expuse în faţa lumii; este ruşine că mila şi simpatia nu iese în faţă să spună un cuvânt în apărarea lor, dacă este prea târziu să întindă mantia carităţii peste greşelile lor ca să le ascundă cu totul! După cum nobilul, iubitorul nostru Învăţător a spus într-o împrejurare, când I s-a cerut să condamne o păcătoasă: „Cine dintre voi este fără păcat, să arunce cel dintâi cu piatra”. Persoana fără slăbiciuni proprii ar putea fi scuzabilă într-o măsură pentru asumarea poziţiei de executor al Dreptăţii, fără a fi poftită de Domnul – răzbunându-se pe cei care au greşit, expunându-i în faţa lumii etc., dar noi aflăm că Învăţătorul nostru, care n-a cunoscut deloc păcat, a avut atât de multă Iubire în inimă încât a fost dispus să scuze şi să ierte mai degrabă decât să pedepsească, să expună greşelile şi să mustre cu asprime. Şi fără îndoială tot aşa va fi cu toţi cei concepuţi de Spiritul Său: în măsura în care cresc în asemănarea Sa, ei vor fi ultimii care să se roage pentru răzbunare – ultimii care să execute pedepse prin intermediul limbii sau altfel, până când Marele Judecător va porunci astfel. Acum El, dimpotrivă, ne instruieşte: „Nu judecaţi nimic înainte de vreme”, şi spune: „Răzbunarea este a Mea”.

((406))

Bine a descris apostolul spiritul Iubirii, zicând: „Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate” – faţă de cel care greşeşte. „Dragostea nu este invidioasă” pentru succesul altora, nu caută să diminueze cinstea lor, nici să-i tragă de la ea. „Dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie”, şi, prin urmare, nu caută niciodată să micşoreze strălucirea altora ca să se facă pe sine să strălucească prin contrast. „Nu se poartă necuviincios”, fără moderaţie – nu are dorinţe extreme şi egoiste, şi evită metodele extreme. Dragostea „nu caută folosul său” – nu tânjeşte după onorurile, bogăţiile sau faima altora, ci se delectează văzându-i binecuvântaţi şi mai curând ar adăuga la binecuvântările lor decât să le micşoreze. Dragostea „nu se aprinde de mânie”, nici chiar ca să dea răsplăţi juste: aducându-şi aminte de necazul prezent al întregii omeniri, venit prin cădere, este compătimitoare mai degrabă decât mânioasă. Dragostea „nu se gândeşte la rău”; ea nu numai că nu va inventa şi nu-şi va imagina răul, dar va fi atât de dispusă să acorde beneficiul îndoielii, încât „bănuielile rele” îi vor fi străine. (Compară cu 1 Tim. 6:4.) Dragostea „nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr (dreptate)”; ca atare se va delecta în a descoperi şi a face cunoscute cuvinte şi fapte nobile, dar nu-i va face plăcere, ci va evita expunerea cuvintelor sau faptelor ruşinoase. Dragostea „acoperă toate” (vers. 7, subsol – n. e.) ca şi cu o mantie a simpatiei – deoarece nimic şi nimeni nu este perfect, aşa încât să reziste la o inspecţie amănunţită. Dragostea anticipează şi are totdeauna pregătită mantia bunăvoinţei. Dragostea „crede toate” – nu este dispusă să conteste pretenţiile de bune intenţii, ci mai degrabă să le accepte. Dragostea „nădăjduieşte toate”, contestând cât poate de mult ideea degradării totale. Dragostea „rabdă toate”; este imposibil să fixeze o limită la care să-l refuze pe cel ce are remuşcări cu adevărat. „Dragostea nu piere niciodată.” Alte haruri şi daruri şi-ar putea servi scopul şi apoi să treacă, dar Dragostea este atât de esenţială, încât, odată obţinută, va fi totdeauna a noastră – toată eternitatea. Dragostea este lucrul principal. 1 Cor. 13:4-13.

Dar, dacă a spune adevărul în mod supărător înseamnă a încălca Legea Iubirii şi Regula de Aur, ce vom zice despre obiceiul încă şi mai necuviincios, încă şi mai urât, încă şi mai ((407)) criminal, atât de obişnuit nu numai printre cei lumeşti şi printre creştinii nominali, ci şi printre creştinii adevăraţi – acela de a spune despre alţii lucruri necuviincioase, despre care nu se ştie sigur că sunt adevărate. O, ruşine! ruşine! ca cineva din poporul Domnului să treacă cu vederea în aşa măsură instrucţiunea Domnului, „nu vorbiţi rău de nimeni”, şi ca cineva, în afară de cei mai mici copii şi novici în Legea Iubirii, să-i înţeleagă atât de greşit mesajul – încât fără cele mai neîndoielnice dovezi din gura a doi sau trei martori, şi încă fără reţineri, până să şi creadă răul despre un frate sau un semen, dar mi-te să-l mai şi repete altora – să-l defăimeze pe bază de suspiciune sau zvon!

Noi trebuie să ne judecăm pe noi înşine

„Dacă ne-am judeca singuri, n-am fi judecaţi (pedepsiţi, corectaţi de Domnul).” 1 Cor. 11:31.

Regula de Aur va rezolva desigur această dispoziţie de „a pălăvrăgi” despre alţii şi despre afacerile lor. Care bârfitor vrea să fie bârfit? Care palavragiu vrea să i se discute problemele, necazurile şi slăbiciunile, fie în public fie confidenţial? „Lumea” nu prea are de vorbit altceva decât bârfe şi scandal, dar Noua Creaţie ar trebui să fie de preferinţă mută până când iubirea şi planul lui Dumnezeu îi va fi dat marea temă despre care au cântat îngerii – „Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui”. Atunci „cuvintele gurii lor şi cugetarea inimii lor” vor fi plăcute Domnului şi o binecuvântare pentru cei cu care vin în legătură.

Apostolul, comentând despre limbă, arată că acest mădular mic al corpului nostru are mare influenţă. Ea ar putea răspândi cuvinte blânde care să nu moară niciodată, ci să continue mereu şi mereu, binecuvântând pe cei vii, iar prin ei pe cei încă nenăscuţi. Sau, „plină de otravă de moarte”, ea poate răspândi seminţele otrăvitoare ale gândului ca să amărască viaţa unora şi să strice şi să zdrobească viaţa altora. Apostolul spune – „Cu ea binecuvântăm (onorăm) pe Domnul şi pe Tatăl, şi tot cu ea blestemăm (rănim) pe oameni . . . Din aceeaşi gură iese şi binecuvântarea şi blestemul. Nu trebuie să fie aşa, fraţii mei! Oare din aceeaşi deschidere a izvorului ţâşneşte şi apă dulce şi apă amară?” Iac. 3:8-11.

((408))

„Din plinătatea inimii vorbeşte gura”; aşa că atunci când pălăvrăgim despre alţii, „ne amestecăm” în treburile lor, dovedeşte că un colţ mare din inima noastră, dacă nu mai mult, este gol în privinţa iubirii şi harului lui Dumnezeu. Acest gând ar trebui să ne ducă imediat la tronul harului şi la Cuvânt pentru umplerea cu Spirit aşa cum a promis Domnul celor care înfometează şi însetează după el. Dacă, mai rău decât pălăvrăgeala goală şi amestecul în treburile altora, ne place să auzim şi să vorbim de rău pe alţii, starea inimii este încă şi mai rea: se revarsă de amărăciune – invidie, răutate, ură, ceartă. Iar aceste caracteristici, după cum spune apostolul, sunt „fapte ale cărnii şi diavolului” (Gal. 5:19-21). De-am putea lua „Creaţia Nouă” prin surprindere şi de-am trezi-o complet asupra acestui subiect; căci dacă faceţi aceste lucruri veţi cădea negreşit, şi unora ca aceştia nu li se va da nici o intrare în Împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Cristos.

Pregătirea pentru Împărăţie ne conduce tocmai în direcţia opusă, după cum spune apostolul: „Să uniţi cu credinţa voastră . . . răbdarea . . . dragostea de fraţi, iubirea . . . Căci dacă faceţi lucrul acesta nu veţi aluneca niciodată; căci . . . vi se va da din belşug intrare în Împărăţie” (2 Pet. 1:5-11). Apostolul Iacov este foarte clar asupra acestui subiect şi spune: „Dacă aveţi în inimile voastre gelozie amară şi ceartă, să nu vă lăudaţi şi să nu minţiţi împotriva adevărului. Înţelepciunea aceasta nu vine de sus şi este pământească, sufletească, demonică” (Iac. 3:14, 15). Oricine are astfel de spirit defăimător şi amar, are tocmai contrariul Spiritului lui Cristos, Spiritului sfânt, spiritului Iubirii: acesta să nu se mintă nici pe sine nici pe alţii – să nu se laude cu ruşinea sa – să nu pună astfel întunericul în locul luminii, spiritul lui Satan în locul Spiritului Celui Uns.

Continuând, apostolul arată că secretul confuziei şi neliniştii care a tulburat poporul Domnului din toate timpurile este starea necurată, numai parţial sfinţită a inimii, zicând: „Căci acolo unde este invidie şi ceartă, este dezordine (nelinişte, tulburare) şi orice lucru rău” (Iac. 3:16). Dacă acestor buruieni ale naturii vechi decăzute li se permite să crească, ele nu numai că vor fi vătămătoare, dar treptat ((409)) ele se vor îngrămădi şi vor ucide toate florile şi darurile dulci şi frumoase ale Spiritului.

Judecarea de sine corectă

Apostolul Pavel se referă la creşterea noastră cuvenită ca Nouă Creaţie şi la judecarea sau criticarea corectă a noastră înşine, zicând: „Fiindcă avem astfel de făgăduinţe, iubiţilor, să ne curăţim de orice întinăciune a cărnii şi a duhului, ducând până la capăt sfinţirea în frică de Dumnezeu” (2 Cor. 7:1). „Fiecare să se cerceteze pe sine însuşi” – să-şi observe slăbiciunile şi murdăria naturii sale decăzute, carnale, şi să caute să se cureţe, „dezbrăcându-se” de faptele „omului cel vechi” şi fiind înnoit, schimbat din slavă în slavă, tot mai mult în chipul iubitului Fiu al lui Dumnezeu, care este atât Modelul cât şi Răscumpărătorul şi Domnul nostru. Dar apostolul ne îndeamnă să ne curăţim cât este posibil nu numai carnea, ci şi spiritul sau mintea – ca mintea nouă, hotărârea sau voinţa sfântă să capete deplin control şi ca fiecare gând să fie adus în robie faţă de voinţa lui Dumnezeu, aşa cum aceasta este exprimată şi ilustrată în Cristos.

Va fi zadarnic să ne străduim a ne curăţi carnea şi a ne înfrâna limba dacă neglijăm inima, mintea, spiritul, în care se nasc gândurile, care numai se manifestă în murdăria cărnii – prin cuvinte şi fapte. Numai prin rugăciune şi perseverenţă se poate realiza această curăţire care este necesară pentru a avea o parte în Împărăţie – „ducând până la capăt sfinţirea în frică de Dumnezeu”. Dar noi nu putem spera că vom putea efectua o curăţire absolută a cărnii. Domnul cere o curăţire absolută a voinţei, a inimii, a spiritului (implicând o curăţire cât se poate de completă a cărnii şi a limbii). Acolo unde El vede inima curată şi loială faţă de El, faţă de spiritul Său şi faţă de legea Iubirii, va da, la timpul cuvenit, corpul nou potrivit pentru ea. „Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu.” Mat. 5:8.

Cât de potrivite sunt aici cuvintele apostolului (2 Tes. 3:5): „Domnul să vă îndrepte inimile spre dragostea lui Dumnezeu” – dragoste care este blândă, umilă, răbdătoare, îndelung răbdătoare – care nu caută mai mult decât are, ((410)) care nu se îngâmfă, nu este invidioasă – care nu se gândeşte şi nu vorbeşte răul, ci se încrede, este blândă şi atentă conform Regulii de Aur. Noi avem nevoie să ne fie îndreptată inima spre această iubire, căci, fiind o Creaţie Nouă umblăm pe o cale nouă – nu după trup, ci după Spirit. Şi singur Domnul este îndrumătorul şi conducătorul nostru competent – deşi El poate folosi diferitele „membre” ale Sale ca purtătorii Săi de cuvânt. „Urechile tale vor auzi după tine (din trecut) glasul care va zice: «Iată drumul, mergeţi pe el».” Isa. 30:21.

„Nici eu însumi nu mă mai judec – Cel care mă judecă este Domnul”

Sunt unii din Noua Creaţie – remarcabil de puţini totuşi – care par dispuşi să se judece fără milă. În mod cuvenit ei critică orice greşeală şi slăbiciune a lor şi doresc să se elibereze de orice neajuns, dar în mod necuvenit ei uită că Domnul nu ne cunoaşte şi nu ne judecă după trup, ci după spirit – după intenţie, voinţă, dorinţă, efort. Ei dau prea mare atenţie cuvintelor fariseilor: „Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni”, şi prea puţină atenţie cuvintelor inspirate ale Domnului privind baza acceptării Lui şi virtutea sângelui preţios în curăţirea de tot păcatul. Cugetând despre această chestiune ei uită că dacă ar fi perfecţi sau ar putea face perfect n-ar mai avea nevoie de nici un Mântuitor, de nici un Avocat. Ei uită că „prin har suntem mântuiţi” şi nu prin faptele cărnii.

Aceştia trebuie să-şi aplice cuvintele apostolului: „Este ceva foarte neînsemnat să fiu judecat de voi sau de vreo judecată omenească. Ba încă nici eu însumi nu mă mai judec, căci nu sunt conştient de nimic (greşit ca administrator) împotriva mea; totuşi, nu pentru aceasta sunt îndreptăţit: Cel care mă judecă (pe mine şi pe toţi) este Domnul. De aceea să nu judecaţi nimic înainte de vreme, până va veni Domnul, care va scoate la lumină lucrurile ascunse ale întunericului şi va descoperi gândurile (intenţiile) inimilor”. 1 Cor. 4:3-5.

Încrederea noastră este în Domnul şi nu în carnea noastră slabă, decăzută. Noi am aflat despre harul şi îndurarea lui ((411)) Dumnezeu faţă de toţi care se încred în El şi caută să umble conform Spiritului iubirii, chiar dacă nu pot umbla pe deplin la înălţimea cerinţelor lui perfecte. Noi însă nu sperăm să fim perfecţi în trup, ci perfecţi în spirit, în intenţie; şi credinţa şi zelul nostru (prin meritul Răscumpărătorului) vor fi socotite ca fiind compensatoare pentru neajunsurile noastre reale, pe care noi le urâm şi ne străduim zilnic împotriva lor. Analizând problema, întrebăm: Ne iubeşte Dumnezeu pe noi care prin natură am fost copii ai mâniei ca şi alţii? Este El pentru noi, dornic să ne ajute şi să ne acorde încredere pentru orice dorinţă bună şi efort, chiar dacă ele duc la eşec parţial sau total? Da, Domnul răspunde: „Însuşi Tatăl vă iubeşte”. Apostolul adaugă: Dacă Dumnezeu aşa ne-a iubit, pe când noi eram încă păcătoşi, încât El a dat pe Singurul Său Fiu Conceput pentru răscumpărarea noastră, „cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate (cele necesare pentru alergarea noastră pentru premiul pe care ni-l pune în faţă în Evanghelie)?” Desigur, dacă El ne-a iubit pe când eram păcătoşi, acum ne iubeşte cu mai multă gingăşie – acum că ne-a adoptat în familia Sa – acum că vede în inimile noastre o dorinţă sinceră de a-I face voia. Să fim ca atare de bună credinţă şi să ne apropiem cu îndrăzneală de tronul harului ceresc, ca să căpătăm îndurare şi să aflăm har, ca să ne ajute la orice timp de lipsă. Evr. 4:16.

Un cuvânt de prevenire este însă necesar pentru celălalt aspect al acestei probleme. Cu toţii am cunoscut exemple în care smerenia şi lipsa de încredere, teama şi îndoiala în harul lui Dumnezeu au cedat locul unei stări opuse, de siguranţă de sine încrezută, de orbire totală în privinţa greşelilor şi de mulţumiri fariseice pentru că se simţeau mai buni decât alţi oameni. Vai! aceasta este o stare cât se poate de deplorabilă şi ne temem că este fără speranţă! Credinţa este necesară, dar trebuie să fie credinţă în Dumnezeu şi nu în sine. Cauza unei astfel de abateri se va găsi în general în neglijarea Legii Iubirii şi a Regulii de Aur. Denaturarea iubirii faţă de Domnul, a iubirii faţă de planul Său îndurător, a iubirii faţă de fraţii din Creaţia Nouă şi a iubirii compătimitoare faţă de lume este – iubirea de sine, încrederea în sine, cinstirea de sine, mărirea de sine. Să ne păzim de această cale lăturalnică ce duce departe ((412)) de Domnul, de Spiritul Său şi de Împărăţia Sa. Deşi conducătorii sunt în mod special expuşi la această capcană, totuşi şi alţii sunt expuşi la ea. Unii foarte deficitari în orice calitate de învăţător devin grozav de „umflaţi de o mândrie deşartă prin gândurile firii păcătoase” – mândri, neştiind nimic, dar „având boala cercetărilor fără rost şi a certurilor de cuvinte, din care se nasc: invidia, certurile, cuvintele jignitoare, bănuielile rele. . . . Fereşte-te de astfel de oameni. Negreşit, evlavia însoţită de mulţumire este un mare câştig”. 1 Tim. 6:4-6 (Cornilescu – n. e.); vezi şi 1 Ioan 3:9, 10.

Biserica trebuie să judece unele lucruri

Deşi individual noi nu trebuie să judecăm sau să condamnăm, ci să aşteptăm timpul Domnului pentru manifestarea publică a deciziei Sale în privinţa fiecărui membru al corpului Său, „Creaţia Nouă”, totuşi în unele cazuri Biserica (adunarea, Ecclesia) este obligată de datorie să judece. De exemplu, apostolul menţionează un caz de desfrânare recunoscut public de către vinovat şi cunoscut întregii Biserici; el spune că având părtăşie cu astfel de libertin mărturisit Biserica greşise şi de aceea el îşi exercita autoritatea apostolică excomunicându-l pe vinovat, separându-l de părtăşia credincioşilor, predându-l în mod figurativ Satanei pentru pedepse, pentru nimicirea carnalităţii, pentru ca spiritul, mintea cea nouă să poată fi astfel mântuită în ziua Domnului, la timpul socotelii de la încheierea acestui veac. 1 Cor. 5:5.

Numai Domnul Însuşi sau unul dintre apostolii Săi (cei doisprezece speciali, dintre care Pavel a fost ultimul, ales în locul lui Iuda) ar avea autoritatea, dreptul să procedeze în maniera declarată; întocmai cum numai un apostol ar fi putut proceda cum a procedat Petru cu Anania şi Safira (Fapt. 5:1-11). Apostolul Pavel explică mai departe poziţia lui zicând: „V-am scris în epistola mea să n-aveţi nici o legătură cu cei desfrânaţi; însă n-am înţeles (interzicerea legăturilor) cu desfrânaţii lumii acesteia, sau cu cei lacomi de bani, sau cu cei zgârciţi, sau cu cei care se închină la idoli, fiindcă atunci ar trebui să ieşiţi din lume”. El a vrut ca ei să vadă că un lucru este să ai legături de ((413)) afaceri cu cei nesfinţiţi, şi un lucru complet diferit este să-i recunoşti pe aceştia ca membri confraţi ai Noii Creaţii. Nici coborârea standardului moral n-ar fi o amabilitate faţă de încălcător; lui i-ar fi de mai mare ajutor dacă ar vedea că necurăţia lui l-a separat în întregime de poporul Domnului; şi dacă într-adevăr ar fi conceput de Spiritul lui Dumnezeu, el şi-ar da seama cu atât mai prompt şi mai acut de poziţia sa adevărată, ar învăţa lecţia şi s-ar căi. Biserica a exercitat o caritate greşită faţă de încălcător şi prin aceea a riscat o demoralizare generală printre membrii ei, şi de asemenea o contaminare printre toţi credincioşii din alte adunări care puteau afla despre stările care domneau în Corint.

Apostolul schiţează pe scurt datoria celor credincioşi în asemenea cazuri; şi noi parafrazăm cuvintele sale după cum urmează: Ceea ce v-am scris este că voi nu trebuie să aveţi părtăşie cu un om cunoscut ca „frate” dacă este desfrânat, sau lacom de bani, sau închinător la idoli, sau defăimător, sau beţiv, sau hrăpăreţ – nu, nici măcar să nu mâncaţi cu acesta. De fapt, eu nu încerc să judec lumea, ci vă îndemn pe voi ca Biserică să-i judecaţi pe aceia pe care-i acceptaţi ca fraţi. Dumnezeu îi va judeca pe cei din afară: datoria voastră este să scoateţi din mijlocul vostru persoanele rele. 1 Cor. 5.

Apostolul urmează acest argument criticând faptul că în disputele dintre fraţi exista tendinţa de a apela la curţile de justiţie lumeşti în loc de a suporta cu răbdare răul dacă acesta era suportabil, sau, dacă era insuportabil, să-l ducă în ultimă instanţă în faţa Bisericii ca o curte. Apostolul îndeamnă ca, dacă Dumnezeu alege Biserica pentru a fi viitorul judecător al lumii, desigur membrii ei să nu fie mai puţin corecţi, onorabili şi drepţi în deciziile lor decât lumea, chiar şi acum. Şi cel mai puţin apreciat în Biserică trebuie să fie demn de încredere în asemenea probleme. Nu este nici unul printre voi în a cărui înţelepciune şi integritate toţi s-ar putea încrede fără rezerve, şi la a cărui decizie s-ar supune cei în cauză?

„De ce nu răbdaţi mai bine paguba?” De ce nu suportaţi nedreptatea, dacă gândiţi că decizia este incorectă? – de ce nu suportaţi pierderea, decât să continuaţi certurile sau să ((414)) recurgeţi la curţile de justiţie publice cu acuzaţii unul împotriva altuia? Nu, spune apostolul, îmi dau seama nu numai că nu sunteţi dispuşi să suferiţi nedreptatea de dragul păcii şi armoniei în corpul lui Cristos, dar mai rău, şi mai mult: sunt printre voi din aceia care-s dispuşi să nedreptăţească şi să înşele – şi încă pe fraţii lor. Ca Biserică a Domnului, nu căutaţi voi să ajungeţi în Împărăţie? Şi „nu ştiţi că cei nedrepţi nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă înşelaţi; nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici cei adulteri, nici cei afemeiaţi cu ei înşişi, nici homosexualii, nici hoţii, nici cei lacomi de bani, nici beţivii, nici defăimătorii, nici hrăpăreţii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. Şi aşa eraţi unii dintre voi. Dar aţi fost spălaţi, dar aţi fost sfinţiţi, dar aţi fost îndreptăţiţi în numele Domnului Isus Hristos şi prin Duhul Dumnezeului nostru.” 1 Cor. 6:1-11.

Această listă de încălcări care ar exclude pe cineva de la Împărăţie trebuie să fie un ghid în privinţa încălcărilor care să-l excludă pe acesta de la părtăşie în Biserică. În privinţa tuturor acestor lucruri, deci, se aplică cuvintele „Înlăturaţi din mijlocul vostru pe răul acela”, oricine ar fi acela care este vinovat de vreuna din aceste încălcări.

„Dacă fratele tău păcătuieşte împotriva ta”

Dar nu este oare aceasta în conflict cu porunca Domnului nostru, „Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi?” Nu trebuie oare să-l judecăm pe răufăcător individual şi apoi să vorbim, sau să clevetim despre faptele sale rele, sau să-l „vorbim de rău”, aşa încât toată Biserica să-l cunoască şi să-l respingă pe răufăcător?

În nici un caz: aranjamentul divin este în armonie deplină cu el însuşi când este corect înţeles. Dacă A şi B au o neînţelegere, şi A crede că a fost păgubit de B, el nu trebuie să-l judece pe B în sensul de a-l condamna. El poate doar spune: „Este o neînţelegere între noi şi eu sunt sigur că am dreptate; deşi B s-ar putea simţi şi el sigur că are dreptate şi că eu n-am fost păgubit”. A nu poate exclude de la părtăşie pe B în baza aceasta, căci a face astfel ar însemna să-l judece ((415)) – să-l condamne. El ar putea să-şi spună: „Problema este totuşi măruntă, ca între fraţi, şi o voi lăsa să treacă, crezând că B, ca frate în Domnul, nu m-a nedreptăţit intenţionat şi poate că vederea mea, nu a lui este cea greşită”.

Dacă nu este în stare să privească astfel, totuşi nu trebuie să judece, nu trebuie să decidă că el are dreptate şi B nu are – ci trebuie să meargă la B şi să-i explice cum îi apare lui situaţia, şi dacă este posibil să ajungă la o înţelegere amabilă, frăţească, poate prin concesii reciproce. Dar dacă ei nu pot fi de acord, el le poate cere la doi sau trei fraţi dintre cei mai înţelepţi din Biserică, C şi D (fraţi în a căror sinceritate B şi el ar avea mare încredere), să meargă cu el la B în această problemă – nu să-l condamne pe B, căci nu trebuie să-l fi condamnat sau judecat nici A însuşi, ci să audieze cazul în prezenţa lui A şi B şi să-i sfătuiască pe amândoi. Aceasta ar trebui să dea rezultate satisfăcătoare pentru toţi – în special dacă toţi au spiritul iubirii unul faţă de altul şi dorinţa de a proceda corect unul faţă de altul ca membri ai corpului uns. Dar dacă pacea nu este încă stabilită, totuşi nu trebuie să se facă nici o judecare, nici o condamnare, deoarece nu pot „judeca” doi sau trei fraţi, ci numai Biserica poate judeca.

Dacă atunci când A a luat cu el pe C şi D, ei şi-au spus părerea împotriva lui A şi în favoarea lui B, aceasta ar trebui să pună capăt situaţiei. În asemenea condiţii, A nu poate duce cazul în faţa Bisericii. În mod evident el ar fi încrezut şi „obraznic” dacă ar duce cazul mai departe. Instrucţiunea Domnului nu-i mai dă alte privilegii (Mat. 18:15); dar dacă el ar fi tot nemulţumit, nu cunoaştem nici un principiu care să fie încălcat dacă ar lua pe alţi doi sau trei fraţi capabili şi fără prejudecăţi, E, F, G, şi ar merge la B pentru o nouă audiere a cazului şi a avea sfatul lor.

Dar dacă, atunci când A a luat pe C şi D şi au mers la B, toţi au fost în favoarea argumentelor lui A, că B îl nedreptăţise şi refuza să se oprească, şi dacă B după un timp rezonabil refuză sau neglijează să îndrepte greşeala, A ar fi privilegiat ca împreună cu C şi D să ceară o adunare a Bisericii, în faţa căreia A şi B să repete toată situaţia – căci trebuie să se presupună că dacă B se asociază încă cu ((416)) Biserica înseamnă că el îi recunoaşte sfatul şi autoritatea, şi trebuie de asemenea să se presupună că B este conştiincios. Când Biserica ascultă cazul, să nu uite că numai îndreptăţiţii şi sfinţiţii constituie Biserica şi că ei stau la judecată în numele Domnului şi Capului lor şi pentru a exprima judecata Lui. Demersul nu este pentru a se face o luptă de partide în Biserică, ci pentru a se păstra unitatea în legătura păcii. A şi B desigur nu trebuie să voteze, şi nu trebuie să voteze nimeni care simte altceva decât dorinţa de a exprima judecata Domnului în cazul respectiv. Decizia trebuie să fie unanimă, sau practic unanimă – chiar dacă aceasta ar trebui să ceară ceva modificare a sentimentelor extreme. Dreptatea să fie totdeauna temperată de milă, „luând seama la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu”. Gal. 6:1.

Decizia Bisericii trebuie să fie acceptată de către toţi ca finală; şi oricine refuză să accepte şi să se conformeze cerinţelor ei în astfel de chestiune de morală (nu de conştiinţă) trebuie să fie pentru alţii „ca un păgân şi ca un vameş” – până când va înceta să sfideze Biserica – când, desigur, acesta va fi iertat şi primit la părtăşie deplină ca înainte. Obiectivul nu este ca fratele să fie respins complet, ci numai să se arate lipsă de favoare faţă de calea sa greşită cu scopul de a-l ajuta să şi-o corecteze. A-l trata pe un atare „ca pe un păgân şi ca pe un vameş” n-ar însemna ca acesta să fie defăimat şi dezonorat nici chiar după ce a fost pus la o parte. Cei din poporul Domnului nu trebuie să fie defăimători sau bârfitori în nici o împrejurare: porunca generală „nu vorbiţi rău de nimeni” se aplică în cazul acesta cu exactitate. Nici despre vameşi şi păcătoşi nu trebuie să vorbim rău, şi nici să ne uităm cu mânie la ei sau să refuzăm a avea afaceri cu ei, ci trebuie să le reţinem părtăşia deosebită şi politeţea care sunt cuvenite fraţilor din Noua Creaţie care posedă Spiritul sfânt şi iubirea, bucuria şi pacea acestuia.

Dacă B ar refuza să asculte Biserica şi să înceteze a mai face rău lui A, iar mai târziu s-ar căi şi ar fi reprimit la părtăşie deplină, ar trebui să se ţină cont de neascultare ca un lucru împotriva lui, dacă vreodată ar fi nominalizat pentru datoriile de Bătrân. El ar trebui să manifeste o schimbare categorică ((417)) înainte de a fi considerat potrivit pentru acel serviciu; deoarece chiar dacă ar fi cu totul conştiincios, calea lui ar dovedi cel puţin că este mărginit în privinţa a ceea ce este drept acolo unde interesele sale personale ar fi implicate. Într-adevăr, a refuza să dea atenţie sfatului a trei fraţi şi a necesita aducerea celui greşit în faţa Bisericii pentru judecare ar fi un indiciu nefavorabil, chiar dacă după aceea el ar asculta Biserica, s-ar supune şi i-ar aduce despăgubiri lui A.

Iertaţi de şaptezeci de ori câte şapte

Să presupunem că la început când A a mers la B să discute nedreptatea care i-a fost făcută lui A, discuţia a avut ca rezultat recunoaşterea de către B a greşelii sale şi străduinţa de a o îndrepta cât se poate de bine; sau să presupunem că el s-a căit astfel după a doua vizită a lui A împreună cu C şi D, atunci care ar trebui să fie atitudinea lui A faţă de B? A ar trebui să-l ierte, şi aceasta din toată inima. Să nu-i dea nici măcar o pedeapsă, ci să-şi amintească cuvintele: „Răzbunarea este a Mea, Eu voi răsplăti, zice Domnul!” Dar cât de des trebuie să se facă acest lucru? De câte ori trebuie să-l iertăm dacă se căieşte? De câte ori trebuie să-i suportăm slăbiciunile? „De şapte ori?” – a întrebat Petru. Răspunsul Domnului nostru este acelaşi şi pentru noi – „Eu nu-ţi zic până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori câte şapte”. Noi trebuie să iertăm greşelile altora aşa cum am vrea noi ca Tatăl din cer să ne ierte greşelile împotriva legii Sale divine. Dacă suntem ispitiţi să dispreţuim pe fratele nostru pentru slăbiciunile sale, să ne gândim la propriile slăbiciuni şi să ne amintim că acela care nu arată milă nu va primi milă*. Iac. 2:13.

*Vezi şi cap. 6 – „Disciplina în Ecclesie”

Ofense la adresa Bisericii

Am analizat procedura corectă în judecarea ofenselor personale, dar în cazul desfrânării menţionat de apostol şi în alte posibile cazuri ofensa ar putea să nu fie împotriva vreunui anumit membru al Ecclesiei, ci împotriva întregii ((418)) Ecclesii, împotriva cauzei pe care noi împreună o reprezentăm. Care trebuie să fie atunci modul de a proceda?

Ar putea fi la fel ca şi în cazul unei nedreptăţi individuale, dacă păcatul n-ar fi de domeniu public. Dar dacă problema ar fi cunoscută public, ar fi de datoria bătrânilor să-l citeze pe ofensator în faţa Bisericii pentru judecare, fără vizitele preliminare private, fiindcă publicitatea l-a făcut să treacă de domeniul rezolvării private. Tot aşa, dacă ar fi un caz de defăimare a bătrânilor sau a vreunuia dintre ei, cazul ar trebui audiat de către Biserică, şi nu în particular, deoarece defăimătorii, dacă în deplină cunoştinţă au gândit că au o cauză bună, totuşi au neglijat regula Domnului („Du-te între tine şi el singur”, iar apoi „mai ia cu tine unul sau doi fraţi”) şi au răspândit poveşti scandaloase şi defăimătoare, prin aceasta au dus cazul în afara puterii de îndreptare individuală şi l-au făcut caz pentru Biserică.

În asemenea cazuri ar fi potrivit ca Bătrânul defăimat să convoace consiliul Bătrânilor ca reprezentanţi ai Bisericii, să nege calomniile şi să ceară ca defăimătorii să fie traşi la răspundere în faţa Bisericii pentru acuzaţiile de defăimare şi mărturie mincinoasă, deoarece ofensa lor a fost faţă de Biserică (1) prin aceea că a fost contrară regulilor aşezate de Capul Bisericii şi contrară decenţei şi bunelor moravuri; şi (2) deoarece defăimarea fiind la adresa unui Bătrân ales de Biserică, a fost astfel defăimare la adresa întregii Biserici care l-a ales. Defăimătorii ar trebui să fie condamnaţi şi mustraţi, cerându-li-se să-şi recunoască greşeala; dar după ce s-ar face acest lucru ei ar avea dreptul să facă demersuri împotriva Bătrânului presupus a fi în eroare, întocmai cum ar fi trebuit să facă de la început.

Toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată a lui Cristos
– 2 Cor. 5:10 –

„Ne” din acest text se referă fără îndoială la Biserică – Noua Creaţie. Nu trebuie să fie confundat cu adunarea „tuturor popoarelor” înaintea Fiului Omului când El va veni în slava Sa împreună cu toţi sfinţii mesageri, aşa cum se ((419)) relatează în Matei 25:31-46. Când Fiul Omului va „sta pe scaunul de domnie al slavei Sale”, El a promis că Ecclesia Sa credincioasă, Mireasa Sa, va avea parte de scaunul acela de domnie şi slavă şi va lua parte la acea judecată Milenară a popoarelor, inclusiv a „tuturor celor din morminte”.

Judecata Bisericii este evident înfăţişată şi descrisă de Domnul nostru în Matei 25:14-30 şi Luca 19:12-26. Ea va avea loc la sfârşitul acestui veac şi va fi prima lucrare a Regelui la a doua venire a Sa, înainte de a începe să Se ocupe de lume. El Se va socoti întâi cu servii Săi, cărora le-a încredinţat diferite administrări de bogăţie şi influenţă, talent şi ocazie, pe care ei le-au folosit mai mult sau mai puţin credincios, perseverent şi sacrificator de sine. Cu aceştia trebuie să Se socotească, iar credincioşii să fie răsplătiţi şi să primească stăpânire peste două cetăţi, cinci cetăţi sau zece cetăţi – altfel numite „bucuriile Domnului”. Răsplăţile nu vor fi toate la fel în privinţa slavei şi onoarei, deşi toţi vor fi slăviţi şi onoraţi. După cum „o stea se deosebeşte în strălucire de altă stea”, tot aşa vor fi şi cei care vor avea parte de Întâia Înviere la „slavă, cinste şi neputrezire”. 1 Cor. 15:41.

Probele vor fi credincioşia, iubirea şi zelul. Cei care au talanţi şi-i îngroapă în pământ, în afaceri, în plăceri sau lenevie, vor arăta astfel lipsă de iubire şi apreciere – şi prin urmare nevrednicie de Împărăţie şi nu vor intra „în bucuriile Domnului”, nici nu li se va permite să domnească împreună cu El pentru binecuvântarea lumii.