Noua creaţie – Organizarea Noii creaţii
STUDIUL V
„Pietrele vii” pentru templul spiritual – Noua Creaţie nominală faţă de cea adevărată – „Taina lui Dumnezeu” şi „taina fărădelegii” – Marea organizaţie a lui Anticrist – Scripturile sunt demne de încredere – Libertatea permisă lumii şi bisericismului – Ordine din confuzie – „La timpul potrivit” – „Sfârşiturile veacurilor” – Via sădită de Tatăl – Cei „doisprezece apostoli ai Mielului” – Pavel succesorul lui Iuda – Numărul apostolilor este limitat la doisprezece – Misiunea apostolică – Caracterul tare al apostolilor – Apostolul Pavel „cu nimic mai prejos” decât ceilalţi apostoli – Inspiraţia celor doisprezece – Supravegherea divină a scrierilor apostolilor – „Pe această stâncă voi zidi Biserica Mea” – Armonia Evangheliilor – Cheile autorităţii – Infailibilitatea apostolică – Considerarea unor obiecţii – „Unul singur este învăţătorul vostru” – Biserica adevărată este „turma lui Dumnezeu” – Apostoli, profeţi, evanghelişti, învăţători – Organizarea Noii Creaţii de către Domnul este absolut completă – El este şi supraveghetorul ei – Darurile Spiritului au încetat când n-au mai fost necesare – Unitatea „credinţei care a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna” – Unitatea prin forţă este anticreştină – Episcopi, bătrâni, diaconi – Semnificaţia adevărată a cuvântului „proroc” – Smerenia este esenţială pentru funcţia de bătrân – Alte calităţi necesare – Diaconi, slujitori şi alţi servi – învă=ătorii în Biserică – Mulţi ar trebui să fie în stare să înveţe – „Fraţii mei, să nu fiţi mulţi învăţători” – „Nu aveţi nevoie să vă înveţe cineva” – „Cine primeşte învăţătura” şi „cel care învaţă” – Locul femeii în Biserică – Femeile în calitate de colaboratori – „Să se acopere”
După cum Noua Creaţie nu va ajunge la perfecţiunea sau completarea ei până la Întâia Înviere, tot aşa nici organizarea ei nu va fi completă până atunci. Imaginea templului ilustrează acest lucru: ca pietre vii noi suntem acum chemaţi sau invitaţi pentru locuri în templul glorios, şi, după cum explică apostolul (1 Pet. 2:5), venim la Isus, care, ca reprezentant al Tatălui, ne formează, ne cizelează, ne potriveşte şi ne şlefuieşte pentru locuri în Templul glorios al viitorului – locul de întâlnire între ((196)) Dumnezeu şi lume. Aşa cum în templul tipic construit de Solomon fiecare piatră a fost pregătită amănunţit în carieră pentru locul ei în clădire, tot aşa este şi cu noi – toată pregătirea se face în viaţa prezentă. După cum în tip fiecare piatră formată intra la locul ei fără sunet de ciocan, tot aşa este şi în antitip – pietrele vii care se supun acum cu bucurie pregătirii Domnului vor fi complet organizate sub El ca şi piatra din vârf, când se vor uni cu El dincolo de văl – fără confuzie, fără a mai fi nevoie de aranjare şi pregătire.
Totuşi, Scripturile recunosc o unitate sau o legătură a acestor pietre vii în perioada pregătirii lor. De fapt ele fac încă un pas şi recunosc o organizare temporară care permite fiecărui membru al viitoarei Împărăţii să fie părtaş cu marele Învăţător şi Maestru în lucrarea pregătitoare de „zidire a unuia pe altul în credinţa preasfântă” – ajutându-se unul pe altul la formarea caracterului în armonie cu liniile modelului – Domnul nostru Isus. Trecând la o examinare amănunţită a aranjamentelor divine pentru timpul prezent, pe mulţi i-ar putea surprinde să descopere ce multă libertate a lăsat Domnul fiecărui membru individual al Noii Creaţii: dar când recunoaştem faptul că El caută închinători de bună voie, sacrificatori de bună voie, care sunt îndemnaţi de iubirea faţă de Domnul şi faţă de principiile dreptăţii să-şi dea viaţa pentru fraţi şi pentru a fi colaboratori cu El, atunci este clar că planul Domnului, de acordare a marii libertăţi, este cel mai bun plan – cel care în modul cel mai sigur încearcă loialitatea inimii, în modul cel mai deplin dezvoltă caracterul şi dovedeşte dispoziţia fiecăruia de a urma Legea Iubirii în relaţiile cu ceilalţi, făcând celorlalţi ceea ce ar vrea să-i facă alţii lui.
Astfel de libertate, sau independenţă relativă, este bine adaptată obiectivului Domnului din prezent – anume, selecţia turmei mici, desăvârşirea caracterului şi instruirea lor pentru Preoţia Împărătească din viitor – dar ar fi total nepotrivită şi insuficientă pentru lucrarea de convertire a lumii, care în general se presupune că El o va face. Din cauza acestei doctrine greşite – acestei presupuneri că Dumnezeu a însărcinat ((197)) Biserica să cucerească lumea şi să aducă în supunerea Lui toate lucrurile în decursul veacului actual – atât de multe persoane cu o judecată bună s-au minunat de simplitatea organizării Bisericii de către Domnul şi de către apostoli. Şi văzând cât de inadecvat ar fi un astfel de aranjament pentru convertirea lumii, oamenii au încercat să elaboreze organizarea, după cum se vede în diferitele instituţii eclesiastice ale creştinătăţii. Printre acestea este papalitatea, una dintre cele mai subtile şi mai puternice organizaţii imaginabile. Sistemul Metodist Episcopal este de asemenea autoritar, dar pe un plan mai înalt; el stăpâneşte o altă clasă. Organizarea amănunţită a acestor două mari sisteme este cea care le-a adus succesul şi puterea în „lumea creştină”. Vom vedea, pe măsură ce vom continua, că acestea şi toate „bisericile” omeneşti sunt foarte diferite în organizarea lor de Biserica pe care a instituit-o Domnul – că procedeele lor nu sunt ale Lui, întocmai cum nici planurile lor nu sunt planurile Lui; deoarece, cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile şi planurile Domnului de cele ale oamenilor (Isa. 55:8, 9). În curând cei cu inima sinceră vor vedea că au greşit mult lăsând simplitatea lui Cristos şi încercând să fie mai înţelepţi decât Dumnezeu în conducerea lucrării Sale. Rezultatele vor arăta înţelepciunea Lui şi nechibzuinţa oamenilor.
Noua Creaţie nominală faţă de cea adevărată
După cum în poporul tipic toţi erau israeliţi în sens nominal, dar comparativ puţini erau „israeliţi adevăraţi”, tot aşa şi în antitip, nu trebuie să fim surprinşi că găsim o Biserică nominală şi o Biserică adevărată, o Nouă Creaţie nominală şi o Nouă Creaţie adevărată. De când creştinătatea a devenit într-o oarecare măsură populară, „neghina”, „imitaţia de grâu”, a infestat câmpul de grâu, simulând a fi grâu adevărat. Oricât de greu ar fi pentru om, care nu poate citi inima, să deosebească ce este adevărat de ce este fals, grâul de neghină, Domnul însă ne asigură că El cunoaşte inima, că – „Domnul cunoaşte pe cei care sunt ai Săi”. El de fapt aşteaptă de la noi să facem ((198)) deosebire între oile adevărate şi lupii în piei de oaie, şi între via adevărată care produce roade adevărate şi spinii şi mărăcinii care ar putea încerca să treacă drept membri ai Viţei adevărate, şi ne spune să facem acest lucru. Dar Domnul nu-i permite poporului Său să treacă peste această judecată generală – o examinare liberală a caracterului exterior general – zicând: „Nu judecaţi nimic înainte de vreme”. Printre cei pe care-i recunoaşteţi ca mlădiţe legitime în Viţă, să nu încercaţi să hotărâţi cât timp trebuie să li se acorde pentru a produce roadele coapte. Trebuie să lăsăm acest lucru pentru Tatăl, Vierul, care curăţă fiecare mlădiţă şi care în cele din urmă va tăia fiecare mlădiţă sau membru „care n-aduce roadă”. De aceea noi lăsăm pentru Vier curăţarea „Viţei” – corectarea fiecărui membru cu adevărat consacrat al Bisericii lui Cristos – lăsându-L pe El să facă excluderea, recunoscând că El a semănat şi El a şi udat, şi a făcut să odrăslească fiecare mlădiţă în Viţa adevărată. Spiritul Viţei trebuie să fie recunoscut într-o anumită măsură în fiecare mlădiţă sau membru şi fiecare trebuie să fie încurajat şi ajutat în creşterea sa. Iubirea trebuie să fie legea printre toate aceste mlădiţe; şi numai aşa cum este auzit Cuvântul divin – fără a trece cu nimic peste ceea ce el ne autorizează – are vreo mlădiţă dreptul să critice, să mustre, sau în vreun alt fel să cureţe ori să facă ceva împotriva altei mlădiţe. Spiritul iubirii este, dimpotrivă, să îndemne la milă, amabilitate, îndelungă răbdare şi răbdare până la chiar limitele îngăduite de marele Vier, care, după cum am sugerat deja, sunt largi, liberale şi menite să dezvolte caracterul în fiecare mlădiţă.
Toată această organizare este diferită de cea omenească, în măsura în care oamenii au ignorat sau au abandonat simplitatea aranjamentului divin. Ei au făcut reguli arbitrare în privinţa celor care pot fi recunoscuţi ca membri sau mlădiţe ale Viţei şi a celor care nu pot fi admişi la părtăşie deplină; au făcut impuneri financiare şi diferite reguli şi reglementări pe care Scripturile nu le-au făcut, au aşezat diferite crezuri şi confesiuni pe care Scripturile nu le-au aşezat, au prescris ((199)) pedepse pentru violarea acestora pe care Scripturile nu le-au prescris şi au făcut reglementări de excludere, de excomunicare etc., contrare oricărei autorizări date Bisericii Adevărate, Corpul lui Cristos, Viţa Adevărată, Noua Creaţie.
Am atras deja atenţia asupra faptului că Biserica lui Cristos este numită în Scripturi „Taina lui Dumnezeu”* deoarece, contrar aşteptării, Biserica urma să fie Corpul Mesianic, care, sub Capul ei Uns, Isus, va domni şi va binecuvânta lumea. Această taină sau acest secret descoperit acum sfinţilor a fost ţinut ascuns în veacurile şi dispensaţiile trecute (Efes. 3:3-6), şi este taina lui Dumnezeu care se va sfârşi curând, prin desăvârşirea Noii Creaţii la sfârşitul acestui Veac Evanghelic. Am atras atenţia şi asupra faptului că Scripturile se referă la Babilon ca fiind un sistem fals (mama şi fiicele – unele mai corupte, altele mai puţin corupte, unele fiind o imitaţie mai bună, altele mai slabă) şi că acesta este numit „Taina Fărădelegii”. Să nu fim înţeleşi că vrem să spunem că fondatorii acestor sisteme false le-au organizat cu scopul şi intenţia de a induce în eroare poporul lui Dumnezeu. Mai degrabă să nu uităm că în Scripturi lui Satan i se atribuie „înşelarea întregii lumi” asupra acestui subiect, punând răul în locul binelui şi binele în locul răului, lumina în locul întunericului şi întunericul în locul luminii. Satan „lucrează acum în fiii neascultării” (Isa. 5:20; Efes. 2:2), întocmai cum I-a oferit cooperare şi Domnului nostru Isus. Lui îi place să coopereze cu toţi urmaşii lui Cristos pe care-i poate abate de la umblarea în urmele Învăţătorului. După cum a încercat să-L convingă pe Domnul nostru că erau căi mai bune – căi care implică mai puţin sacrificiu personal şi mai puţină negare de sine decât căile Tatălui – prin care El putea binecuvânta toate familiile pământului, la fel, în acest Veac Evanghelic, el s-a concentrat ca să-i convingă pe fraţii Domnului cu adevărat consacraţi să adopte planurile lui – să nu dea mare atenţie planurilor şi regulilor Tatălui. El îi voia să fie preaînţelepţi – să simtă că ((200)) pot servi pe Domnul mai bine prin alte metode decât prin cele indicate de Scripturi. I-a umflat cu sentimente de zel pentru sistemele lor omeneşti, de mândrie cu ele, cu lucrarea pe care o fac şi cu organizaţiile pe care le-au realizat. Adversarul n-a avut nici un succes la Învăţătorul, răspunsul Său invariabil fiind: „Este scris”. Dar nu este aşa cu urmaşii Săi. Mulţi, mulţi neglijează ce este scris; neglijează exemplul şi cuvintele Învăţătorului; neglijează cuvintele şi exemplul apostolilor şi se concentrează asupra ducerii la îndeplinire pentru Dumnezeu a unui plan pe care ei speră şi cred că El îl aprobă şi pentru care îi va lăuda.
*Vol. I, cap. 5
Ce uimiţi vor fi când vor constata cât au greşit, când vor vedea în curând Împărăţia aşa cum Dumnezeu a plănuit-o iniţial şi de atunci înainte a realizat lucrarea după planul Său! Vor descoperi atunci cu cât este mai bine să ai grijă să te laşi învăţat de Domnul, decât să încerci să înveţi pe Domnul – să faci lucrarea Lui în felul dorit de El, mai degrabă decât să lucrezi pentru El într-un mod pe care El nu l-ar recunoaşte. Succesul acestor planuri umane – ca în papalitate, metodism şi proporţional în alte denominaţii – ajută să facă din aceste sisteme „lucrări de rătăcire”.
Domnul nu S-a amestecat, sau n-a împiedicat creşterea „neghinei” în câmpul de grâu de-a lungul Veacului Evanghelic. Dimpotrivă, El Şi-a instruit poporul să aştepte ca ambele să crească împreună până la vremea „secerişului”, când El Însuşi va fi prezent, supraveghind separarea, adunând grâul în grânarul Său (condiţia glorificată) şi ocupându-Se de legarea neghinei pentru marele timp de necaz cu care se va sfârşi veacul şi care-i va nimici ca „neghină” sau imitaţii de Noi Creaturi, fără a-i nimici ca fiinţe umane. De fapt, mulţi dintre „neghină” sunt respectabili, morali, şi, cum spune lumea, „oameni buni”. Tot aşa, printre toate religiile păgâne se află şi elemente de bunătate, deşi mult mai puţine decât printre „neghină” care au fost mult binecuvântaţi şi avantajaţi în toate modurile datorită contactului lor strâns cu „grâul” adevărat şi datorită discernerii parţiale a spiritului Domnului în acesta din urmă.
((201))
Despre această Taină a Fărădelegii („Babilon”, confuzie, creştinătate) apostolul Pavel spune că deja în zilele lui începea să lucreze printre poporul Domnului; dar se pare că lucrarea era încă slabă, până după moartea lui Pavel şi a celorlalţi apostoli. Atâta vreme cât apostolii au rămas cu Biserica, ei au putut indica pe unii dintre învăţătorii falşi prin care Adversarul căuta în particular, în secret, să introducă erezii nimicitoare pentru a submina credinţa şi a îndepărta pe credincioşi de la speranţele, făgăduinţele şi simplitatea Evangheliei (2 Pet. 2:1). Apostolul Pavel de asemenea vorbeşte în termeni generali despre unii dintre aceştia, care începeau lucrările nelegiuirii, dar îi numeşte pe unii dintre ei personal, Imeneu şi Filet, şi pe alţii care „s-au abătut de la adevăr” etc., – „răsturnând credinţa unora” (2 Tim. 2:17). În privinţa acestor învăţători mincinoşi şi a erorilor lor, el previne iarăşi Biserica prin Bătrânii din Efes, în special arătând că aceştia vor înflori după moartea sa – lupi răpitori, care nu vor cruţa turma (Fapt. 20:29). Aceasta din urmă este în armonie remarcabilă cu prezicerea Domnului nostru din pildă (Mat. 13:25, 39). Domnul nostru arată clar că aceşti învăţători mincinoşi şi învăţăturile lor mincinoase erau mijloace ale Adversarului care a semănat neghină printre grâul pe care-l semănaseră El şi apostolii. El zice: „În timp ce oamenii (servii speciali, apostolii) dormeau, a venit vrăjmaşul lui, a semănat neghină”.
N-a trecut mult după ce apostolii au adormit, putem fi siguri, până ce spiritul rivalităţii sub conducerea Adversarului a dus pas cu pas la organizarea în final a marelui sistem Anticrist – papalitatea. Organizarea lui, după cum am văzut deja*, nu s-a făcut instantaneu, ci treptat – începând să-şi asume puterea cam prin secolul al patrulea. Marele Anticrist a prosperat un timp cu atâta succes încât toate istoriile scrise de la acea vreme şi până la „Reformă” au nesocotit practic dreptul oricărei persoane şi clase la numele de creştin sau dreptul de a fi considerat ((202)) ortodox şi credincios, dacă nu aparţinea acestui sistem Anticrist sau dacă în vreun fel nu-l sprijinea. Altora nu le-a fost permis să existe decât în privat şi sub interdicţie, iar dacă au fost istorii despre ei, se pare că au fost distruse, dar probabil că credincioşii din timpul acela, asemenea celor care umblă astăzi în lumina adevărului prezent, erau atât de neînsemnaţi ca număr şi influenţă, încât nimeni nu i-a considerat vrednici să fie menţionaţi, în comparaţie cu sistemul mare şi plin de succes căruia au încercat să i se opună şi care s-a căţărat atât de rapid până la locul influent de putere, atât în problemele pământeşti cât şi în cele spirituale.
*Vol. II, cap. 9
De la „Reformă” încoace Adversarul şi-a arătat din nou şiretenia organizând fiecare nou început (fiecare nou efort de a ajunge la adevăr) ca un alt Anticrist, aşa încât astăzi avem nu numai „mama prostituatelor” iniţială, ci şi multele ei „fiice”*. Având în vedere aceste fapte, nu vom căuta istorii ale Bisericii adevărate în afara celor pe care le găsim în Noul Testament, care evident au fost păstrate pentru noi cu mare sfinţenie şi puritate, în ciuda interpolărilor ocazionale, cum este ilustrat în Ioan 21:25 şi 1 Ioan 5:7.
*Vol. 3, pag. 42, 154, 155
Vom atrage totuşi atenţia pe scurt asupra unor fapte, care ne dovedesc nu numai că Scripturile au fost păstrate în relativă puritate, dar care în acelaşi timp atestă şi că multele sisteme care pretind că au fost organizate de Domnul şi de apostoli sunt cu totul diferite de cel pe care ei l-au organizat, despre care se relatează în Noul Testament.
1) Dacă Biserica primară ar fi fost organizată după maniera papalităţii sau a altor denominaţii de astăzi, relatările ar fi fost cu totul diferite de cum sunt. Am fi avut unele referiri la instalarea cu mare pompă a apostolilor în funcţie de către Domnul nostru, El Însuşi şezând undeva la loc de cinste ca papă, primind pe apostoli în robe stacojii ca ((203)) şi cardinali etc., etc.; am fi avut legi şi reglementări stricte cu privire la ziua de vineri, la abţinerea de la carne etc. – ceva în privinţa „apei sfinţite” stropite peste apostoli şi peste mulţime, precum şi ceva despre facerea semnului crucii. Nici Maria, mama Domnului nostru, n-ar fi fost uitată. S-ar fi dat o relatare despre presupusa concepere miraculoasă a ei şi ar fi fost anunţată ca „mama lui Dumnezeu”, iar Isus ar fi fost prezentat ca aducându-i ceva omagii speciale şi informându-i pe apostoli să se apropie de El prin ea. Ceva sugestii s-ar fi dat în privinţa „sfintelor lumânări”, când, cum şi unde să fie folosite; ceva instrucţiuni în privinţa invocării sfinţilor; ceva instrucţiuni despre „liturghie”, şi cum Petru, întâlnindu-se cu ceilalţi ucenici, a fost recunoscut ca papă, cum s-au închinat înaintea lui şi cum a făcut pentru toţi liturghie, declarând că el avea puterea să-L creeze din nou pe Cristos prin pâine şi să-L sacrifice din nou pentru păcatele personale. Am fi avut ceva relatare despre înmormântarea lui Ştefan; cum Petru sau ceilalţi au „sfinţit” un mormânt pentru el, aşa încât să poată zăcea în „pământ sfinţit”, şi că i-au pus în mână o „lumânare sfinţită” în timp ce spuneau anumite rugăciuni peste el. Am fi avut reguli şi reglementări cu privire la diferite ordine clericale; şi cum laicii nu sunt deloc „fraţi” cu ei, ci subordonaţi lor. Am fi avut ordine printre cler, mai înalte şi mai joase: reverend, sfinţia sa, preasfinţia sa; episcopi, arhiepiscopi, cardinali şi papi; şi îndrumări specifice cum ar urma să ajungă fiecare la poziţia lui, căutând onoare unul de la altul şi cine să fie cel mai mare.
Faptul că aceste chestiuni nu sunt, în nici un sens al cuvântului, nici măcar sugerate de către apostoli, este o dovadă la prima vedere că sistemele care pretind în totalitate sau în parte asemenea diviziuni ale Bisericii, asemenea autorităţi, asemenea funcţii etc., n-au fost organizate de apostoli ori sub îndrumarea lor, nici de Domnul care i-a numit şi le-a recunoscut lucrarea. Ioan 15:16; Fapt. 1:2; Apoc. 21:14.
((204))
2) Pe lângă aceasta, mai dovedeşte că Biblia n-a fost născocită de aceşti organizatori înţelepţi; căci dacă ar fi falsificat-o, putem fi siguri că i-ar fi furnizat din abundenţă referinţe de felul celor pe care le-am sugerat.
3) Având această autoritate şi această dovadă că „mama” şi numeroasele „fiice”-sisteme din prezent n-au fost instituite de Domnul şi de apostoli, ci au rezultat din coruperea învăţăturilor simple ale lor şi sunt ca atare numai instituţii umane – încercări de a fi mai înţelepţi decât Dumnezeu în efectuarea lucrării divine – să avem cu atât mai mare încredere în Cuvântul lui Dumnezeu şi să dăm cu atât mai serioasă atenţie chiar şi celor mai mici amănunte pe care Cuvântul ni le pune în faţă, asupra acestui subiect şi asupra tuturor subiectelor.
În cei şase mii de ani ai istoriei lumii până în prezent, Dumnezeu a permis omenirii în general să facă tot ce poate pentru rezolvarea problemelor vieţii. Omul natural a fost creat cu însuşiri mintale care-l făceau să încline spre a onora şi adora pe Creatorul său; şi aceste însuşiri mintale n-au fost complet şterse prin cădere – „degradarea totală” nu este desigur un lucru adevărat în legătură cu omenirea în general. La fel cum Dumnezeu le-a îngăduit oamenilor să-şi exercite celelalte însuşiri mintale după cum doreau, tot aşa El le-a îngăduit să-şi exercite şi trăsăturile morale şi religioase conform înclinaţiilor lor. Putem vedea că, exceptând Israelul natural şi Israelul spiritual şi influenţele care au ieşit de la aceştia spre lume, Dumnezeu a lăsat lumea în voia ei – a lăsat-o să facă pe cât a putut mai bine în privinţa autodezvoltării etc. Omul în ignoranţa şi orbirea lui a căzut în mare măsură pradă uneltirilor lui Satan şi a îngerilor căzuţi, care, prin diferite forme de superstiţie, religii false, magie etc., au abătut masele departe de adevăr. Apostolul explică situaţia, spunând că acest lucru este aşa fiindcă atunci când oamenii L-au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au slăvit ca Dumnezeu şi nici n-au fost recunoscători, ci s-au dedat la gânduri deşarte şi inima lor fără pricepere s-a întunecat, iar Dumnezeu i-a lăsat – le-a permis să apuce pe calea pe care au preferat-o, pentru a învăţa ((205)) anumite lecţii în legătură cu propria lor degradare, iar prin degradarea în care vor cădea să se manifeste păcătoşenia peste măsură a păcatului şi nechibzuinţa de a asculta de orice alt sfat în afara celui al Creatorului lor.
După cum am văzut deja, Domnul nu intenţionează să lase omenirea în această stare slabă şi decăzută, ci, prin Creaţia Nouă, la timpul Său cuvenit, cunoştinţa de Domnul va ajunge la fiecare membru al familiei umane, cu posibilitate deplină să ajungă la cunoştinţa adevărului şi la toate binecuvântările asigurate prin răscumpărare. Dar punctul pe care vrem să-l enunţăm aici în mod special este că, aşa cum Dumnezeu a lăsat neamurile păgâne în voia lor, tot aşa El lasă aşa-zisa „creştinătate” în voia ei. El permite oamenilor care au primit ceva din lumina revelaţiei divine s-o folosească aşa cum le place – să-şi încerce mâna în ameliorări ale planului divin, să organizeze sisteme umane etc. Toate acestea nu înseamnă că El n-are putere să intervină, nici că aprobă aceste diferite mecanisme şi instituţii contradictorii şi mai mult sau mai puţin dăunătoare ale omenirii şi ale bisericismului. Aceste experienţe vor constitui o altă lecţie care în curând va mustra pe mulţi, când vor recunoaşte marele rezultat al planului divin şi vor vedea cum Dumnezeu a continuat constant, realizând împlinirea scopurilor Sale iniţiale, ignorând de fapt schemele şi mecanismele omului, uneori obţinându-Şi rezultatele în parte prin ele, iar alteori în absolută opoziţie cu ele. Exact aşa a făcut şi la sfârşitul Veacului Iudeu, când El a permis unora din acea naţiune să-I realizeze planul în persecutarea şi răstignirea Domnului şi a apostolilor Săi. Şi după cum unii dintre ei au fost „israeliţi adevăraţi”, mai apoi binecuvântaţi, ridicaţi şi făcuţi părtaşi la suferinţele lui Cristos pentru ca astfel să poată fi în curând şi părtaşi la gloriile Sale, tot aşa, probabil sunt acum „israeliţi adevăraţi” spirituali care, asemenea lui Pavel, vor fi recuperaţi din capcanele Adversarului.
Încă un punct este demn de remarcat: Domnul are un timp special pentru a-Şi începe Împărăţia, un timp special, prin ((206)) urmare, în care Noua Sa Creaţie aleasă să fie dezvoltată şi pregătită pentru serviciul Său; şi se pare că făcea parte din planul Său ca asupra începutului şi sfârşitului acestei perioade să strălucească lumină specială. Apostolul sugerează aceasta când se referă la noi, „peste care au venit sfârşiturile veacurilor” (1 Cor. 10:11). În suprapunerea Veacului Iudeu cu cel Evanghelic au fost manifestate întâi Calea, Adevărul şi Viaţa; au intervenit „Veacurile Întunecate”, iar acum în timpul suprapunerii Veacului Evanghelic cu cel Milenar lumina străluceşte ca niciodată înainte – asupra „lucrurilor noi şi vechi”. În timp ce trebuie să presupunem că acelora care la începutul veacului erau în armonie cu Domnul li s-a dat lumină specială şi că unii ca aceştia acum la încheierea veacului vor fi favorizaţi cu lumina Adevărului Prezent, pentru ca prin ea să poată fi sfinţiţi, nu trebuie să gândim că aceeaşi măsură de lumină a fost necesară pentru sfinţire de-a lungul secolelor care au intervenit, dintre care unele sunt cunoscute ca „Veacurile Întunecate”. Nu trebuie să presupunem că Domnul S-a lăsat vreodată fără martori, chiar dacă ei au fost ignoraţi în paginile istoriei; ci trebuie să privim această ignorare ca fiind datorată relativei lor obscurităţi şi faptului că ei n-au fost în legătură şi în armonie cu marile sisteme anticreştine – deşi unii dintre ei se poate să fi fost în acele sisteme. Astfel chemarea Domnului, care se aplică acum, arată clar că trebuie să ne aşteptăm să găsim mulţi din poporul Domnului în Babilon, încurcaţi şi dezorientaţi de sectarism: „A căzut Babilonul cel mare”. „Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu primiţi din pedepsele ei.” Apoc. 18:2, 4.
După ce am aruncat în grabă o privire asupra Bisericii şi asupra istoriei ei limitate, să trecem acum în mod mai specific la o examinare a Bisericii aşa cum ea a fost iniţial instituită de Domnul nostru. După cum este doar un Spirit al Domnului, pe care toţi câţi sunt ai Lui trebuie să-l posede, tot aşa este doar un Cap şi centru al Bisericii, Domnul nostru Isus. Trebuie însă să reţinem că în toată lucrarea Sa, Tatăl a fost recunoscut în toate, şi conform cu propria Sa relatare, lucrarea Sa a fost făcută în numele Tatălui, prin autoritatea Tatălui – „Orice ((207)) răsad pe care nu l-a sădit Tatăl Meu cel ceresc, va fi smuls din rădăcină” (Mat. 15:13). Biserica adevărată, Noua Creaţie, este sădită de Tatăl. Domnul nostru spune: Eu sunt adevărata Viţă, voi sunteţi mlădiţele, iar Tatăl Meu este Viticultorul. Mai târziu El arată că există o „vie a pământului”, o biserică nominală, o biserică falsă, care n-a fost sădită de Tatăl şi care va fi smulsă. Rodul Viei Adevărate este Iubirea şi acesta este preţios pentru Tatăl; dar rodul Viei pământului este egoismul sub diferite forme şi acesta va fi adunat în cele din urmă în teascul mare al mâniei lui Dumnezeu în marele timp de necaz cu care se va încheia acest veac. Ioan 15:1-6; Apoc. 14:19.
Fiecare persoană care studiază Biblia a observat desigur că Domnul nostru şi apostolii n-au recunoscut nici o diviziune în Biserică şi au ignorat orice este asemănător cu dezbinarea, atât în fapt cât şi în nume. Pentru ei Biserica a fost una şi indivizibilă, precum şi credinţa ei una singură, Domnul ei unul singur şi botezul ei unul singur. Din acest punct de vedere s-a vorbit despre ea ca fiind Biserica, Biserica lui Dumnezeu, Biserica Viului Dumnezeu, Biserica lui Cristos, Biserica Întâilor-Născuţi; iar indivizii din ea au fost numiţi „fraţi”, „ucenici”, „creştini”. Toate aceste nume sunt folosite fără discriminare în legătură cu întreaga Biserică şi în legătură cu cele mai mici adunări – chiar doi sau trei – şi în legătură cu indivizi, în Ierusalim, în Antiohia sau în altă parte. Varietatea acestor nume şi folosirea lor generală implică în mod clar că nici unul dintre ele n-a fost intenţionat să fie nume propriu. Toate au fost numai ilustraţii ale marelui fapt pe care Domnul nostru şi apostolii Săi l-au prezentat continuu, şi anume, că Biserica (Ecclesia, corpul, compania) urmaşilor Domnului sunt „aleşii” Săi – ca să se împărtăşească acum de crucea Sa şi să înveţe lecţiile necesare, iar în curând să fie asociaţi cu El în gloria Sa.
Acest obicei trebuia să fi continuat, dar a fost schimbat în Veacurile Întunecate. Când s-a dezvoltat eroarea, cu ea a intrat şi spiritul sectar, urmat de denumiri speciale – Biserica Romei, Biserica Baptistă, Biserica Luterană, Biserica Angliei, Sfânta Biserică Catolică, Biserica Wesleyană, Biserica Creştină, Biserica Presbiteriană etc. Acestea sunt semne de ((208)) carnalitate, după cum arată apostolul (1 Cor. 3:3, 4); şi pe măsură ce Noua Creaţie iese din întunericul dens care atâta vreme a acoperit lumea, ea se luminează şi asupra acestui punct; şi observând eroarea şi înfăţişarea răului, nu numai că iese din sectarism, dar şi refuză să fie cunoscută după aceste nume nescripturale – totuşi răspunzând cu râvnă la oricare sau la toate numele biblice.
Să examinăm acum temeliile acelei Biserici pe care a stabilit-o Domnul:
Cei doisprezece apostoli ai Mielului
Apostolul declară că nimeni nu poate să pună o altă temelie decât aceea care este pusă – Isus Cristos (1 Cor. 3:11). Pe această temelie Domnul nostru, ca reprezentant al Tatălui, a început să-Şi zidească Biserica, şi făcând astfel, El a chemat doisprezece apostoli – nu la întâmplare, ci intenţionat, întocmai cum cele douăsprezece seminţii ale lui Israel n-au fost douăsprezece la întâmplare, ci în conformitate cu planul divin. Domnul nostru nu numai că n-a ales pentru poziţia aceea mai mult de doisprezece apostoli, dar de atunci încoace nici n-a dat autoritate să fie mai mulţi – cu excepţia faptului că Iuda, dovedindu-se nevrednic de o poziţie printre cei doisprezece, a căzut de la locul său şi a fost înlocuit cu apostolul Pavel.
Remarcăm cu câtă grijă a vegheat Domnul asupra apostolilor – grija Sa faţă de Petru, S-a rugat pentru el în ceasul încercării lui, şi după aceea cererile speciale către el să-I hrănească oile şi mieii. Notăm de asemenea grija Sa pentru Toma care s-a îndoit şi voinţa Sa de a-i demonstra clar faptul învierii Sale. Din cei doisprezece n-a pierdut pe nici unul în afară de fiul pierzării – iar abaterea acestuia a fost cunoscută mai dinainte de Domnul şi prezisă în Scripturi. Nu putem recunoaşte alegerea lui Matia consemnată în Fapte ca fiind în vreun sens alegerea Domnului. El a fost fără îndoială un om bun, dar a fost ales de către cei unsprezece fără autorizare. Ei au fost informaţi să zăbovească în Ierusalim şi să aştepte înzestrarea de sus prin Spiritul sfânt la Cincizecime, iar în această perioadă ((209)) de aşteptare şi înainte ca ei să fie înzestraţi cu putere au făcut greşeala să tragă la sorţi şi să-l aleagă pe Matia ca să ia locul lui Iuda. Domnul nu i-a mustrat pentru acest amestec fără intenţie rea în aranjamentul Său, ci pur şi simplu le-a ignorat alegerea şi la timpul Său l-a prezentat pe apostolul Pavel, zicând: „El este un vas pe care Mi l-am ales”; şi, iarăşi, avem declaraţia apostolului că el a fost ales din pântecele mamei sale ca să fie un slujitor special şi că el n-a fost cu nimic mai prejos decât cei mai însemnaţi dintre apostoli. Gal. 1:15; 2 Cor. 11:5.
Din aceasta se va vedea că suntem în total dezacord cu vederile papalităţii şi ale Bisericii Episcopale Protestante, cu ale Bisericii Catolico-Apostolice şi ale Mormonilor, toate pretinzând că numărul apostolilor n-a fost limitat la doisprezece şi că din zilele lor încoace au existat succesori care au vorbit şi au scris cu aceeaşi autoritate ca şi cei doisprezece iniţiali. Noi negăm acest lucru, şi spre a dovedi observăm cum Domnul i-a ales în mod special pe cei doisprezece, amintindu-ne proeminenţa numărului doisprezece în lucrurile sacre aparţinătoare de această alegere; şi, ca să mergem până la capăt, indicăm imaginea simbolică a Bisericii glorificate dată în Apocalipsa 21. Acolo, Noul Ierusalim – simbolul noului guvern Milenar, Biserica, Mireasa unită cu Domnul ei – este descrisă foarte clar; şi în imagine se face foarte clar declaraţia că cele douăsprezece temelii ale Cetăţii sunt scumpe şi că pe cele douăsprezece temelii erau scrise numele celor „doisprezece apostoli ai Mielului” – nici mai mulţi, nici mai puţini. Ce dovadă mai bună am putea avea că n-au fost niciodată mai mulţi decât doisprezece apostoli ai Mielului şi că oricare alţii, după cum sugerează Apostolul Pavel, au fost „apostoli mincinoşi”. 2 Cor. 11:13.
Nu ne putem imagina nici că a fost nevoie de mai mulţi apostoli, deoarece îi avem încă pe cei doisprezece cu noi – mărturia lor şi rodul lucrării lor – într-o formă mult mai convenabilă decât au avut cei care au fost personal cu ei în timpul slujirii lor. Relatările despre slujirea lor sunt cu noi; înregistrarea de către ei a cuvintelor, a miracolelor Domnului ((210)) etc. Discursurile asupra diferitelor subiecte de doctrină creştină din epistolele lor se află astăzi în mâinile noastre într-o formă cât se poate de satisfăcătoare. Aceste lucruri sunt „de ajuns”, după cum explică apostolul, „pentru ca omul lui Dumnezeu să fie . . . cu totul pregătit”. Explicând chestiunea mai departe, apostolul a spus: „Căci nu m-am ferit să vă vestesc tot planul lui Dumnezeu”. Este necesar mai mult? 2 Tim. 3:17; Fapt. 20:27.
Imediat după cele patruzeci de zile de meditare şi de încercare din partea Adversarului în pustie şi după ce S-a hotărât asupra căii potrivite, Domnul nostru a început să propovăduiască Evanghelia Împărăţiei viitoare şi să-Şi invite urmaşii, care au fost numiţi ucenici. Dintre aceşti ucenici i-a ales în cele din urmă pe cei doisprezece (Luca 6:13-16). Toţi erau din ceea ce s-ar putea numi stări sociale umile, câţiva dintre ei pescari, şi despre ei se spune fără dezaprobare că mai-marii „ştiau că erau oameni fără carte şi simpli” (Fapt. 4:13). Evident că cei doisprezece au fost chemaţi dintre „ucenici” sau dintre urmaşi în general, care au îmbrăţişat cauza Domnului şi L-au recunoscut fără să-şi lase ocupaţiile zilnice. Cei doisprezece au fost invitaţi să devină asociaţi în slujirea Evangheliei şi relatarea spune că ei au părăsit toate pentru a-L urma (Mat. 4:17-22; Marcu 1:16-20; 3:13-19; Luca 5:9-11). Cei „şaptezeci” însărcinaţi mai târziu n-au fost niciodată recunoscuţi ca apostoli. Luca ne dă o relatare specială despre alegerea celor doisprezece, informându-ne că tocmai înainte de acest eveniment Domnul nostru S-a retras pe munte să Se roage – evident să Se consulte cu Tatăl în privinţa lucrării Sale şi în privinţa colaboratorilor Săi în ea. A continuat toată noaptea în rugăciune – şi când s-a făcut ziuă a chemat la El pe ucenicii Săi (greceşte, mathetes – învăţăcei sau elevi); şi dintre ei a ales doisprezece, pe care i-a numit şi apostoli (greceşte, apostolos – trimişi). Astfel cei doisprezece au fost marcaţi ca separaţi şi distincţi printre ucenici. Luca 6:12, 13, 17.
Ceilalţi ucenici nealeşi astfel pentru slujba de apostoli au fost şi ei iubiţi de Domnul şi fără îndoială că au fost în armonie deplină cu numirea celor doisprezece, recunoscând-o a fi în interesul lucrării în general. Pe ce bază a făcut Domnul ((211)) alegerea, nu se declară; dar avem relatarea propriei Sale rugăciuni în această privinţă, că, „ai Tăi erau şi Tu Mi i-ai dat”; şi „Eu am păzit pe aceia pe care Mi i-ai dat şi nici unul din ei n-a pierit, afară de fiul pierzării” – Iuda. În ce sens sau în ce grad a făcut Tatăl alegerea celor doisprezece nu are importanţă pentru noi. Fără îndoială că o calitate pe care o aveau aceştia era smerenia; şi fără îndoială că ocupaţiile lor modeste şi experienţele anterioare din viaţă fuseseră astfel încât au înclinat nu numai să-i facă oameni smeriţi, dar pe lângă aceasta şi să ducă la tărie de caracter, hotărâre, perseverenţă etc., până la un grad la care alte îndeletniciri probabil n-ar fi putut duce la fel de bine. Suntem informaţi că alegerea celor doisprezece atunci când a avut loc, în loc de a aştepta până la Cincizecime (data conceperii Bisericii), a fost în mare măsură cu scopul de a permite celor doisprezece să fie în mod special cu Domnul, să-I vadă lucrările, să-I audă mesajul, pentru ca astfel să poată fi la timpul cuvenit martori care să ne spună direct, nouă şi întregului popor al lui Dumnezeu, minunatele lucrări ale lui Dumnezeu şi minunatele cuvinte ale vieţii manifestate prin Isus. Luca 24:44-48; Fapt. 10:39-42.
Însărcinarea apostolică
Nu există nicăieri nici cea mai vagă sugestie făcută apostolilor sau cu privire la ei, că ei urmau să fie stăpâni peste moştenirea lui Dumnezeu; că trebuiau să se considere diferiţi de ceilalţi credincioşi, scutiţi de acţiunile legii divine, sau în mod special favorizaţi sau asiguraţi în privinţa moştenirii lor veşnice. Trebuiau să-şi amintească tot timpul că „voi toţi sunteţi fraţi” şi că „unul singur este Îndrumătorul vostru: Hristos”. Trebuiau să ţină minte totdeauna că era necesar să-şi întărească chemarea şi alegerea; şi dacă nu se supuneau Legii Iubirii şi nu erau smeriţi precum copilaşii, cu nici un chip nu „intrau în Împărăţie”. Nu li s-a dat nici un titlu oficial şi nici alte instrucţiuni cu privire la o îmbrăcăminte deosebită sau la o purtare deosebită, ci doar că în toate aceste lucruri ei trebuiau să fie exemple pentru turmă; pentru ca alţii văzând faptele lor ((212)) bune să mărească pe Tatăl; pentru ca alţii care mergeau în urmele lor să urmeze şi ei astfel în urmele conducătorului şi în final să ajungă la aceeaşi glorie, onoare, nemurire – părtaşi ai aceleiaşi naturi divine, membri ai aceleiaşi Noi Creaţii.
Însărcinarea apostolilor a fost una de serviciu – ei urmau să se servească unul pe altul, să servească pe Domnul şi să-şi dea viaţa pentru fraţi. Aceste servicii urmau să fie făcute în mod special în legătură cu promulgarea Evangheliei. Ei au fost părtaşi ai ungerii premergătoare, care deja venise peste Învăţătorul lor – aceeaşi ungere care aparţine tuturor celor din Noua Creaţie, tuturor celor din Preoţimea Împărătească, şi care este descrisă de profet când zice: „Duhul Stăpânului Domnul este peste Mine, căci Domnul M-a uns să aduc veşti bune celor blânzi . . . să pansez pe cei cu inima zdrobită” etc. Isa. 61:1, 2; Luca 4:17-21; Mat. 10:5-8; Marcu 3:14, 15; Luca 10:1-17.
Deşi această ungere n-a venit peste ei în mod direct până la Cincizecime, ei gustaseră mai înainte din ea, prin aceea că Domnul le-a acordat o parte din puterea Spiritului Său sfânt etc., când i-a trimis să propovăduiască. Dar, chiar şi în aceasta, o posibilitate specială de mândrie a fost îndepărtată când Domnul nostru mai târziu a trimis încă şaptezeci să facă o lucrare similară şi în mod similar i-a împuternicit să facă minuni în numele Său. Adevărata lucrare a apostolilor n-a început, prin urmare, în sensul propriu al cuvântului, până când au primit Spiritul sfânt la Cincizecime. Atunci le-a fost acordată o manifestare specială a puterii divine – nu numai Spiritul sfânt şi darurile Spiritului, dar, de asemenea, şi în mod special, puterea de a acorda aceste daruri şi altora. De atunci încolo, prin această ultimă putere menţionată, ei s-au deosebit de toţi ceilalţi din Biserică. Şi alţi credincioşi au fost socotiţi ca membri ai corpului uns al lui Cristos, făcuţi părtaşi ai Spiritului Său şi concepuţi de acest Spirit pentru înnoirea vieţii etc., însă nici unul n-a putut avea un dar sau o manifestare specială decât dacă acestea erau conferite prin ((213)) apostoli. Trebuie totuşi să reţinem că aceste daruri ale minunilor, limbilor, interpretării limbilor etc., n-au împiedicat în nici un sens sau n-au luat locul roadelor Spiritului sfânt, care trebuiau să fie crescute sau dezvoltate de către fiecare credincios prin ascultare de instrucţiunile divine – pe măsură ce fiecare creştea în har, cunoştinţă şi iubire. Acordarea acestor daruri, pe care un om le poate primi şi totuşi să fie aramă sunătoare, un chimval zângănitor, i-a marcat însă pe apostoli ca servii sau reprezentanţii speciali ai Domnului în lucrarea de fondare a Bisericii. 1 Cor. 12:7-10; 13:1-3.
Domnul nostru în alegerea şi instruirea acestor apostoli a avut în vedere binecuvântarea şi instruirea tuturor urmaşilor Săi până la sfârşitul veacului. Acest lucru este evident din rugăciunea de la sfârşitul slujirii Sale, în care, referindu-Se la ucenici, a zis: „Eu am făcut cunoscut Numele Tău oamenilor (apostolilor) pe care Mi i-ai dat din lume. Ai Tăi erau şi Tu Mi i-ai dat şi ei au păzit Cuvântul Tău. Acum ei au cunoscut că toate câte Mi-ai dat Tu sunt de la Tine. Căci le-am dat cuvintele (doctrinele) pe care Mi le-ai dat Tu. Ei le-au primit . . . Eu Mă rog pentru ei. Nu Mă rog pentru lume, ci pentru aceia pe care Mi i-ai dat Tu, pentru că sunt ai Tăi . . . Şi Mă rog nu numai pentru ei (apostoli), ci şi pentru cei care vor crede în Mine prin cuvântul lor (toată Biserica Evangheliei), ca toţi să fie una (în scop, în iubire), cum Tu, Tată, eşti în Mine şi Eu în Tine; ca şi ei să fie una în Noi, (apoi, arătând scopul final al acestei alegeri a apostolilor şi a Noii Creaţii întregi, El adaugă:) pentru ca lumea (iubită de Dumnezeu pe când era încă păcătoasă şi răscumpărată prin sângele preţios) să creadă că Tu M-ai trimis” – s-o răscumpăr şi s-o restaurez. Ioan 17:6-9, 20, 21.
Apostolii, deşi oameni neînvăţaţi, au fost evident caractere tari, şi sub învăţătura Domnului lipsa lor de înţelepciune şi educaţie lumească a fost mai mult decât compensată prin „spiritul minţii sănătoase”. De aceea nu este ciudat că aceşti oameni au fost recunoscuţi în mod uniform de către Biserica timpurie ca îndrumători în calea Domnului – instructori ((214)) special numiţi – „stâlpi în Biserică”, urmând în autoritate Domnului Însuşi. Domnul i-a pregătit pentru această poziţie în diferite moduri.
Ei au fost continuu cu El şi au putut, prin urmare, să fie martori în privinţa tuturor afacerilor slujirii Sale, a învăţăturilor Sale, a minunilor Sale, a rugăciunilor Sale, a compătimirii Sale, a sfinţeniei Sale, a jertfirii de Sine chiar până la moarte, şi, în final, martori ai învierii Sale. Nu numai Biserica timpurie a avut nevoie de toate aceste mărturii, ci toţi care au fost chemaţi de atunci încoace de Domnul şi care I-au acceptat chemarea pentru Creaţia Nouă – toţi care au fugit pentru a găsi refugiu şi se încred în speranţele glorioase centrate în caracterul Său, în moartea Sa de sacrificiu, în marea Sa înălţare şi în planul lui Dumnezeu pe care El trebuie să-l împlinească – au avut nevoie tocmai de asemenea mărturie personală în privinţa tuturor acestor lucruri, cu scopul ca ei să poată avea o credinţă puternică, o consolare puternică.
Mai târziu au fost trimişi de către Domnul încă şaptezeci de ucenici, pentru a vesti prezenţa Sa şi secerişul Veacului Iudeu, dar lucrarea lor a fost în multe privinţe diferită de a celor doisprezece. Într-adevăr, se pare că în toate modurile Domnul a pus deoparte în mod atât de deosebit pe apostoli, încât noi, împreună cu toată Biserica, să putem avea cea mai deplină încredere în ei. Numai aceştia au participat cu El la ultimele Paşti şi la instituirea noii amintiri, cea a morţii Sale; numai aceştia au fost cu El în Ghetsimani; de asemenea lor li s-a arătat în mod special după învierea Sa; şi numai aceştia au fost în mod special folosiţi ca purtători de cuvânt ai Spiritului sfânt în Ziua Cincizecimii. Cei unsprezece erau „bărbaţi din Galileea”, aşa cum unii care i-au auzit au remarcat, „toţi aceştia . . . nu sunt galileeni?” Fapt. 2:7; Luca 24:48-51; Mat. 28:16-19.
Deşi – după cum arată relatarea – Domnul nostru li S-a descoperit după învierea Sa la vreo cinci sute de fraţi, totuşi apostolii au fost trataţi în mod special şi s-a intenţionat ca ei să fie „martori” specifici „a tot ce a făcut El în ţinutul iudeilor şi în Ierusalim. El, pe care „L-au omorât, atârnându-L pe lemn. ((215)) Pe El, Dumnezeu L-a înviat a treia zi . . . Isus ne-a poruncit să predicăm poporului” etc. Fapt. 10:39-45; 13:31; 1 Cor. 15:3-8.
Apostolul Pavel, deşi nu în mod direct martor în aceeaşi măsură ca şi cei unsprezece, a fost totuşi făcut martor al învierii Domnului prin aceea că i s-a dat o sclipire ulterioară a prezenţei Sale glorioase, după cum el însuşi declară – „După ei toţi, ca unuia născut înainte de vreme, mi S-a arătat şi mie” (1 Cor. 15:8, 9 – nota de subsol la Cornilescu revizuită, n. e.). Apostolul Pavel n-a fost de fapt îndreptăţit să-L vadă pe Domnul în glorie înainte de restul Bisericii la a Doua Venire a Sa, când toţi credincioşii Săi vor fi schimbaţi şi făcuţi asemenea Lui şi-L vor vedea aşa cum este; dar, pentru ca apostolul să poată fi un martor, i s-a acordat această privire şi i s-au dat viziuni şi revelaţii mai mult decât tuturor celorlalţi. El a fost astfel bine compensat, poate, pentru lipsa anterioară a legăturii personale cu Învăţătorul. Experienţele sale deosebite n-au fost doar pentru avantajul său propriu, ci în principal, putem presupune, pentru avantajul întregii Biserici. Cert este că experienţele deosebite, viziunile, revelaţiile etc., acordate apostolului care a luat locul lui Iuda, au fost mai folositoare decât ale oricăruia dintre ceilalţi apostoli.
Experienţele i-au permis nu numai să cunoască şi să aprecieze „lucrurile adânci ale lui Dumnezeu” – chiar anumite lucruri neîngăduit a fi rostite (2 Cor. 12:4), dar iluminarea pe care ele au adus-o în mintea apostolului s-a şi reflectat prin scrierile sale asupra Bisericii din zilele lui până în prezent.
Fiindcă apostolul Pavel a avut acele viziuni şi revelaţii, el a putut înţelege situaţia, a putut aprecia noua dispensaţie şi a putut recunoaşte atât de clar lungimea şi lăţimea, înălţimea şi adâncimea caracterului şi planului divin, şi fiindcă el însuşi a apreciat atât de clar aceste lucruri, a fost pregătit pentru a le spune în învăţăturile şi epistolele sale într-un astfel de mod încât să confere binecuvântări casei credinţei de-a lungul întregului veac. De fapt, chiar şi astăzi Biserica şi-ar putea permite mai degrabă să piardă mărturiile oricăruia dintre ceilalţi apostoli sau ale tuturor, decât să piardă mărturia ((216)) acestuia singur. Cu toate acestea, noi suntem bucuroşi să avem întreaga mărturie – bucuroşi s-o apreciem pe toată, precum şi caracterele nobile ale tuturor celor doisprezece. Să marcăm mărturia care arată calitatea lui de apostol, întâi de toate cuvintele Domnului: „El este un vas pe care Mi l-am ales ca să ducă Numele Meu înaintea neamurilor, înaintea împăraţilor şi înaintea fiilor lui Israel” (Fapt. 9:15). Propria declaraţie a apostolului este: „Fraţilor, vreau să ştiţi că Evanghelia vestită de mine nu este omenească, pentru că n-am primit-o, nici n-am învăţat-o de la om, ci prin descoperirea lui Isus Hristos” (Gal. 1:11, 12); şi din nou el spune: „Cel care lucrase în Petru pentru apostolia circumciziei (evreilor), lucrase şi în mine faţă de neamuri” (Gal. 2:8). Zelul lui pentru Domnul şi pentru fraţi şi dispoziţia lui de a-şi da viaţa pentru fraţi – cheltuind timp şi energie pentru binecuvântarea lor – mărturisesc nu numai pentru vrednicia lui de a se clasa ca un egal al oricărui apostol, dar când unii i-au pus la îndoială legătura apostolică cu Biserica, el a arătat deschis aceasta şi binecuvântările Domnului legate de revelaţiile şi slujirile sale etc., dovedind că el nu era „cu nimic mai prejos” de ceilalţi. 1 Cor. 9:1; 2 Cor. 11:5, 23; 12:1-7, 12; Gal. 2:8; 3:5.
N-a fost intenţia Domnului ca apostolii să facă o lucrare numai printre evrei – relatarea este chiar în sens contrar. El i-a informat pe cei unsprezece că lucrarea Sa şi mesajul lor erau pentru toţi oamenii, în cele din urmă, deşi ei urmau să aştepte în Ierusalim până când erau înzestraţi cu putere, urmând să-şi înceapă acolo mărturia. Cuvintele Domnului nostru au fost: „Voi veţi primi putere, când va veni Duhul sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământului” (Fapt. 1:8). Această mărturie a continuat nu numai în timpul vieţii apostolilor, ci mai continuă încă. Ei şi acum ne propovăduiesc, şi acum îi instruiesc pe credincioşi, îi încurajează, îi previn, îi mustră. Moartea lor nu le-a oprit slujirea. Ei şi acum vorbesc, şi acum mărturisesc, şi acum sunt purtători de cuvânt ai Domnului către credincioşii Săi.
((217))
Inspiraţia apostolilor
Este bine să avem încredere în apostoli ca martori sau istorici credincioşi şi să notăm că mărturiile lor poartă pecetea onestiei, prin aceea că ei n-au căutat nici bogăţie, nici glorie printre oameni, ci şi-au sacrificat toate interesele pământeşti în zelul lor pentru Învăţătorul înviat şi glorificat. Mărturia lor ar fi incalculabilă chiar dacă n-ar avea altă greutate în afară de aceasta; dar găsim că Scripturile dau învăţătura că ei au fost folosiţi de Domnul ca agenţii Săi inspiraţi şi că ei au fost în mod special îndrumaţi de El în ceea ce priveşte mărturia, doctrinele, obiceiurile etc., pe care să le stabilească în Biserică. Ei au adeverit nu numai lucrurile pe care le-au auzit şi le-au văzut, ci, pe lângă acestea, şi instrucţiunile pe care le-au primit prin Spiritul sfânt; astfel ei au fost administratori credincioşi. „Iată cum trebuie să fim priviţi noi: ca nişte . . . administratori ai tainelor lui Dumnezeu”, a spus Pavel (1 Cor. 4:1). Aceeaşi idee a fost exprimată de către Domnul nostru când a spus în privinţa celor doisprezece: „Vă voi face pescari de oameni” şi „Paşte oile Mele”, „Paşte mieluşeii Mei.” Apostolul spune de asemenea – taina (adevărurile adânci ale Evangheliei cu privire la chemarea de sus a Noii Creaţii – Cristosul) ascunsă în alte veacuri, este acum descoperită sfinţilor Săi apostoli şi profeţi prin Spirit. Obiectivul acestei revelaţii este explicat astfel: „Să pun în lumină înaintea tuturor: care este administrarea acestei taine (pe ce condiţii se poate obţine participarea la această Nouă Creaţie) ascunse din veacuri în Dumnezeu” (Efes. 3:3-11). Iar descriind cum Biserica trebuie să fie zidită pe temelia apostolilor şi profeţilor, Isus Cristos Însuşi fiind piatra din capul unghiului, apostolul declară: „Iată de ce (pentru zidirea Bisericii, templul lui Dumnezeu), eu, Pavel, (sunt) întemniţatul lui Hristos Isus pentru voi, neamurilor”. Efes. 2:20, 22; 3:1.
Mângâietorul a fost promis că „vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus”; şi „vă va vesti lucrurile viitoare” (Ioan 14:26; 16:13). Fără îndoială, într-o anumită măsură aceasta se aplică la întreaga Biserică, dar în mod special ((218)) s-a aplicat la apostoli; şi de fapt mai operează încă pentru rămăşiţa Bisericii prin apostoli – cuvintele lor fiind încă mijloacele prin care Spiritul sfânt ne învaţă lucruri noi şi vechi. În armonie cu această făgăduinţă putem înţelege că inspiraţia apostolică a avut un caracter întreit. (1) Împrospătarea memoriei le-a permis să-şi amintească şi să reproducă învăţăturile personale ale Domnului. (2) Îndrumarea în aprecierea adevărului referitor la planul divin al veacurilor. (3) Descoperiri speciale de lucruri viitoare – lucruri despre care Domnul nostru a declarat: „Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta”. Ioan 16:12.
Nu trebuie să presupunem că împrospătarea memoriei apostolilor a implicat o dictare a frazeologiei exacte sau a ordinii exacte a cuvintelor Domnului nostru. Şi nici scrierile apostolice nu dau dovadă de asemenea dictare. Făgăduinţa Domnului este însă în sine o garanţie a corectitudinii declaraţiilor lor. În fiecare din cele patru Evanghelii avem o istorie a vieţii şi misiunii timpurii a Domnului; totuşi în fiecare se manifestă individualitatea scriitorului. Fiecare în stilul său înregistrează acele lucruri care lui i se par cele mai importante; şi sub supravegherea Domnului aceste diferite relatări dau împreună o istorie atât de completă cât este necesar pentru stabilirea credinţei Bisericii, a identităţii lui Isus ca Mesia arătat de profeţi, a împlinirii profeţiilor referitoare la El, a faptelor vieţii Sale şi a învăţăturilor Sale. Dacă inspiraţia era verbală (o dictare cuvânt de cuvânt), nu era nevoie de câţiva oameni ca să repete naraţiunea; dar este vrednic de notat că în timp ce fiecare scriitor şi-a exercitat libertatea individuală de exprimare şi a făcut alegerea evenimentelor cele mai importante şi mai vrednice de înregistrat, Domnul prin Spiritul Său sfânt a supravegheat lucrarea astfel încât nimic de importanţă n-a fost omis – tot ce este necesar este înregistrat fidel – „pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul pregătit”. Este interesant de remarcat că relatarea ((219)) apostolului Ioan le completează pe celelalte trei – Matei, Marcu şi Luca – şi el vorbeşte în principal despre împrejurările şi întâmplările importante omise de ceilalţi.
Afirmaţia Domnului, că El prin Spiritul sfânt îi va îndruma pe apostoli şi prin ei pe Noua Creaţie, „în tot adevărul”, implică faptul că îndrumarea va fi o îndrumare generală în tot adevărul, mai degrabă decât personală şi individuală – îndeplinirea după această manieră este evidenţiată din relatări. Deşi apostolii, cu excepţia lui Pavel, au fost oameni simpli şi neînvăţaţi, totuşi expunerile lor scripturale sunt cu totul remarcabile. Ei au putut „face de ruşine înţelepciunea” teologilor „înţelepţi” din zilele lor – şi de atunci încoace. Oricât de elocventă ar fi eroarea, ea nu poate sta în faţa logicii deducţiilor lor din Lege, din Profeţi şi din învăţăturile Domnului. Învăţaţii Legii evreieşti au remarcat aceasta, şi, după cum citim, „au recunoscut că fuseseră cu Isus” – că învăţaseră doctrina Lui şi copiaseră spiritul Lui. Fapt. 4:5, 6, 13.
Epistolele apostolice conţin astfel de argumente logice bazate pe scrierile inspirate ale Vechiului Testament şi pe cuvintele Domnului; şi toţi care de-a lungul Veacului Evanghelic s-au împărtăşit din acelaşi spirit urmând liniile argumentării puse de Domnul în faţa noastră prin purtătorii Săi de cuvânt, sunt conduşi spre aceleaşi concluzii corecte, aşa încât credinţa noastră nu stă în înţelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu (1 Cor. 2:4, 5). Totuşi, în aceste învăţături, ca şi în prezentările lor istorice, n-avem nici o dovadă a unei dictări cuvânt de cuvânt – nici o dovadă că ei au fost doar secretari ai Domnului, vorbind şi scriind într-un mod mecanic, aşa cum au făcut profeţii din timpurile vechi (2 Pet. 1:21). Mai degrabă, clarviziunea apostolilor a fost o iluminare a minţii care i-a făcut capabili să vadă şi să aprecieze scopurile divine, şi astfel să le declare în mod clar; întocmai cum, urmând conducerea lor, toţi din poporul Domnului de atunci încoace au fost făcuţi capabili să crească în har, cunoştinţă şi iubire, şi astfel au fost ((220)) făcuţi capabili să „înţeleagă pe deplin împreună cu toţi sfinţii, care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea şi să cunoască dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoştinţă (omenească)”. Efes. 3:18, 19.
Cu toate acestea, suntem pe deplin îndreptăţiţi să credem că celelalte învăţături ale lor, ca şi relatările lor istorice, au fost atât de supravegheate de Domnul încât cuvintele nepotrivite au fost evitate, iar adevărul a fost prezentat în astfel de formă încât să constituie „hrană la timp potrivit” pentru casa credinţei din zilele lor până astăzi. Această supraveghere divină a apostolilor a fost indicată dinainte prin cuvintele Domnului nostru: „Orice veţi lega pe pământ, va fi legat în cer; şi orice veţi dezlega pe pământ, va fi dezlegat în cer” (Mat. 18:18). Înţelegem că aceasta înseamnă, nu faptul că Domnul Îşi va ceda prerogativa şi va asculta de ordinele apostolilor, ci faptul că ei vor fi astfel păstraţi, astfel îndrumaţi de Spiritul sfânt, încât deciziile lor în Biserică, în privinţa lucrurilor care să fie considerate obligatorii şi care să fie considerate opţionale, vor fi decizii corecte; iar Biserica în general să ştie, prin urmare, că lucrurile au fost fixate, stabilite – concluziile la care s-a ajuns fiind atât hotărârea Domnului cât şi a apostolilor.
Pe această stâncă voi zidi Biserica Mea
În deplină armonie cu aceasta, după ce apostolul Petru a mărturisit că Domnul nostru era Mesia, „Isus răspunzând i-a zis: «Ferice de tine, Simon, fiul lui Iona, fiindcă nu carnea şi sângele ţi-au descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri. Şi Eu de asemenea îţi spun: Tu eşti Petru (petros – piatră, stâncă) şi pe această stâncă (petra – masă de piatră – marea stâncă fundamentală a adevărului pe care tocmai l-ai exprimat tu) voi zidi Biserica Mea»”. Domnul Însuşi este ziditorul, după cum se spune despre El că este şi temelia, „Căci nimeni nu poate să pună o altă temelie decât aceea care este pusă şi care este Isus Hristos” (1 Cor. 3:11). El este marea Stâncă, iar mărturia lui Petru despre El a fost ca atare o ((221)) mărturie de stâncă – o declaraţie a principiilor care stau la baza planului divin. Apostolul Petru aşa a înţeles această chestiune şi aşa şi-a exprimat înţelegerea (1 Pet. 2:5, 6). El a spus că toţi credincioşii consacraţi cu adevărat sunt „pietre vii” care vin la marea Stâncă a planului divin, Cristos Isus – să fie zidiţi ca templu sfânt al lui Dumnezeu prin unire cu El – temelia. Petru, prin urmare, a respins orice pretenţie de a fi el însuşi piatra de temelie şi în mod potrivit s-a clasificat împreună cu toate celelalte „pietre vii” (greceşte, lithos) ale Bisericii – chiar dacă petros, stâncă, înseamnă o piatră mai mare decât lithos şi toţi apostolii ca pietre de „temelie” vor avea o importanţă mai mare decât fraţii lor în planul şi ordinea divină. Apoc. 21:14.
Cheile autorităţii
În aceeaşi împrejurare Domnul i-a spus lui Petru: „Îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat în ceruri” etc. Astfel, aceeaşi autoritate dată apostolilor în ansamblu a fost exprimată în mod specific faţă de Petru, plus privilegiul sau onoarea cheilor – puterea sau autoritatea deschiderii. Ne amintim cum apostolul Petru a folosit cheile Împărăţiei şi a făcut lucrarea de deschidere a noii dispensaţii, întâi pentru evrei la Cincizecime, iar mai târziu pentru neamuri în casa lui Corneliu. Citim că, în Ziua Cincizecimii, când a fost revărsat Spiritul sfânt, „Petru a stat în picioare cu cei unsprezece” – a luat iniţiativa; el a deschis, ceilalţi au urmat şi astfel a fost deschisă invitaţia evanghelică pentru evrei. În cazul lui Corneliu, Domnul a trimis mesageri la Petru şi l-a îndrumat în mod special printr-o viziune să le urmeze invitaţia, şi astfel l-a folosit în mod special la deschiderea uşii îndurării, libertăţii şi privilegiului pentru neamuri – ca şi ei să poată veni şi avea parte de privilegiul chemării de sus a Noii Creaţii. Aceste lucruri sunt în deplină armonie cu ceea ce am văzut în privinţa scopurilor Domnului legate de alegerea celor doisprezece apostoli. Şi cu cât poporul Domnului va discerne mai clar faptul că aceşti doisprezece oameni au fost făcuţi ((222)) reprezentanţi deosebiţi ai noii dispensaţii, iar cuvintele lor canale speciale ale adevărului în privinţa Noii Creaţii, cu atât va fi mai bine pregătit să le accepte cuvintele şi cu atât va fi mai puţin dispus să sprijine învăţăturile altora care sunt în conflict cu mărturia lor. „Dacă nu vorbesc după acest Cuvânt, zorile nu sunt pentru ei”. Isa. 8:20 (Biblia interlineară ebraico-engleză, J. P. Green – n.e.).
Ultima declaraţie a făgăduinţei Domnului nostru spune: „El (Spiritul sfânt al Tatălui) . . . vă va vesti lucrurile viitoare”. Aceasta implică o inspiraţie specială a apostolilor, iar indirect implică binecuvântarea şi iluminarea poporului Domnului prin învăţăturile lor chiar până la încheierea acestui veac. Ei urmau să fie nu numai sfinţi apostoli, ci şi profeţi sau văzători care să înştiinţeze Biserica despre evenimentele viitoare. Nu trebuie să presupunem că toţi apostolii au fost folosiţi în aceeaşi măsură în vreunul sau în toate aceste moduri de slujire. Fapt este că unii au fost onoraţi mai mult nu numai în privilegiile de serviciu ca apostoli, ci onoraţi mai mult şi în arătarea lucrurilor viitoare. Apostolul Pavel indică diferite lucruri viitoare: marea apostazie în Biserică; descoperirea „Omului Păcatului”; taina referitoare la a doua venire a Domnului şi că nu toţi vom adormi, dar toţi vom fi schimbaţi; taina ascunsă în veacurile şi dispensaţiile trecute, că Biserica, în care se includ şi neamurile, va fi împreună moştenitoare a făgăduinţei făcute lui Avraam – că sămânţa lui va binecuvânta toate familiile Pământului etc., etc. El arată de asemenea că la sfârşitul veacului în Biserică vor predomina condiţiile rele, că oamenii vor fi iubitori de plăceri mai mult decât iubitori de Dumnezeu, având o formă de evlavie dar tăgăduindu-i puterea; vor fi călcători de legământ etc., şi că „lupi răpitori” (adepţi ai Criticii Radicale distructivi) nu vor cruţa turma Domnului. Într-adevăr, toate scrierile apostolului Pavel sunt în mod strălucit luminate de viziunile şi revelaţiile de care el s-a bucurat ca văzător al lucrurilor care în zilele sale erau viitoare şi care nu era cuvenit a fi explicate încă deplin, dar care acum sunt descoperite sfinţilor prin tipurile şi profeţiile Vechiului Testament – putându-se înţelege ((223)) acum în lumina cuvintelor apostolilor fiindcă a sosit „timpul potrivit” ca ele să fie înţelese.
Şi apostolul Petru ca văzător arată intrarea în Biserică a învăţătorilor mincinoşi, care în ascuns, în secret, vor introduce erezii nimicitoare, chiar negând că Domnul i-a cumpărat. Privind până în zilele noastre, el profeţeşte zicând: „În zilele din urmă vor veni batjocoritori . . . zicând: «Unde este făgăduinţa prezenţei (2 Pet. 3:4, Diaglott – n. e.) Lui (Cristos)»” etc. El de asemenea a profeţit că „Ziua Domnului va veni ca un hoţ” noaptea etc.
Apostolul Iacov în mod asemănător a profeţit referitor la sfârşitul acestui veac, zicând: „Ascultaţi acum voi, bogaţilor! Plângeţi şi strigaţi din cauza nenorocirilor care vin peste voi! . . . V-aţi strâns comori în zilele din urmă!” etc.
Apostolul Ioan însă a fost cel mai remarcabil văzător sau profet dintre toţi apostolii; viziunile sale, care formează cartea Apocalipsei, descriu în cea mai admirabilă manieră lucrurile viitoare.
Infailibilitatea apostolică
Din cele anterioare suntem pe deplin îndreptăţiţi să credem că apostolii au fost îndrumaţi de Domnul prin Spiritul Său sfânt, astfel încât toate cuvintele lor publice au fost de inspiraţie divină pentru învăţătura Bisericii şi tot atât de infailibile ca şi cuvintele profeţilor din dispensaţia precedentă. Dar în timp ce suntem astfel asiguraţi în privinţa caracterului adevărat al mărturiei lor şi a faptului că tot ce au spus ei către Biserică are aprobarea divină, este bine să examinăm cu grijă cinci împrejurări diferite, menţionate în Noul Testament, care sunt de obicei considerate ca opuse ideii că apostolii n-au greşit în învăţăturile lor. Le vom examina cu atenţie separat.
(1) Tăgăduirea de către Petru a Domnului nostru tocmai înainte de răstignirea Sa. Nu se poate contesta că aici Petru a fost surprins într-o greşeală mare, pe care el a regretat-o sincer mai târziu; dar să nu uităm că această încălcare, deşi comisă după alegerea lui ca apostol, a fost înainte de ungerea lui cu ((224)) Spiritul sfânt la Cincizecime şi de înzestrarea lui ca apostol în sensul cel mai deplin. Mai mult, infailibilitatea apostolilor pe care noi o pretindem este cea care se aplică la învăţăturile şi scrierile lor publice, şi nu la toate întâmplările şi amănuntele din viaţa lor, care, fără îndoială, au fost afectate de neajunsurile vaselor lor pământeşti, stricate prin căderea pe care toţi copiii lui Adam au suferit-o. Cuvintele apostolului, „comoara aceasta o purtăm în nişte vase de lut”, evident că s-au aplicat şi la el şi la ceilalţi apostoli, precum şi la toată Biserica – primitorii Spiritului sfânt. Partea noastră, ca indivizi, în marea lucrare de ispăşire a Învăţătorului nostru, acoperă aceste neajunsuri ale trupului care sunt contrare dorinţelor noastre ca Noi Creaturi.
Funcţia apostolică pentru serviciul Domnului şi al Bisericii a fost cu totul separată de slăbiciunile trupului şi le-a fost conferită nu datorită perfecţiunii umane, ci în timp ce erau, după cum se ştie, „oameni cu aceleaşi patimi” ca şi noi (Fapt. 14:15). Funcţia nu le-a adus restabilirea – perfecţiunea corpurilor lor muritoare – ci le-a adus numai mintea nouă şi Spiritul sfânt care să le conducă pe acestea. Ea nu le-a făcut perfecte gândurile şi acţiunile, ci doar a condus acele gânduri şi acţiuni aşa încât învăţăturile publice ale celor doisprezece să fie infailibile – Cuvântul Domnului. Acesta este felul de infailibilitate pretins de papi – că atunci când papa vorbeşte ex catedra, sau oficial, el este condus de Dumnezeu şi nu i se permite să greşească. Această lipsă de greşeli a papilor este pretinsă pentru ei pe motivul că şi ei sunt apostoli – trecând cu vederea şi ignorând învăţătura Scripturilor că sunt numai „doisprezece apostoli ai Mielului”.
(2) Într-o împrejurare, Petru „prefăcut” – s-a făcut vinovat de făţărnicie (Gal. 2:11-14). Aceasta se arată ca dovadă că apostolii n-au fost infailibili în conduită. Noi recunoaştem acest lucru deoarece ne dăm seama că şi apostolii l-au recunoscut (Fapt. 14:15); dar repetăm că n-a fost permis ca aceste slăbiciuni omeneşti să strice lucrarea lor sau utilitatea lor ca apostoli – care „au predicat Evanghelia prin Duhul sfânt trimis din cer” ((225)) (1 Pet. 1:12; Gal. 1:11, 12) – nu prin înţelepciunea oamenilor, ci prin înţelepciunea de sus (1 Cor. 2:5-16). Această eroare din partea lui Petru a fost prompt corectată de Dumnezeu prin apostolul Pavel, care în mod blând dar ferm „i-a stat împotrivă în faţă, căci era de condamnat”; şi faptul că acest lucru a fost bine primit de către apostolul Petru şi că el şi-a învins slăbiciunea în privinţa preferinţei pentru evrei este cu prisosinţă mărturisit prin cele două epistole ale sale, în care nu se poate găsi nici o umbră de şovăială în acest subiect şi nici vreo lipsă de credincioşie în recunoştinţa sa faţă de Domnul.
(3) Se pretinde că apostolii au aşteptat ca a doua venire a Domnului să aibă loc foarte repede, probabil în timpul vieţii lor, şi că în aceasta ei au greşit din punct de vedere doctrinar şi au arătat că învăţăturile lor nu sunt demne de încredere. Noi răspundem că Domnul a declarat că i-a lăsat pe apostoli în nesiguranţă în privinţa timpului celei de-a doua veniri şi a stabilirii Împărăţiei – pur şi simplu spunându-le lor şi tuturora să vegheze, pentru ca atunci când evenimentul va fi cuvenit, ei să ştie şi să nu fie în întuneric în legătură cu acest subiect, aşa cum va fi lumea în general. Întrebarea lor despre această chestiune, după învierea Domnului, a adus din partea Lui răspunsul: „Nu este treaba voastră să ştiţi timpurile sau perioadele, pe acestea Tatăl le-a pus sub stăpânirea Sa”. Să găsim noi greşeală la apostoli pentru o chestiune despre care Domnul a spus că pentru un timp era un secret divin? Desigur că nu. Găsim însă că sub conducerea Spiritului în privinţa „lucrurilor viitoare” apostolii au fost foarte precauţi în expresiile lor legate de timpul celei de-a doua veniri; şi departe de a aştepta acest lucru în timpul vieţii lor, cuvintele lor indică contrariul.
De exemplu, apostolul Petru spune clar că el a scris epistolele cu scopul ca Biserica să-i aibă mărturia după moartea sa – o dovadă clară că el nu s-a aşteptat să trăiască până la stabilirea Împărăţiei (2 Pet. 1:15). Apostolul Pavel, deşi a spus că „timpul s-a scurtat”, n-a pretins că putea spune cât era de scurt. De fapt, privit din punctul de vedere al săptămânii formate din ((226)) şapte zile de câte o mie de ani – din care a şaptea va aduce Împărăţia – mai mult de patru şesimi din timpul de aşteptare trecuseră deja şi timpul era înaintat. Exact în acelaşi mod vorbim acum despre asemenea lucruri legate de afacerile pământeşti, când joia spunem că săptămâna va fi curând trecută. Pavel a vorbit şi despre timpul plecării lui, despre faptul că el era gata să-şi dea viaţa, despre preferinţa lui de a face astfel. El arată că ziua Domnului va veni ca un hoţ noaptea. El a corectat unele impresii false asupra subiectului, zicând: „Să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de repede în mintea voastră şi să nu vă tulburaţi de vreun duh, nici de vreun cuvânt, nici de vreo epistolă ca venind de la noi, ca şi cum ziua Domnului ar fi venit chiar. Nimeni să nu vă amăgească în vreun fel, căci nu va veni înainte de a fi venit lepădarea de credinţă şi de a se fi descoperit omul păcatului, fiul pierzării . . . Nu vă aduceţi aminte cum vă spuneam lucrurile acestea când eram încă la voi? Şi acum ştiţi ce-l opreşte ca să nu se descopere decât la timpul lui”.
(4) Se obiectează că Pavel, care a scris: „Eu, Pavel, vă spun că dacă veţi fi circumcişi, Hristos nu vă va folosi cu nimic” (Gal. 5:2), l-a făcut pe Timotei să se circumcidă (Fapt. 16:3). Şi suntem întrebaţi: Oare prin aceasta n-a dat el învăţătură falsă şi în contradicţie cu propria sa mărturie? Noi răspundem: Nu; Timotei era evreu, fiindcă mama lui era evreică (Fapt. 16:1); iar circumcizia era un obicei naţional printre evrei, care a început înainte de Legea lui Moise şi care a continuat după ce Cristos „a şters înscrisul (Legământul) . . . pironindu-l pe cruce”. Circumcizia i-a fost dată lui Avraam şi seminţei lui cu patru sute treizeci de ani înainte de a fi dată Legea lui Israel ca naţiune la Muntele Sinai. Petru a fost numit apostolul circumciziei (adică pentru evrei), iar Pavel al necircumciziei (adică pentru neamuri). Gal. 2:7, 8.
Argumentul său din Galateni 5:2 nu era adresat evreilor. Pavel se adresa neamurilor, al căror singur motiv pentru care doreau sau chiar numai se gândeau la circumcizie era că anumiţi învăţători falşi îi încurcau, spunându-le că trebuiau să ţină atât Legământul Legii, cât şi să accepte pe Cristos, făcându-i astfel să ignore Legământul de Har. Aici apostolul ((227)) arată că, dacă ei se circumcideau (pentru un astfel de motiv), aceasta ar fi o respingere a Legământului de Har şi, ca atare, o respingere a întregii lucrări a lui Cristos. El n-avea nici o obiecţie ca evreii să-şi continue obiceiul naţional al circumciziei: acest lucru este evident din cuvintele sale în 1 Cor. 7:18, 19, ca şi din procedurile sale cu Timotei. Nu doar că era necesar ca Timotei sau oricare alt evreu să se circumcidă, dar nu era nepotrivit; şi cum el umbla în măsură considerabilă printre evrei, era spre avantajul lui – îi aducea încrederea evreilor. Dar vedem împotrivirea neclintită a lui Pavel în acest subiect, când unii care au înţeles greşit chestiunea au căutat să-l facă pe Tit, un grec pur, să se circumcidă. Gal. 2:3-5.
5) Relatarea despre purtarea lui Pavel, înregistrată în Fapt. 21:20-26, se consideră a fi contrară cu propriile sale învăţături despre adevăr şi arată că el a greşit în privinţa doctrinelor şi practicilor. Se pretinde că din cauza procedurii greşite în această împrejurare a fost permis ca Pavel să sufere atât de mult ca prizonier şi în final a fost trimis la Roma. Dar asemenea vedere nu este susţinută de faptele declarate în Scripturi. Relatarea arată că în toată această experienţă Pavel a avut simpatia şi aprobarea tuturor celorlalţi apostoli, şi, mai presus de toate, favoarea continuă a Domnului. Purtarea lui a fost la cererea celorlalţi apostoli. I s-a mărturisit prin profeţie, înainte de a pleca la Ierusalim (Fapt. 21:10-14), că lanţuri şi închisoare îl aşteptau; şi în ascultare de convingerea pe care o avea cu privire la datoria sa a înfruntat toate acele adversităţi prezise. Şi citim că tocmai când era în mijlocul necazului „Domnul a stat lângă el şi i-a zis: «Îndrăzneşte, căci după cum ai mărturisit despre Mine la Ierusalim, tot aşa trebuie să mărturiseşti şi la Roma»”. Mai târziu aflăm că Domnul i-a aratat iarăşi favoare, după cum citim: „Căci un înger al Dumnezeului al Căruia sunt eu şi Căruia Îi slujesc, a stat lângă mine azi noapte şi mi-a zis: «Nu te teme, Pavel! Tu trebuie să stai înaintea Cezarului; şi iată, Dumnezeu ţi-a dăruit pe toţi cei care merg cu corabia împreună cu tine»”. Fapt. 23:11; 27:23, 24.
În vederea acestor fapte, trebuie să căutăm o înţelegere a purtării lui Pavel în concordanţă cu purtarea lui în mod constant îndrăzneaţă şi nobilă – având o mare apreciere ((228)) pentru lucrarea şi mărturia pe care Dumnezeu nu numai că n-a mustrat-o, ci a aprobat-o. Ajungând apoi să examinăm Fapt. 21:21-27, remarcăm (versetul 21) că Pavel n-a dat învăţătura că evreii convertiţi nu trebuiau să-şi circumcidă copiii şi nici n-a respins Legea Mozaică – mai degrabă a onorat-o, arătând realităţile mai mari şi mai impresionante pe care legea lui Moise le-a simbolizat cu atâta forţă. Prin urmare, departe de a respinge pe Moise, el a onorat pe Moise şi Legea, zicând: „Legea . . . este sfântă, dreaptă şi bună”, şi a arătat că prin ea a crescut cunoştinţa despre caracterul hain al păcatului; că Legea a fost atât de grandioasă încât nici un om imperfect n-a putut asculta de ea pe deplin, şi că Cristos, ţinând-o, câştigase răsplăţile ei, iar acum sub Legământul de Har oferea viaţă veşnică şi binecuvântări ca un dar pentru cei care nu erau în stare să ţină legea, dar care prin credinţă au acceptat ascultarea şi sacrificiul Său perfect ca acoperire a imperfecţiunilor lor, şi care au devenit urmaşii Săi pe cărarea dreptăţii.
Anumite ceremonii ale dispensaţiei iudee – cum ar fi posturile, celebrarea lunilor noi, a zilelor şi a sărbătorilor de sabat – au fost tipuri ale adevărurilor spirituale aparţinătoare Veacului Evanghelic. Apostolul arată clar că Evanghelia Legământului de Har nici nu le impune nici nu le interzice pe acestea (Cina Domnului şi Botezul fiind singurele lucruri cu caracter simbolic poruncite nouă, iar acestea sunt noi). Col. 2:16, 17; Luca 22:19; Mat. 28:19.
Unul dintre aceste ritualuri evreieşti simbolice, numit „curăţire”, a fost cel respectat de Pavel şi de cei patru evrei, în cazul pe care-l examinăm acum. Fiind evrei, ei aveau dreptul, dacă voiau, nu numai să se consacre lui Dumnezeu în Cristos, dar şi să facă simbolul acestei curăţiri. Şi ei au făcut acest lucru – oamenii care erau cu Pavel făcând pe lângă aceasta un jurământ de a se umili înaintea Domnului şi a oamenilor, prin aceea că şi-au ras capetele. Aceste ceremonii simbolice costau ceva; şi preţul se pare că forma „jertfa” de bani – un cuantum pentru fiecare, pentru a acoperi cheltuielile Templului.
((229))
Apostolul Pavel n-a învăţat niciodată pe evrei că ei erau eliberaţi de Lege – ci, dimpotrivă, că Legea avea stăpânire asupra fiecăruia din ei atâta vreme cât trăia. El a arătat însă că dacă un evreu accepta pe Cristos şi devenea „mort împreună cu El”, aceasta rezolva pretenţiile Legământului Legii asupra acelui evreu şi-l făcea un om al lui Dumnezeu, liber în Cristos (Rom. 7:1-4). Dar el i-a învăţat pe convertiţii dintre neamuri că ei niciodată nu fuseseră sub Legământul Legii evreieşti, şi a încerca să practice ceremoniile şi ritualurile Legii evreieşti presupunea că ei se încredeau în acele simboluri pentru mântuire şi nu se bazau cu totul pe meritul sacrificiului lui Cristos. Şi cu aceasta toţi apostolii au fost de acord. Vezi Fapt. 21:25; 15:20, 23-29.
Concluzia noastră este că Dumnezeu i-a folosit pe apostoli în modul cel mai minunat, făcându-i slujitori foarte capabili ai adevărului Său şi îndrumându-i supranatural în subiectele despre care au scris – aşa încât nimic ce este folositor pentru omul lui Dumnezeu n-a fost omis – şi chiar în cuvintele scrierilor lor originale s-a manifestat o grijă şi o înţelepciune mai presus de ceea ce au înţeles apostolii înşişi. Lăudat fie Dumnezeu pentru această temelie sigură a credinţei noastre!
Apostolii n-au fost stăpâni peste moştenirea lui Dumnezeu
Trebuie oare apostolii să fie priviţi în vreun sens ca stăpâni în Biserică? Sau, cu alte cuvinte, când Domnul şi Capul Bisericii a plecat, a luat careva dintre ei locul Capului, ori toţi împreună au constituit un cap, ca să-I ia locul şi frâiele guvernării? Sau, au fost ei, sau careva dintre ei, ceea ce pretind papii de la Roma că sunt, în calitate de succesori ai lor – vicarii sau înlocuitorii lui Cristos pentru Biserică, corpul Său?
Împotriva unei astfel de ipoteze avem declaraţia simplă a lui Pavel (Efes. 4:4, 5): „Este un singur trup” şi „un singur Domn„; şi, de aceea, printre diferitele membre ale corpului, nu contează care ar fi relativa importanţă a unora, numai acel singur Domn şi Cap trebuie să fie recunoscut. Acest lucru l-a dat şi Domnul ca învăţătură când, adresându-Se mulţimilor ((230)) şi ucenicilor Săi, a zis: „Cărturarilor şi fariseilor . . . le place . . . să fie numiţi de oameni: «Rabi! Rabi!» Voi să nu vă numiţi Rabi fiindcă unul singur este Îndrumătorul vostru: Hristos; şi voi toţi sunteţi fraţi” (Mat. 23:1, 2, 6-8). Şi, adresându-Se iarăşi apostolilor, Isus a zis: „Ştiţi că cei priviţi drept cârmuitori ai popoarelor domnesc peste ele şi mai-marii lor exercită autoritate asupra lor. Dar între voi nu este aşa, ci oricare va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru; şi oricare va vrea să fie întâi între voi, să fie robul tuturor. Căci tot aşa, Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca preţ de răscumpărare pentru mulţi”. Marcu 10:42-45.
N-avem nici o dovadă că Biserica timpurie i-a privit vreodată pe apostoli ca stăpâni în Biserică, ori că apostolii şi-au asumat vreodată asemenea autoritate sau demnitate. Purtarea lor a fost într-adevăr foarte departe de ideea papală a stăpânirii, ca şi de aceea a tuturor slujitorilor proeminenţi din toate sectele creştine. De exemplu, Petru nu s-a numit niciodată „prinţul apostolilor”, cum îl numesc papiştii; şi nici el nici ceilalţi nu şi-au dat titluri unul altuia, sau n-au primit omagii din partea Bisericii. Ei s-au adresat ori s-au referit unul la altul simplu, cu, Petru, Ioan, Pavel etc., sau altfel, cu, fratele Petru, fratele Ioan etc.; şi toată Biserica era salutată similar – ca fraţi şi surori în Cristos. (Vezi Fapt. 9:17; 21:20; Rom. 16:23; 1 Cor. 7:15; 8:11; 2 Cor. 8:18; 2 Tes. 3:6, 15; Filim. 7, 16.) Şi este scris că Însuşi Domnul nu S-a ruşinat să-i numească pe toţi „fraţi” (Evr. 2:11), atât este El de departe de orice atitudine dominatoare în exercitarea adevăratei şi recunoscutei Sale stăpâniri sau autorităţi.
Aceşti slujitori de frunte în Biserica timpurie nici n-au umblat în robe preoţeşti, sau cu cruce şi rozar etc., căutând să-şi atragă reverenţa şi omagiul oamenilor; căci, după cum i-a învăţat Domnul, cei mai importanţi dintre ei au fost cei care au servit mai mult. Astfel, de exemplu, când persecuţia a risipit Biserica şi i-a scos din Ierusalim, „cei unsprezece” s-au ţinut tare pe poziţii, dispuşi să facă orice trebuia, fiindcă în acest timp de ((231)) încercare Biserica din altă parte căuta încurajare şi ajutor la cei din Ierusalim. Dacă ar fi fugit, întreaga Biserică ar fi fost disperată şi cuprinsă de panică. Şi-l găsim pe Iacov pierind de sabia lui Irod; pe Petru aşteptându-l o soartă similară, aruncat în închisoare şi prins cu lanţul de doi soldaţi (Fapt. 12:1-6); iar pe Pavel şi Sila în slujirea lor bătuţi cu multe lovituri şi apoi aruncaţi în închisoare cu picioarele fixate în butuci; şi pe Pavel îndurând „o mare luptă de suferinţe” (Fapt. 16:23, 24; 2 Cor. 11:23-33). Au arătat ei ca stăpânii, ori s-au purtat ca stăpânii? Desigur că nu.
Petru a fost foarte explicit în această chestiune când i-a sfătuit pe bătrâni: „Păstoriţi turma lui Dumnezeu”. El n-a zis, turma voastră, poporul vostru, biserica voastră, cum spun mulţi slujitori de astăzi, ci turma lui Dumnezeu, nu ca stăpâni peste moştenire, ci ca exemple pentru turmă – exemple de smerenie, credincioşie, zel şi evlavie (1 Pet. 5:1-3). Şi Pavel zice: „Gândesc că Dumnezeu a făcut din noi, apostolii, oamenii cei mai de pe urmă, ca nişte condamnaţi la moarte, fiindcă am ajuns o privelişte pentru lume, pentru îngeri şi pentru oameni. Noi suntem nebuni pentru Hristos . . . în dispreţ . . . suferim de foame şi de sete, suntem goi, chinuiţi, fără locuinţă stabilă, ne obosim muncind cu mâinile noastre; când suntem insultaţi, binecuvântăm; când suntem prigoniţi, răbdăm; când suntem vorbiţi de rău, ne rugăm. Până în ziua de azi am ajuns ca gunoiul lumii, ca lepădătura tuturor” (1 Cor. 4:9-13). Nu prea semănau cu stăpânii în toate acestea, nu-i aşa? Şi împotrivindu-se ideii unora dintre fraţii care păreau să aspire la stăpânire peste moştenirea lui Dumnezeu, Pavel zice ironic: „O, iată-vă sătui! Iată-vă ajunşi bogaţi! Iată-vă împărăţind fără noi„; dar mai târziu el recomandă singura cale dreaptă, care este aceea a smereniei, zicând: „Călcaţi pe urmele mele” în această privinţă. Şi iarăşi: „Iată cum trebuie să fim priviţi noi: ca nişte slujitori ai lui Hristos şi ca nişte administratori ai tainelor lui Dumnezeu”. 1 Cor. 4:8, 16, 1.
Şi din nou acelaşi apostol adaugă: „După cum am fost aprobaţi de Dumnezeu ca să ne fie încredinţată Evanghelia, ((232)) tot aşa şi vorbim, ca să plăcem nu oamenilor, ci lui Dumnezeu care ne cercetează inimile. În adevăr, cum bine ştiţi, niciodată n-am întrebuinţat cuvinte linguşitoare, nici haina lăcomiei de bani: martor este Dumnezeu. N-am căutat slavă de la oameni: nici de la voi, nici de la alţii, deşi, ca apostoli ai lui Hristos, am fi putut să fim o greutate. Dimpotrivă, ne-am arătat blânzi în mijlocul vostru, ca o doică (ce-şi hrăneşte) ce-şi creşte cu drag copiii” (1 Tes. 2:4-7). Apostolii n-au scos nici bule nici anateme, dar printre implorările lor iubitoare găsim expresii cum sunt acestea: „Când suntem vorbiţi de rău, ne rugăm”, „Pe tine, adevărat tovarăş de jug, te rog”, „Nu mustra cu asprime pe un bătrân, ci sfătuieşte-l”. 1 Cor. 4:13; Filip. 4:3; 1 Tim. 5:1.
Biserica timpurie a respectat cum se cuvine evlavia, cunoştinţa spirituală superioară şi înţelepciunea apostolilor, şi privindu-i, aşa cum de fapt au fost, ca ambasadori speciali ai Domnului către ei, au stat la picioarele apostolilor ca învăţăcei; totuşi nu cu mintea indiferentă, fără nici un fel de întrebări, ci cu dispoziţia de a încerca spiritele şi a verifica mărturia (1 Ioan 4:1; 1 Tes. 5:21; Isa. 8:20). Iar apostolii, învăţându-i, au prescris această atitudine a minţii care cerea un motiv pentru speranţa lor şi au încurajat-o, fiind pregătiţi s-o satisfacă – nu prin cuvinte amăgitoare, de înţelepciune omenească (de filosofie şi teorie omenească), ci prin demonstrarea Spiritului şi puterii, pentru ca credinţa Bisericii să poată sta nu în înţelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu (1 Cor 2:4, 5). N-au cultivat un respect orb şi superstiţios faţă de ei.
Citim că bereenii „aveau un caracter mai nobil decât cei din Tesalonic. Au primit cuvântul cu toată bunăvoinţa şi cercetau Scripturile în fiecare zi, ca să vadă dacă ce li se spunea este aşa”. Iar efortul constant al apostolilor a fost să arate că Evanghelia pe care ei o vesteau era chiar aceeaşi Evanghelie exprimată tainic de către profeţii din vechime, cărora „le-a fost descoperit că nu pentru ei înşişi, ci pentru voi (corpul lui Cristos) spuneau ei aceste lucruri pe care vi le-au vestit acum cei (apostolii) care v-au predicat Evanghelia, prin Duhul sfânt trimis din cer” (1 Pet. 1:10-12) ((233)) – că era chiar aceeaşi Evanghelie a vieţii şi nemuririi adusă la lumină prin Însuşi Domnul – că mai marea ei amplificare şi toate detaliile specifice descoperite Bisericii prin ei, sub conducerea şi îndrumarea Spiritului sfânt – fie prin revelaţii speciale, fie prin alte mijloace mai naturale, ambele acestea fiind folosite – au fost în împlinirea promisiunii Domnului faţă de apostoli şi prin ei faţă de întreaga Biserică – „Mai am să vă spun încă multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta”.
Era corect prin urmare ca bereenii să cerceteze Scripturile ca să vadă dacă mărturia apostolilor corespundea cu aceea a Legii şi a profeţilor, şi să le compare şi cu învăţăturile Domnului. Domnul nostru de asemenea a invitat la o verificare similară a mărturiei Sale prin Lege şi profeţi, zicând: „Voi cercetaţi Scripturile . . . dar tocmai ele mărturisesc despre Mine”. Toată mărturia divină trebuie să fie în armonie, fie că este comunicată prin Lege, prin profeţi, prin Domnul sau prin apostoli. Întreaga ei armonie este o dovadă a inspiraţiei lor divine. Şi, mulţumim lui Dumnezeu! noi găsim că acea armonie există, aşa încât Scripturile Vechiului şi Noului Testament constituie ceea ce Domnul Însuşi numeşte „harpele lui Dumnezeu” (Apoc. 15:2). Iar diferitele mărturii ale Legii şi profeţilor sunt cele câteva corzi ale harfei, care, dacă sunt acordate de Spiritul sfânt ce locuieşte în inima noastră şi sunt atinse de degetele servilor şi căutătorilor devotaţi ai adevărului divin, scot cele mai încântătoare sunete care au ajuns vreodată la urechile muritorilor. Lăudat fie Domnul pentru aleasa melodie a binecuvântatei „cântări a lui Moise şi a Mielului”, pe care noi o învăţăm prin mărturia sfinţilor Săi apostoli şi profeţi, dintre care Domnul Isus este cel mai însemnat!
Dar în timp ce mărturia Domnului şi a apostolilor trebuie să fie în armonie cu aceea a Legii şi profeţilor, noi trebuie să aşteptăm ca ele să mărturisească despre lucruri atât noi cât şi vechi; fiindcă aşa ne-au îndrumat profeţii să aşteptăm (Mat. 13:35; Ps. 78:2; Deut. 18:15, 18; Dan. 12:9). Şi astfel îi găsim nu numai expunând adevărurile ascunse ale profeţiei vechi, dar şi explicând noi revelaţii de adevăr.
((234))
Apostoli, profeţi, evanghelişti, învăţători
Conform ideii generale a creştinătăţii, Domnul a lăsat problema organizării Bisericii cu prevederi total neadecvate pentru scopurile pe care le-a intenţionat, şi a aşteptat ca poporul Său să-şi folosească propria înţelepciune în ceea ce priveşte organizarea. Mulţi oameni cu diferite idei au favorizat mai mult sau mai puţin organizaţiile stricte, şi astfel îi găsim astăzi pe creştinii de peste tot din lume organizaţi după diferite criterii şi cu mai multă sau mai puţină rigiditate, fiecare pretinzând că denominaţia sau sistemul său specific de guvernare este avantajos. Acest lucru este greşit! Nu este raţional să presupunem că Dumnezeu, cunoscând această Nouă Creaţie mai înainte de întemeierea lumii, ar fi atât de neglijent cu propria Sa lucrare încât să-Şi lase poporul credincios fără o înţelegere clară a voinţei Sale şi fără un aranjament sau o organizare adecvată pentru binele lor. Tendinţa minţii umane este fie spre anarhie pe de o parte, fie spre o organizare strictă şi robie pe de altă parte. Aranjamentul divin, care evită ambele aceste extreme, stabileşte pentru Noua Creaţie o organizare extrem de simplă şi lipsită de orice este înrudit cu robia. Într-adevăr, îndemnul Scripturii pentru orice creştin este: „Hristos ne-a eliberat ca să fim liberi. Rămâneţi deci tari şi nu vă supuneţi iarăşi sub jugul robiei!” Gal. 5:1.
În prezentarea acestui aranjament divin trebuie să ne limităm strict la mărturiile divine şi să ignorăm în întregime istoria eclesiastică – ţinând minte că „lepădarea de credinţă” prezisă începuse să lucreze chiar în timpul apostolilor şi că aceasta a înaintat rapid după moartea apostolilor, culminând mai întâi în sistemul papal. Luând relatarea Bibliei, putem include împreună cu relatările Noului Testament şi aranjamentele tipice de sub Lege, dar să ne amintim continuu că acele tipuri au reprezentat nu numai lucruri din timpul acestui Veac Evanghelic, ci au simbolizat şi aranjamente pentru Veacul Milenar viitor. De exemplu, Ziua Ispăşirii cu lucrarea ei a reprezentat, după cum am văzut, acest Veac Evanghelic.
((235))
În ziua aceea Marele Preot nu purta hainele sale glorioase, ci doar hainele sfinte, sau hainele de in – ilustrând faptul că în timpul acestui Veac Evanghelic nici Domnul nici Biserica nu ocupă un loc distins sau glorios în ochii oamenilor – întreaga lor stare fiind reprezentată doar ca o stare de puritate, dreptate – simbolizată prin hainele de in care, în cazul Bisericii, simbolizează dreptatea Domnului şi Capului ei. După Ziua Ispăşirii, Marele Preot se îmbrăca cu hainele glorioase, reprezentând gloriile, demnităţile etc., autorităţii şi puterii lui Cristos în timpul Veacului Milenar. Şi Biserica este reprezentată cu Domnul ei în gloriile din acea ilustraţie, fiindcă, aşa cum capul Marelui Preot a reprezentat pe Domnul şi Învăţătorul nostru, tot aşa corpul preotului a reprezentat Biserica; iar hainele glorioase, prin urmare, au reprezentat demnităţile şi onorurile întregii Preoţimi Împărăteşti când va fi venit timpul înălţării. Ierarhia papală – pe nedrept pretinzând că domnia lui Cristos se îndeplineşte prin împuternicire, că papii sunt locţiitorii Lui, iar cardinalii, arhiepiscopii şi episcopii reprezintă Biserica în glorie şi putere – încearcă să exercite control civil şi religios asupra lumii, imitând gloriile şi demnităţile Noii Creaţii alese, prin hainele somptuoase ale funcţiei lor, pe care ei le poartă. Însă adevărata Preoţime Împărătească mai poartă încă hainele albe de sacrificiu şi-L aşteaptă pe adevăratul Domn al Bisericii şi adevărata înălţare la „slavă, cinste şi nemurire”, când ultimul membru al celor aleşi îşi va fi sfârşit partea în lucrarea de sacrificiu.
Îndrumările cu privire la organizarea şi regulile Bisericii în zilele ei de umilire şi sacrificiu trebuie căutate în special în Noul Testament. Faptul că aceste reguli nu sunt aşezate într-o formă compactă nu trebuie să ne împiedice să aşteptăm şi să găsim că ele sunt totuşi un sistem complet. Trebuie să luptăm împotriva aşteptărilor naturale ale judecăţii noastre pervertite în privinţa legilor şi trebuie să reţinem că Bisericii, în calitate de fii ai lui Dumnezeu, i s-a dat o „lege desăvârşită, cea a libertăţii”, pentru că ei nu mai sunt servitori, ci fii, şi ((236)) pentru că fiii lui Dumnezeu trebuie să înveţe să-şi folosească libertatea de fii şi prin aceasta să-şi arate cu atât mai deosebit absoluta lor ascultare de legile şi principiile iubirii.
Apostolul pune în faţa noastră o imagine a Noii Creaţii care ilustrează întregul subiect. Este o imagine umană, capul reprezentând pe Domnul, diferitele părţi şi membre reprezentând Biserica. În 1 Corinteni 12 acest subiect este foarte bine dezvoltat, şi cu mare simplitate, explicaţia dată fiind: „După cum trupul este unul şi are multe mădulare, dar după cum toate mădularele trupului, măcar că sunt mai multe, sunt un singur trup, tot aşa este şi Hristos (un corp sau o companie compusă din mulţi membri). Căci printr-un singur Duh, noi toţi am fost botezaţi într-un singur trup” (fie evrei, fie neamuri, fie robi, fie liberi). Apostolul continuă şi atrage atenţia asupra faptului că după cum binele unui corp uman depinde în mare măsură de unitatea, armonia şi cooperarea tuturor membrelor lui, tot aşa este şi cu Biserica, corpul lui Cristos. Dacă un membru suferă durere sau degradare sau dizgraţie, toţi membrii sunt afectaţi, cu voie sau fără voie, iar dacă un membru este în mod deosebit binecuvântat, mângâiat sau reconfortat, toţi ceilalţi îi vor împărtăşi proporţional binecuvântările. El arată (versetul 23) că noi căutăm să acoperim şi să ascundem slăbiciunile şi neajunsurile etc., corpului nostru natural şi căutăm să-l uşurăm şi să-l ajutăm; şi la fel trebuie să fie şi cu Biserica, corpul lui Cristos – celor mai slabi membri trebuie să li se acorde atât grijă deosebită cât şi acoperire cu iubirea-caritate; „ca să nu fie dezbinare (diviziune) în trup, ci mădularele să îngrijească deopotrivă unele de altele”, de cele mai umile ca şi de cele mai favorizate. Versetul 25.
În conformitate cu aceasta, organizarea Bisericii de către Domnul este într-adevăr completă; dar, cum este în natură, aşa este şi cu harul – unde organizarea este completă, este mai mică nevoie de atele şi de bandaje. Un arbore este bine organizat şi unificat de la vârf la rădăcini, dar ramurile nu sunt susţinute pe el prin fixatoare sau sfori sau şuruburi ((237)) aprobate prin certificat, sau prin reguli şi legi tipărite; la fel este şi cu corpul lui Cristos. Dacă este cum se cuvine reglat, armonizat şi unit în modul stabilit de Domnul, nu vor fi necesare sfori, atele şi şuruburi care să-i ţină pe diferiţii membri împreună – nu va fi nevoie de legi, crezuri şi mecanisme omeneşti spectaculoase pentru a-i aduna sau ţine împreună. Acel singur Spirit este legătura de unire, şi atâta vreme cât spiritul vieţii rămâne, trebuie să rămână şi unitatea, unicitatea corpului, iar aceasta va fi o unitate puternică sau slabă, după cum prisoseşte Spiritul Domnului.
Apostolul merge mai departe şi arată că Dumnezeu este administratorul general al afacerilor acestei organizaţii, Noua Creaţie, pe care El Însuşi a plănuit-o şi a inaugurat-o. Cuvintele Sale sunt: „Voi sunteţi trupul lui Hristos şi fiecare în parte mădularele lui. Şi Dumnezeu a rânduit în Biserică (Ecclesie, corp), întâi, apostoli; al doilea, proroci; al treilea, învăţători; apoi, puteri miraculoase; apoi, daruri de vindecări, ajutorări, administrări, felurite limbi”. Va fi ceva nou pentru mulţi care sunt obişnuiţi să se pună ei înşişi şi unii pe alţii în locuri de glorie şi onoare, încredere şi serviciu în Biserică, să-şi dea seama că Dumnezeu a promis supravegherea acestei probleme printre cei care aşteaptă de la El îndrumare şi sunt conduşi de Cuvântul şi Spiritul Său.
Dacă acest lucru ar fi recunoscut, cât de puţini ar îndrăzni să caute locuri de frunte şi să tragă sforile pentru poziţii de cinste, după cum este la modă în politică! A înţelege grija divină asupra Bisericii adevărate înseamnă întâi de toate a deosebi Biserica adevărată de sistemele nominale; iar apoi a căuta reverenţios şi smerit să se cunoască voinţa divină în privinţa tuturor aranjamentelor, serviciilor şi slujitorilor Bisericii adevărate.
Apostolul întreabă: „Oare toţi sunt apostoli? Toţi sunt proroci? Toţi sunt învăţători?”, implicând că se va admite în general că nu acesta este cazul; şi că oricine este recunoscut în vreuna din aceste poziţii trebuie să poată da ceva dovadă a numirii sale divine şi trebuie să-şi exercite funcţia sau serviciul nu ca ((238)) să placă oamenilor, ci ca să placă marelui supraveghetor al Bisericii – Capul şi Domnul ei. Apostolul ne atrage atenţia asupra faptului că aceste deosebiri în Biserică corespund deosebirilor între membrele corpului natural, şi că fiecare membru este necesar şi nici unul nu trebuie să fie dispreţuit. Ochiul nu poate spune piciorului, n-am nevoie de tine; nici urechii, n-am nevoie de tine; nici mâinii, n-am nevoie de tine; dacă toate ar fi un singur mădular, unde ar fi trupul? „Astfel trupul nu este un singur mădular, ci mai multe”. Versetele 19, 14.
Este adevărat, acum nu există în Biserică aceeaşi varietate de membri; căci, după cum arată apostolul: „Limbile sunt un semn nu pentru cei care cred, ci pentru cei necredincioşi”, tot aşa sunt şi minunile. Când apostolii, care aveau puterea să dea aceste daruri ale Spiritului, au murit, şi când şi cei care primiseră aceste daruri de la ei au murit, aceste miracole – daruri – după cum am văzut deja, au încetat în Biserică. Dar a existat totuşi în Biserică o lucrare corespunzătoare pentru fiecare bărbat şi pentru fiecare femeie – o ocazie de a servi pe Domnul, Adevărul şi pe membrii confraţi ai corpului lui Cristos, fiecare după capacităţile lui naturale. Când aceste minuni au încetat, le-a luat locul educaţia în Adevăr, în cunoştinţa Domnului şi în darurile Spiritului. Chiar şi în timp ce aceste daruri inferioare ale vindecării, limbilor, interpretărilor şi minunilor erau în Biserică, apostolul îi îndemna pe fraţi să „dorească cu înflăcărare darurile cele mai bune”.
În mod raţional ei nu puteau dori cu înflăcărare sau nu puteau aştepta slujba de apostol, deoarece erau numai doisprezece apostoli; dar puteau dori cu înflăcărare să fie profeţi (expunători) sau învăţători. „Şi”, adaugă apostolul, „vă voi arăta o cale nespus mai bună” (versetul 31). Mai departe el arată că mult mai presus de oricare din aceste daruri sau servicii în Biserică este onoarea de a poseda în mare măsură spiritul Învăţătorului – Iubirea. El arată că şi cel mai umil membru al Bisericii care ajunge la iubirea desăvârşită, a ajuns la o poziţie mai înaltă şi mai nobilă în ochii Domnului decât aceea a oricărui apostol, profet sau ((239)) învăţător căruia îi lipseşte darul iubirii. El spune că nu contează care sunt darurile, dacă iubirea lipseşte, totul este gol şi nesatisfăcător în ochii Domnului. Într-adevăr, putem fi siguri că nimeni n-ar putea deţine mult timp cu aprobarea Domnului poziţia de apostol, profet sau învăţător în Biserică, dacă n-a ajuns la starea iubirii desăvârşite, sau dacă n-a căutat cel puţin să ajungă la acest standard. Altfel, în mod sigur i se va permite să devieze în întuneric şi va putea deveni învăţător al erorii în loc să fie învăţător al Adevărului – un slujitor al lui Satan ca să cearnă pe fraţi.
În Scrisoarea sa către Efeseni (4:1-16) apostolul repetă această lecţie a unităţii Bisericii ca un corp din multe membre, sub un Cap, Cristos Isus, şi unite printr-un spirit – spiritul iubirii. El îi îndeamnă pe toţi aceşti membri să umble într-un chip vrednic de chemarea lor, în smerenie, blândeţe, îndelungă răbdare, îngăduindu-se unii pe alţii în iubire, căutând să păstreze unitatea Spiritului în legătura păcii. În acest capitol apostolul prezintă pe diferiţii membri ai corpului numiţi pentru servicii speciale în corp şi ne spune obiectivul serviciului, zicând: „El a dat pe unii (să fie) apostoli, pe alţii proroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor în vederea lucrării de slujire (pregătindu-i pentru misiunea sau serviciul glorios al Împărăţiei Milenare), pentru zidirea (edificarea) trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om matur, la măsura staturii plinătăţii lui Hristos; ca . . . spunând adevărul în dragoste, să creştem în toate până la Cel care este Capul, Hristos. Din El, tot trupul, bine alcătuit şi strâns legat, prin ceea ce dă fiecare încheietură, îşi face creşterea . . . şi se zideşte în dragoste”. Efes. 4:11-16.
Remarcăm imaginea pe care o zugrăveşte apostolul pentru noi – aceea a unui corp uman, însă mic şi nedezvoltat. El ne informează că voinţa divină este ca toţi membrii să crească până la deplina dezvoltare, deplina tărie şi putere – „starea de om matur” este imaginea care reprezintă Biserica în starea ei cuvenită, completă. Ducând imaginea de-a lungul veacului până în prezent, vedem că membrii au ((240)) adormit unul după altul pentru a aştepta marea organizare a dimineţii Milenare la Întâia Înviere, iar locurile acestora au fost continuu completate aşa încât Biserica n-a fost niciodată fără o organizare deplină, deşi uneori se putea să existe la un membru slăbiciuni mai mari, iar la altul putere mai mare. Totuşi, străduinţa fiecărui membru trebuie să fie întotdeauna să facă tot ce-i stă în putere pentru zidirea trupului, pentru întărirea membrilor şi pentru desăvârşirea lor în darurile Spiritului – „până vom ajunge toţi la unitatea credinţei”.
Unitatea credinţei este de dorit; trebuie să se depună străduinţă pentru ea – dar nu felul de unitate spre care se ţinteşte în general. Unitatea trebuie să fie în privinţa „credinţei care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna” în puritatea şi simplitatea ei, şi cu deplina libertate a fiecărui membru de a avea vederi diferite asupra punctelor minore şi fără nici o instruire în privinţa speculaţiilor, teoriilor etc., omeneşti. Ideea scripturală despre unitate este pe principiile fundamentale ale Evangheliei. (1) Răscumpărarea noastră prin sângele preţios şi îndreptăţirea noastră prin credinţă demonstrată în acest sânge. (2) Sfinţirea noastră, punerea deoparte pentru Domnul, pentru Adevăr şi pentru serviciul acestora – inclusiv serviciul fraţilor. (3) În afara acestor lucruri esenţiale, pe baza cărora trebuie cerută unitatea, nu poate exista nici o părtăşie scripturală; asupra oricărui alt punct trebuie să se acorde cea mai deplină libertate, cu dorinţa însă de a vedea şi de a ajuta pe alţii să vadă planul divin în fiecare trăsătură şi detaliu al lui. Astfel, fiecare membru al corpului lui Cristos, menţinându-şi libertatea personală, va fi atât de complet devotat Capului şi tuturor membrilor, încât îi va face plăcere să dea totul pentru ei, chiar şi viaţa.
Am văzut deja lucrarea specială a apostolilor şi faptul că numărul lor a fost limitat, şi că ei îşi fac încă serviciul în Biserică vorbind poporului Domnului ca purtători de cuvânt ai Săi prin Cuvântul Său. Să examinăm acum ceva în privinţa celorlalte servicii în Biserică, la care apostolul se referă ca la darurile Domnului pentru corpul general, sau ecclesia.
((241))
Domnul dă apostoli, proroci, evanghelişti, păstori, învăţători, pentru binecuvântarea corpului general în privinţa binelui lor, atât prezent cât şi veşnic. Urmează ca aceia care se sprijină cu seriozitate pe Domnul ca şi Cap, Instructor, Îndrumător al Bisericii, corpul Său, să aştepte, să caute şi să remarce darurile Lui în toate aceste amănunte, precum şi să le accepte şi să le folosească – dacă vreau să aibă binecuvântarea promisă. Aceste daruri nu se impun asupra Bisericii, iar cei care le neglijează când sunt oferite, suferă o pierdere corespunzătoare. Domnul le-a pus pe acestea în Biserică la început şi ne-a dat astfel aranjamentul ideal al Bisericii, lăsând pentru poporul Său să urmeze modelul astfel dat şi să aibă binecuvântări proporţionale, sau să ignore modelul şi să aibă greutăţi şi dezamăgiri corespunzătoare. Fiind din aceia care doresc să fie învăţaţi şi conduşi de Domnul, să căutăm să aflăm cum a pus El iniţial pe diferiţii membri şi ce daruri de felul acesta a acordat El de atunci încoace poporului Său, pentru ca în acest fel să putem aprecia darurile de această natură aflate la dispoziţia noastră, oricare ar fi ele, şi pe viitor să ne putem folosi mai zelos de ele.
Apostolul declară că plăcerea Domnului este să nu existe nici o dezbinare în corp – nici o separare, nici o diviziune. Cu metodele omeneşti, diviziunile sunt inevitabile – cu excepţia perioadei de triumf a papalităţii când sistemul nominal a devenit puternic şi a folosit metode drastice de persecuţie faţă de cei care nu erau în totul de acord cu el. Aceea însă a fost o unitate de forţă, de obligaţie – o unitate exterioară, şi nu o unitate a inimii. Cei pe care Fiul îi face liberi niciodată nu pot participa din inimă la astfel de uniri, în care libertatea personală este cu totul distrusă. Problema cu denominaţiile protestante nu este că ele sunt prea liberale şi de aceea s-au separat în multe fragmente, ci mai degrabă că au încă spiritul instituţiei mamă, fără a avea puterea pe care ea odată a exercitat-o ca să înăbuşe şi să suprime libertatea de gândire. Fără îndoială va fi surprinzător pentru mulţi când vom zice că în loc de a avea prea multe diviziuni sau dezbinări de felul ((242)) celor pe care le vedem acum peste tot, nevoia reală a Bisericii lui Cristos este de încă şi mai mare libertate – până când fiecare membru în parte va sta liber şi independent de toate legăturile, crezurile, confesiunile etc., omeneşti. Dacă fiecare creştin individual ar sta tare în libertatea cu care a fost făcut liber de către Domnul (Gal. 5:1; Ioan 8:32), şi dacă fiecare creştin în parte ar fi unit în loialitate cu Domnul şi Cuvântul Său, unitatea originală pe care o învaţă Scripturile ar fi discernută foarte repede şi toţi copiii adevăraţi ai lui Dumnezeu, toţi membrii Noii Creaţii, ar constata că sunt atraşi unii către alţii în mod asemănător liberi şi ar fi legaţi unii de alţii prin legăturile iubirii cu mult mai puternic decât sunt legaţi oamenii în sistemele şi societăţile pământeşti. „Dragostea lui Hristos ne constrânge” (ne ţine împreună – Concordanţa Young). 2 Cor. 5:14.
Toţi membrii familiei aaronice erau eligibili pentru serviciile preoţiei; cu toate acestea erau anumite limitări, bariere şi descalificări pentru serviciu. Tot aşa este şi printre „Preoţimea Împărătească” antitipică – toţi sunt preoţi, toţi sunt membri ai corpului uns, şi ungerea înseamnă pentru fiecare o deplină autoritate de a propovădui şi a învăţa pe alţii veştile bune, după cum este scris: „Duhul Stăpânului Domnul este peste Mine, căci Domnul M-a uns să aduc veşti bune celor blânzi; El M-a trimis să pansez pe cei cu inima zdrobită” etc. Deşi aceste cuvinte se aplică în mod special la Capul Cristosului, al Noii Creaţii, al Preoţimii Împărăteşti, ele se aplică şi la toţi membrii – prin urmare, în sens general, fiecare copil consacrat al lui Dumnezeu are prin această ungere a Spiritului sfânt o deplină autorizare sau însărcinare de a propovădui Cuvântul – „să vestească virtuţile Celui care ne-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată”. 1 Pet. 2:9.
Dar aşa cum se cerea ca preoţii tipici să nu aibă anumite neajunsuri şi să fi ajuns la o anumită vârstă, tot aşa printre membrii Preoţimii Împărăteşti se află unii care nu au calităţile pentru serviciu public pe care alţii le au. Fiecare trebuie, în cumpătare (Rom. 12:3, 6), să hotărască pentru sine măsura pe care o are din darurile lui Dumnezeu şi prin ((243)) urmare măsura administraţiei şi responsabilităţii sale. Şi la fel, toţi membrii trebuie să ia cunoştinţă de calităţile naturale şi de calităţile şi realizările spirituale ale celorlaţi, şi să judece referitor la voinţa divină în conformitate cu acestea. În tip vârsta era un factor, dar pentru preoţii antitipici aceasta ar însemna experienţă, dezvoltare de caracter; defectul strabismului din tip ar însemna la preoţimea antitipică o lipsă de claritate a discernământului şi a viziunii în privinţa lucrurilor spirituale, care ar fi în mod cuvenit o piedică pentru serviciul public în Biserică. În mod asemănător, toate diferitele neajunsuri care erau piedici pentru preoţimea tipică ar reprezenta diferitele incapacităţi morale şi fizice sau intelectuale printre Preoţimea Împărătească antitipică.
Cu toate acestea, aşa cum în tip preoţii care erau deformaţi exercitau toate privilegiile celorlalţi în privinţa întreţinerii lor proprii, mâncând din pâinea pentru punere înainte, din jertfe etc., tot aşa este şi cu noi în antitip – acele deformări care ar putea împiedica pe un membru al corpului lui Cristos de a fi serv public al Bisericii şi al Adevărului nu trebuie să-i împiedice dezvoltarea spirituală şi recunoaşterea, având drepturi depline ca şi toţi ceilalţi la masa spirituală a Domnului şi la tronul harului. Aşa cum nimenea nu putea exercita funcţia de Mare Preot decât dacă din punct de vedere fizic era fără defect şi matur, tot aşa cei care vreau să servească în calitate de servi ai Adevărului în „cuvânt şi învăţătură” nu trebuie să fie începători, ci membri ai corpului a căror maturitate în caracter, cunoştinţă şi roadele Spiritului îi califică pentru astfel de serviciu. Aceştia trebuie să fie recunoscuţi ca bătrâni – nu în mod necesar bătrâni în anii vieţii naturale, ci bătrâni, vârstnici sau maturi în privinţa Adevărului şi a capacităţii de a sfătui şi îndemna pe fraţi în ceea ce priveşte Cuvântul Domnului.
Cu acest înţeles al cuvântului Bătrân, recunoaştem caracterul raţional al Scripturilor care spun că toţi care se ocupă de slujirile spirituale ale Adevărului sunt în mod potrivit descrişi prin termenul „Bătrâni”, fie că ei fac serviciu de apostol, de proroc, de evanghelist, de păstor, sau de ((244)) învăţător. Pentru ca cineva să ocupe în mod cuvenit vreuna din aceste poziţii, acesta trebuie să fie recunoscut ca Bătrân în Biserică. Astfel apostolii declară că ei au fost Bătrâni (1 Pet. 5:1; 2 Ioan 1), iar când se referă la slujitorii (servii) Bisericii şi la alegerea lor, ei sunt menţionaţi în versiunea comună a Bibliei noastre sub trei nume:
Episcopi, bătrâni, păstori
Aceşti trei termeni induc totuşi în eroare, având în vedere aplicarea lor greşită în bisericile diferitelor denominaţii; de aceea este necesar să explicăm că episcop înseamnă pur şi simplu supraveghetor şi că fiecare Bătrân numit a fost recunoscut ca supraveghetor al unei lucrări mari sau mici. Astfel, de exemplu, într-o împrejurare apostolul a fost întâmpinat de bătrânii Bisericii din Efes, şi dându-le sfaturile de despărţire a zis: „Luaţi seama dar la voi înşivă şi la toată turma în care v-a pus Duhul sfânt supraveghetori”. Fapt. 20:28.
Totuşi, sub providenţele Domnului, unora dintre aceşti bătrâni li s-a acordat o sferă mai largă de influenţă sau supraveghere în Biserică şi de aceea ar putea fi numiţi în mod cuvenit supraveghetori generali. Aşa erau toţi apostolii – apostolul Pavel având o sferă mai mare de supraveghere, în special printre Bisericile stabilite în ţările locuite de neamuri – în Asia Mică şi în sudul Europei. Dar această poziţie de supraveghetor general n-a fost limitată la apostoli: Domnul în providenţa Sa a ridicat şi pe alţii care să servească în acest mod – „nu pentru un câştig ruşinos, ci cu dragă inimă” – cu dorinţa de a servi Domnului şi fraţilor. În primul rând, Timotei s-a angajat în acest serviciu sub îndrumarea apostolului Pavel şi în parte ca reprezentant al său, şi a fost recomandat diferitelor grupuri sau ecclesii ale poporului Domnului. Domnul a fost, şi este încă, cu totul competent să continue a trimite astfel de supraveghetori cum doreşte El, ca să sfătuiască şi să îndemne turma Sa. Iar poporul Domnului trebuie să fie cu totul competent să judece valoarea sfatului oferit de aceşti supraveghetori. Acesta trebuie să fie atestat printr-o viaţă evlavioasă, ((245)) comportament smerit şi spirit sacrificator de sine, prin absenţa oricărei uneltiri pentru onoare şi câştig ruşinos, precum şi prin învăţătura care va rezista la examinarea atentă a studiului biblic serios – cercetând Scripturile zilnic pentru a vedea dacă prezentările lor sunt sau nu în armonie deplină atât cu litera cât şi cu spiritul Cuvântului. Acest lucru, după cum am văzut, s-a făcut cu învăţăturile apostolilor – şi aşa cum ei i-au invitat pe fraţi să facă – lăudând în mod special pe aceia care erau precauţi, fără însă a fi greu de mulţumit, hipercritici. Fapt. 17:11.
Cu toate acestea, după câte putem noi judeca din istoria Bisericii, spiritul rivalităţii şi al iubirii onoarei a luat rapid locul devotării smerite şi sacrificiului de sine, în timp ce credulitatea şi măgulirea au înlocuit repede cercetarea Scripturilor, şi ca rezultat supraveghetorii au devenit treptat dictatoriali – au pretins treptat egalitate cu apostolii etc. – până când în final s-a ivit printre ei o rivalitate, iar unii dintre ei au ajuns să fie cunoscuţi şi distinşi cu titlul de episcopi principali, sau arhiepiscopi. La rândul ei, o rivalitate printre aceşti arhiepiscopi a condus la înălţarea unuia dintre ei la poziţia de papă. Şi de atunci acelaşi spirit s-a dezvoltat într-un grad mai mic sau mai mare nu numai în papalitate, ci şi printre cei care au fost înşelaţi şi induşi în eroare prin exemplul ei, departe de simplitatea aranjamentului timpuriu. În consecinţă, găsim astăzi că asemenea organizare cum a fost în Biserica timpurie – adică fără nume sectar şi fără glorie, onoare şi autoritate din partea celor puţini asupra celor mulţi şi fără o împărţire în cler şi laici – este privită ca nefiind deloc organizare. Noi însă suntem fericiţi să ne ocupăm locul printre aceştia nestimaţi, să copiem fidel exemplul Bisericii timpurii şi să ne bucurăm în mod corespunzător de libertăţi şi binecuvântări asemănătoare.
Ca bătrâni ai Bisericii toţi sunt supraveghetori, îngrijitori, veghetori ai intereselor Sionului, unii local iar alţii în sens larg şi general, de asemenea fiecare, conform talentului şi capacităţii, ar putea servi turma, unul ca evanghelist, ale cărui calităţi l-ar face potrivit şi ale cărui condiţii i-ar permite să umble propovăduind adevărul începătorilor – găsind pe aceia ((246)) care au urechi să audă vestea bună etc.; altul servind turma ca pastor (păstor), datorită calităţilor de natură socială deosebite, care-i permit să se îngrijească de interesele poporului Domnului în mod personal, individual – vizitându-i la casele lor, încurajându-i, întărindu-i, ţinându-i împreună şi apărându-i împotriva lupilor în piei de oaie care i-ar muşca şi devora. „Prorocii” ar avea de asemenea calităţi speciale de serviciu.
Cuvântul proroc nu este în general folosit astăzi în sensul larg în care era folosit în timpurile vechi, ci mai degrabă este înţeles că înseamnă văzător sau prezicător. Totuşi, cuvântul „proroc” în mod strict înseamnă vorbitor public – orator. Un vizionar sau un primitor de revelaţii de asemenea ar putea fi proroc, în sensul că le-ar expune; dar cele două idei sunt clar deosebite. În cazul lui Moise şi Aaron, Moise a fost cel mai mare, fiind reprezentantul divin, şi Domnul i-a zis: „Iată că te-am făcut dumnezeu (puternic sau superior) pentru faraon; şi fratele tău, Aaron, va fi prorocul tău” – purtătorul de cuvânt (Exod. 7:1). Am văzut deja că unii dintre apostoli au fost văzători în sensul că li s-a acordat o cunoştinţă a lucrurilor viitoare; acum remarcăm că aproape toţi au fost şi proroci, adică oratori publici – în special Petru şi Pavel. Însă au existat mulţi alţi vorbitori publici sau proroci. Unul a fost Barnaba, de exemplu; şi este scris: „Iuda şi Sila, care şi ei erau proroci (vorbitori publici), au îndemnat pe fraţi şi i-au întărit cu multe cuvinte”. Fapt. 15:32.
În Scripturi nu există nici o sugestie că o persoană inaptă pentru lucrarea care este de făcut trebuie să fie considerată ca numită de Domnul în acea poziţie pentru care nu este potrivită în mod special; ci mai degrabă este o datorie ca în corpul lui Cristos fiecare membru să servească pe alţii conform talentelor sale – conform capacităţilor sale – şi ca fiecare să fie destul de modest, destul de smerit, „să nu aibă despre sine gânduri înalte, mai presus de ceea ce se potriveşte, ci să aibă gânduri cumpătate”, conform valorii reale a talentelor pe care Domnul i le-a acordat. Şi nici Biserica nu trebuie să recunoască pe aceia dintre ei care doresc să fie cei mai mari, pentru faptul că ei doresc. ((247)) Dimpotrivă, Biserica trebuie să ia cunoştinţă de smerenie, ca fiind una din calităţile esenţiale pentru funcţia de bătrân sau pentru serviciul din oricare ramură. Dacă prin urmare doi fraţi par să fie la fel de talentaţi, dar unul este ambiţios şi îndrăzneţ, iar celălalt smerit şi timid, Spiritul Domnului, care este spiritul înţelepciunii şi al minţii sănătoase, ar învăţa pe poporul Domnului să aprecieze pe fratele mai smerit ca fiind acela pe care Domnul îl favorizează în mod deosebit şi vrea ca ei să-l pună în locul mai proeminent de serviciu.
Se pare că este mai puţin remarcabil cazul „caprelor” şi oilor cu dispoziţie de capre din turma Domnului care aspiră la conducere, decât cazul oilor adevărate, care recunosc vocea Stăpânului, care-I recunosc Spiritul şi caută să-I facă voia, dar care permit cu docilitate acestor oi cu dispoziţie de capre să preia conducerea printre ei. Este bine să urmărim pacea cu toţi oamenii; dar acolo unde nesocotim Cuvântul şi Spiritul Domnului de dragul păcii, în mod sigur va rezulta daună într-o măsură mai mare sau mai mică. Este bine ca toţi să aibă o natură supusă, asemenea oilor; dar este necesar şi ca oile să aibă caracter, altfel ei nu pot fi învingători; şi dacă au caracter trebuie să-şi amintească cuvintele Păstorului Principal: „Oile Mele ascultă (se supun) glasul Meu . . . şi ele vin după Mine”, „ele nu merg după un străin . . . pentru că nu cunosc glasul străinilor” (Ioan 10:5, 27). Este ca atare datoria fiecărei oi să dea atenţie specială mesajului şi modului de viaţă al fiecărui frate înainte de a ajuta ca acesta să fie pus ca supraveghetor, fie local, fie general. Membrii adunării trebuie să fie întâi convinşi că acesta are calităţile reale ale unui Bătrân în Biserică – este sănătos în doctrinele de bază ale Evangheliei – ispăşirea, răscumpărarea prin sângele preţios al lui Cristos şi consacrare deplină faţă de El, faţă de mesajul Lui, faţă de fraţii Lui, faţă de serviciul Lui. Ei trebuie să fie caritabili şi compătimitori faţă de cei mai slabi dintre miei şi faţă de toate oile şchioape din punct de vedere mintal şi moral; dar ar încălca aranjamentul divin dacă ar alege pe unii ca aceştia din urmă ca şi conducători sau Bătrâni ai lor. Nu trebuie să ((248)) aibă nici o simpatie faţă de capre sau faţă de lupii în piei de oaie care se zbat după loc şi autoritate în Biserică.
Ar trebui să fie recunoscut că este mult mai bine ca ecclesia să fie fără nici un serv public, decât să aibă ca şi conducător o „capră” cu gură de aur, care în mod sigur nu le-ar „îndrepta inimile spre dragostea lui Dumnezeu”, ci în mod seducător spre canale greşite. Despre unii ca aceştia Domnul nostru a prevenit Biserica; pe unii ca aceştia i-a descris apostolul zicând: „Se vor scula din mijlocul vostru oameni care vor învăţa lucruri stricăcioase (doctrine greşite, înşelătoare), ca să tragă pe ucenici după ei (cu şiretenie să atragă după ei urmaşi)”. Apostolul zice că mulţi îi vor urma în căile lor stricate, fapt datorită căruia va fi vorbit de rău Adevărul. Fapt. 20:30; 2 Pet. 2:2.
Vedem că aşa este astăzi. Mulţi se propovăduiesc pe ei înşişi mai degrabă decât Evanghelia, veştile bune ale Împărăţiei; ei atrag ucenici după ei şi după denominaţiile lor mai degrabă decât să-i atragă spre Domnul şi să-i unească numai cu El, ca membri ai corpului Său. Ei caută să fie capii bisericilor, în loc să-i facă pe toţi membrii corpului să privească ţintă spre Domnul ca şi Cap. Trebuie să ne depărtăm de toţi aceştia – oile adevărate nu trebuie să le dea nici o încurajare în calea lor greşită. Apostolul Pavel spune despre aceştia că au o formă de evlavie dar îi tăgăduiesc puterea (2 Tim. 3:5). Ei sunt mari iubitori de zile, formalităţi, ceremonii, autorităţi eclesiastice etc., şi sunt foarte apreciaţi printre oameni, dar sunt o urâciune în ochii Domnului, zice apostolul. Oile adevărate trebuie nu numai să fie atente ca să recunoască vocea adevăratului Păstor şi să-L urmeze, dar ele trebuie să-şi amintească şi să nu urmeze, să nu sprijine, să nu încurajeze pe aceia care-şi urmăresc propriile interese. Oricine este apreciat ca vrednic de încredere în Biserică în calitate de Bătrân, trebuie să fie dinainte cunoscut suficient de bine pentru a justifica astfel de încredere; astfel apostolul spune: „Să nu fie întors la Dumnezeu de curând”. Un novice ar putea aduce daună Bisericii şi ar putea să-şi dăuneze sieşi, fiind umflat de mândrie şi astfel să fie îndepărtat de Domnul, de spiritul cuvenit şi de cărarea îngustă spre Împărăţie.
((249))
Apostolul Pavel* dă sfat foarte explicit în legătură cu cei care pot fi recunoscuţi de Biserică în mod cuvenit ca bătrâni – descriind în detaliu cum trebuie să fie caracterul lor etc. În scrisoarea sa către Timotei asupra acestui subiect (1 Tim. 3:1-7), el repetă aceleaşi lucruri în cuvinte uşor diferite. Adresându-i-se lui Tit, care evident a fost un alt supraveghetor general (Tit 1:5-11), el descrie datoriile acestora faţă de Biserică. Apostolul Petru spune despre acest subiect: „Sfătuiesc pe bătrânii dintre voi, eu care sunt bătrân . . . păstoriţi turma lui Dumnezeu care este între voi, veghind asupra ei . . . nu pentru un câştig ruşinos, ci cu dragă inimă; nu ca şi cum aţi stăpâni peste cei încredinţaţi vouă, ci făcându-vă exemple turmei”. 1 Pet. 5:1-3.
*1 Tim. 3:2; 5:17; 1 Tes. 5:12; Iac. 5:14
Aceştia trebuie să fie bărbaţi generoşi, bărbaţi cu viaţa curată, având doar o singură soţie; şi dacă au copii, trebuie să se remarce în ce măsură părintele a exercitat o influenţă sănătoasă în familia sa – pentru că, trebuie gândit că dacă el a fost neglijent în datoria faţă de copiii săi, va fi probabil neînţelept sau neglijent şi în sfaturile şi slujirile sale generale printre copiii Domnului în Ecclesie, în Biserică. Să nu fie mincinos sau înşelător, nici certăreţ sau gâlcevitor. Trebuie să aibă reputaţie bună printre cei din afara Bisericii; nu fiindcă lumea va iubi vreodată sau va aprecia în mod corect pe sfinţi, dar lumea ar trebui cel puţin să nu aibă pricină de a arăta ceva în defavoarea caracterului lor în privinţa onestiei, corectitudinii, moralităţii, sincerităţii. Nu există limită în privinţa numărului de bătrâni în Biserică sau Ecclesie.
Pe lângă precedentele limitări, se cere ca un Bătrân să fie „în stare să înveţe pe alţii”, adică, trebuie să aibă capacitate să înveţe, să explice, să expună planul divin, şi astfel să poată fi în stare să ajute turma Domnului în cuvânt şi învăţătură. Nu este esenţial pentru funcţia de bătrân să posede talentul sau calităţile unui „proroc” sau vorbitor public; în aceeaşi Biserică s-ar putea găsi câţiva care să aibă capacităţi de a învăţa şi calităţi pastorale şi alte calităţi de ((250)) Bătrân, şi totuşi nici unul care să aibă calităţile unui vorbitor public sau ale unuia care să expună nuanţat planul divin. Să se încredinţeze acest lucru Domnului, ca El să ridice servii care sunt necesari, iar dacă nu ridică, necesitatea poate fi pusă sub semnul îndoielii. Am putea remarca aici că unele din cele mai prospere Ecclesii, adunări sau congregaţii, sunt cele în care nu există nici un talent mare pentru vorbirea publică şi în care, de aceea, studiile biblice sunt mai degrabă o regulă decât o excepţie. Scripturile arată clar că acesta era un obicei şi în Biserica timpurie, şi că adunându-se împreună se oferea posibilitatea exercitării diferitelor talente posedate de diferiţii membri ai corpului – unul să vorbească, altul să se roage, mulţi, dacă nu toţi, să cânte. Experienţa pare să arate că grupurile poporului Domnului care urmează cel mai fidel această regulă primesc cea mai mare binecuvântare şi dezvoltă cele mai tari caractere. Ceea ce numai se aude cu urechea, oricât ar fi de bine spus şi oricât ar fi de bun, nu se imprimă în inimă atât de bine ca şi când individul însuşi şi-ar folosi mintea în legătură cu subiectul, aşa cum desigur este cazul într-un studiu biblic bine condus, în care toţi să fie încurajaţi să ia parte.
Alţi bătrâni, poate nu atât de în stare să înveţe, ar putea fi tocmai în elementul lor în adunările de rugăciune şi mărturisirea experienţelor, care trebuie să fie un aspect important printre diferitele adunări ale poporului Domnului. Cel care constată că are bun talent pentru îndemnare să-şi folosească acel talent mai degrabă decât să-l lase să zacă inactiv, în timp ce se străduieşte să folosească un talent pe care nu-l are în vreun grad apreciabil. Apostolul spune: „Cine îndeamnă, să se ţină de îndemnare”, să-şi folosească capacitatea şi serviciul în acea direcţie; „cine învaţă pe alţii (cine are talent pentru expunere – pentru a explica clar Adevărul), să se ţină de învăţătură”.
Aşa cum cuvântul episcop sau supraveghetor are o gamă largă de sensuri, tot aşa are şi cuvântul pastor. Nici unul în ((251)) afară de un Bătrân nu este competent să fie pastor, supraveghetor sau păstor. Un pastor sau păstor într-o turmă este un supraveghetor al turmei; cele două cuvinte sunt practic sinonime. Domnul Iehova este Pastorul sau Păstorul nostru în cel mai larg sens al cuvântului (Ps. 23:1), iar Singurul Său Fiu Conceput, Domnul nostru Isus, este marele Păstor şi Episcop (supraveghetor) al sufletelor noastre – al întregii turme, de pretutindeni. Supraveghetorii generali şi „peregrinii” sunt toţi păstori sau pastori – îngrijindu-se de interesele turmei generale; şi fiecare Bătrân local este pastor, păstor, supraveghetor, în calitate locală. Se va vedea prin urmare că bătrânii Bisericii trebuie să aibă în primul rând calităţile generale care-i fac potriviţi pentru funcţia de bătrâni, şi în al doilea rând calităţile lor naturale speciale trebuie să determine în ce parte a serviciului pot ei servi cel mai bine cauza Domnului – unii în legătură cu lucrarea de evanghelizare, iar alţii în legătură cu lucrarea pastorală printre oile deja evanghelizate, deja consacrate, deja în staul; unii local, alţii pe un câmp mai larg.
Citim: „Bătrânii care cârmuiesc bine să fie învredniciţi de îndoită cinste, mai ales cei care lucrează în cuvânt şi în învăţătură” (1 Tim. 5:17, 18). În virtutea acestor cuvinte, biserica nominală a dezvoltat o clasă de Bătrâni Conducători şi a pretins pentru toţi bătrânii o poziţie conducătoare sau autoritară, dacă nu dictatorială, printre fraţi. O astfel de definiţie a „conducerii” este contrară cu toate prezentările din Scripturi despre acest subiect. Timotei, ocupând poziţia de supraveghetor general sau Bătrân, a fost instruit de către apostol, zicând: „Nu mustra cu asprime pe un bătrân, ci sfătuieşte-l ca pe un tată” etc. „Robul Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând cu toţi”. Nimic, desigur, n-ar aproba aici o conducere autocrată sau o purtare dictatorială – smerenia, blândeţea, îndelunga răbdare, iubirea frăţească, iubirea, trebuie să fie calităţile proeminente ale celor recunoscuţi ca bătrâni. Ei trebuie să fie exemple pentru turmă ((252)) în toate sensurile. Dacă ei, prin urmare, ar fi dictatoriali, exemplul pentru turmă ar fi ca toţi să fie dictatoriali; dar dacă ei ar fi smeriţi, îndelung răbdători, răbdători, blânzi şi iubitori, atunci ilustraţia ar fi pentru toţi în conformitate cu acestea. O redare mai literală a pasajului pe care-l avem în analiză arată că bătrânilor trebuie să li se dea onoare în măsura în care ei manifestă credincioşie faţă de responsabilităţile serviciului pe care l-au acceptat. Am putea prin urmare să redăm pasajul astfel: Bătrânii proeminenţi să fie socotiţi vrednici de îndoită cinste, în special cei care sunt împovăraţi de lucrarea grea a propovăduirii şi învăţării.
Diaconi, slujitori, servi
După cum cuvântul episcop înseamnă doar supraveghetor şi în nici un sens al cuvântului nu înseamnă domn sau stăpân, deşi treptat a ajuns să fie greşit înţeles de oameni, tot aşa este şi cuvântul diacon, care literal înseamnă serv sau slujitor. Apostolul se referă la sine şi la Timotei ca fiind „slujitori ai lui Dumnezeu” (2 Cor. 6:4). Cuvântul redat aici slujitori este din cuvântul grecesc diakonos, care înseamnă servi. Apostolul spune iarăşi: „Destoinicia noastră este de la Dumnezeu, care ne-a şi făcut în stare să fim slujitori ai unui legământ nou” (2 Cor. 3:5, 6). Şi aici cuvântul grecesc diakonos este redat prin slujitori şi înseamnă servi. De fapt apostolul spune că el şi Timotei erau diaconi (servi) ai lui Dumnezeu şi diaconi (servi) ai Noului Testament – Noului Legământ. Putem vedea deci că toţi bătrânii adevăraţi din Biserică sunt astfel diaconi sau servi ai lui Dumnezeu, ai Adevărului şi ai Bisericii – altfel ei nu trebuie deloc să fie recunoscuţi ca bătrâni.
Nu vrem să dăm ideea că în Biserica timpurie nu se făcea nici o distincţie în privinţa serviciului. Dimpotrivă. Ceea ce vrem să arătăm este că chiar şi apostolii şi prorocii care erau bătrâni în Biserică erau diaconi sau servi, întocmai cum a spus Domnul nostru: „Cel mai mare dintre voi să fie slujitorul ((253)) (diakonos) vostru” (Mat. 23:11). Caracterul şi credincioşia servului trebuie să marcheze gradul de onoare şi stimă care să fie dată cuiva în ecclesiile Noii Creaţii. După cum în Biserică existau servi care nu erau calificaţi prin talente etc., pentru a fi recunoscuţi ca bătrâni, fiind mai puţin în stare să înveţe sau cu mai puţină experienţă, tot aşa, apostolii şi prorocii (învăţătorii) fără vreo numire a Bisericii, au ales cu anumite ocazii pe unii ca servi ai lor, ajutoare sau diaconi; ca, de exemplu, când Pavel şi Barnaba erau împreună, l-au avut pentru un timp ca serv sau ajutor pe Ioan Marcu. Iar când Pavel şi Barnaba s-au despărţit, Barnaba l-a luat cu el pe Ioan, în timp ce Pavel şi Sila l-au luat cu ei ca serv sau ajutor pe Luca. Aceste ajutoare nu s-au considerat egali cu apostolii, nici egali în serviciu cu alţii mai talentaţi şi cu mai multă experienţă decât ei, ci s-au bucurat în privilegiul de a fi ajutoare, servi sub îndrumarea celor pe care ei îi considerau servii lui Dumnezeu şi ai Adevărului, calificaţi şi acceptaţi. N-a trebuit ca ei să fie aleşi de Biserică în asemenea serviciu pentru apostoli; după cum Biserica şi-a ales propriii ei servi sau diaconi, tot aşa apostolii şi i-au ales pe ai lor. Şi nici n-a fost o chestiune de constrângere, ci una de opţiune. Ioan şi Luca, putem presupune, au considerat că puteau servi pe Domnul în această manieră mai bine poate decât în oricare alt mod deschis pentru ei, şi de aceea au acceptat din proprie voinţă şi fără nici chiar cea mai uşoară constrângere, după cum puteau la fel de bine să refuze serviciul, dacă credeau că-şi pot folosi talentele cu mai multă credincioşie în altă manieră.
Totuşi, acest cuvânt diacon este aplicat în Noul Testament la o clasă de fraţi folositori ca servi ai corpului lui Cristos şi onoraţi corespunzător, dar nu atât de bine calificaţi ca alţii pentru poziţia de bătrâni. Cu toate acestea, alegerea lor pentru un serviciu special în Biserică presupunea un caracter bun, credincioşie faţă de Adevăr şi zel pentru serviciul Domnului şi al turmei Sale. Astfel, în Biserica timpurie, când s-a aranjat distribuirea hranei etc., pentru săracii turmei, la început ((254)) apostolii au preluat sarcina; dar mai apoi când s-au ridicat murmure şi pretenţia că unii au fost neglijaţi, apostolii au predat sarcina credincioşilor, Bisericii, zicând: Alegeţi dintre voi bărbaţi potriviţi pentru acest serviciu, iar noi ne vom preda timpul, cunoştinţa şi talentele pentru slujirea Cuvântului. Fapt. 6:2-5.
Ne vom aminti că au fost aleşi şapte slujitori sau diaconi şi că printre aceştia şapte a fost şi Ştefan, care mai târziu a devenit primul martir – având onoarea de a fi primul care să meargă în urmele Învăţătorului chiar până la moarte. Faptul că Ştefan a fost ales de Biserică să fie diacon nu l-a împiedicat în nici un sens de la propovăduirea Cuvântului în oricare alt mod în care putea găsi ocazie. Astfel vedem libertatea perfectă care a predominat în Biserica timpurie. Întreaga companie, recunoscând talentele unui membru al corpului, îi putea cere să-i facă un serviciu; dar cererea ei şi acceptarea lui nu erau în nici un sens o robie – în nici un sens nu-l împiedica să-şi folosească talentele în oricare mod în care el putea găsi ocazie. Ştefan, diaconul, credincios în servirea la mese, ocupându-se de problemele financiare ale comunităţii etc., a fost binecuvântat de Domnul şi i s-a acordat ocazia de a-şi folosi zelul şi talentele într-un fel mai public în propovăduirea Evangheliei – viaţa lui demonstrând că Domnul l-a recunoscut ca Bătrân în Biserică înainte ca fraţii să-i observe capacitatea. Fără îndoială că dacă ar fi trăit mai mult, fraţii i-ar fi văzut şi ei cu timpul calităţile de Bătrân şi de expunător al Adevărului şi l-ar fi recunoscut ca atare.
Însă punctul pe care vrem să-l fixăm este libertatea completă a fiecărui individ de a-şi folosi talentele cum poate, ca evanghelist, fie că are o numire directă a Ecclesiei Noii Creaţii, fie că nu. (Ştefan n-ar fi fost însă competent să înveţe în Biserică decât dacă ar fi fost ales de Biserică pentru acel serviciu.) Această libertate absolută de conştiinţă individuală şi de folosire a talentelor, ca şi absenţa oricărei robii sau autorităţi care să le restrângă, este unul dintre ((255)) aspectele marcante ale Bisericii timpurii, pe care noi facem bine dacă îl copiem în spirit şi faptă. După cum Biserica are nevoie de bătrâni calificaţi şi competenţi să înveţe şi de evanghelişti să propovăduiască, tot aşa are nevoie şi de diaconi s-o servească în alte calităţi: ca uşieri, casieri, şi câte altele. Aceştia sunt servi ai lui Dumnezeu şi ai Bisericii, şi sunt onoraţi corespunzător; bătrânii sunt servi, dar serviciul lor este recunoscut ca fiind de un ordin mai înalt – osteneala în cuvânt şi învăţătură.
Învăţătorii în biserică
După cum tocmai am văzut, a fi „în stare să înveţe pe alţii” este o calitate necesară pentru poziţia sau serviciul bătrânilor în Biserică. Am putea da mai multe citate din Scripturi pentru a arăta că Sf. Pavel s-a clasat nu numai ca apostol şi ca Bătrân şi serv, ci şi ca învăţător,„nu prin cuvinte învăţate de la înţelepciunea omenească, ci cu cele învăţate de la Duhul” (1 Cor. 2:13). El n-a învăţat pe alţii limbile, nici matematica, nici astronomia, nici alte ştiinţe, decât acea mare ştiinţă la care se referă Evanghelia sau vestea bună a Domnului. Aceasta este semnificaţia cuvintelor apostolului, pe care tocmai le-am citat; şi este bine ca tot poporul Domnului să ţină minte acest lucru cu stricteţe. Nu numai cei care învaţă şi propovăduiesc, dar şi cei care ascultă trebuie să aibă grijă să nu se vestească înţelepciunea omului, ci înţelepciunea divină. Astfel apostolul îndeamnă pe Timotei: „Vesteşte Cuvântul” (2 Tim. 4:2). „Porunceşte şi învaţă aceste lucruri” (1 Tim. 4:11). „Învaţă pe oameni aceste lucruri şi îndeamnă-i” (1 Tim. 6:2). Mergând şi mai departe, apostolul arată că atât Biserica în ansamblu cât şi bătrânii trebuie să aibă grijă ca învăţătorii doctrinelor false şi învăţătorii filosofiei şi „ştiinţei pe nedrept numită astfel” să nu fie recunoscuţi ca învăţători ai Bisericii. Recomandarea apostolului este: „Dacă cineva învaţă pe oameni într-alt fel”, retrage-te – nu da sprijin la ceea ce este altă Evanghelie decât cea pe care aţi primit-o, care v-a fost dată prin cei ((256)) care au propovăduit Evanghelia cu Spiritul sfânt venit din cer. 1 Tim. 6:3-5; Gal. 1:8.
Sunt totuşi unii competenţi să înveţe, capabili să explice altora planul divin în mod individual, care însă n-au capacitate pentru oratorie, vorbire publică, „prorocie”. Cei care pot vorbi individual pentru Domnul şi pentru cauza Sa nu trebuie să fie descurajaţi, ci, dimpotrivă, trebuie să fie încurajaţi să folosească fiecare ocazie de a servi pe aceia care au ureche de auzit şi să vestească virtuţile Domnului şi Regelui nostru. Apoi iarăşi, noi trebuie să facem deosebirea între „învăţare şi vestire” (Fapt. 15:35). Vestirea este vorbire publică; învăţarea se poate realiza mai bine într-un fel mai privat – într-o adunare de studiu biblic sau într-o discuţie particulară – şi cei mai capabili predicatori, vorbitori publici sau „proroci” au constatat ocazional că lucrarea lor publică prosperă mai bine când este în mod competent suplimentată cu discursuri mai puţin publice, cu expuneri ale lucrurilor adânci ale lui Dumnezeu într-un mod mai privat, în faţa unui grup mai mic*.
*Pentru acest motiv noi susţinem ca, atunci când vă vizitează peregrinii, numai una sau două servicii să fie dedicate „profeţitului” sau predicării publice, în timp ce restul timpului cât stau în zona voastră să fie folosit pentru învăţare, în cercuri mici pentru cei mai adânc interesaţi, sau, dacă aceasta n-ar fi posibil, pentru vizitare şi învăţare în particular.
Darul de evanghelist, puterea de a mişca inimile şi minţile oamenilor pentru investigarea Adevărului, este un dar special pe care nu toţi îl au astăzi, la fel ca în Biserica timpurie. Mai mult, schimbarea condiţiilor a schimbat mai mult sau mai puţin şi caracterul acestei lucrări, astfel încât vedem astăzi că drept urmare a educaţiei generale printre oameni, lucrarea de evanghelizare poate fi în mare măsură îndeplinită prin pagina tipărită. Mulţi sunt angajaţi în prezent în această lucrare – distribuind pliante şi mostre din Turnul de Veghere şi volumele de Studii În Scripturi. Faptul că aceşti evanghelişti nu mai folosesc metodele din trecut ci metode adaptate zilelor noastre, nu este un argument împotriva acestei lucrări, după cum nu ((257)) este un argument nici faptul că ei călătoresc cu mijloace de transport cu aburi sau electrice în loc să călătorească pe jos sau pe cămile. Evanghelizarea se face prin prezentarea Adevărului – planul divin al veacurilor – Cuvântul lui Dumnezeu – „vestea bună de mare bucurie”. Conform judecăţii noastre, nu există astăzi nici o altă lucrare de evanghelizare care să dea rezultate aşa de mari ca şi aceasta. Şi sunt mulţi care au talentul, calităţile pentru a se angaja în acest serviciu, care nu sunt pregătiţi să se angajeze în alte ramuri ale lucrării – mulţi secerători care n-au intrat încă în vie şi pentru care noi ne rugăm continuu ca Domnul secerişului să-i trimită – să-i facă să-şi vadă privilegiile şi ocaziile de a se angaja în această slujire de evanghelizare.
Când Filip evanghelistul a făcut ce-a putut pentru oamenii din Samaria, au fost trimişi la ei Petru şi Ioan (Fapt. 8:14). Tot aşa şi evangheliştii noştri colportori, după ce trezesc mintea sănătoasă a ascultătorilor, le prezintă Studiile în Scripturi şi Turnurile de Veghere, ca învăţători la care pot asculta şi cu care se pot consulta mai departe în legătură cu calea Domnului. Aşa cum Petru, Pavel, Iacov şi Ioan, ca mesageri şi reprezentanţi ai Domnului, au scris epistole către casa credinţei şi astfel au păstorit, au sfătuit şi au încurajat turma Lui, tot aşa acum, Turnurile de Veghere vizitează pe prieteni, personal şi colectiv, în mod regulat – căutând să le întărească credinţa şi să le formeze şi cristalizeze caracterul pe liniile stabilite de Domnul şi de apostolii Săi.
Mulţi ar trebui să fie în stare să înveţe
Apostolul le-a scris unora: „Căci deşi de mult (de când sunteţi în Adevăr) trebuia să fiţi învăţători, aveţi iarăşi nevoie (ca urmare a lipsei de zel pentru Domnul şi a unui spirit lumesc) de cineva să vă înveţe cele dintâi adevăruri ale cuvintelor lui Dumnezeu” (Evr. 5:12). Aceasta implică faptul că, într-un sens general cel puţin, întreaga Biserică, întreaga preoţime, membrii Noii Creaţii, ar trebui să fie iscusiţi în Cuvântul Tatălui lor în măsura în care să fie „totdeauna gata să răspundă oricui le-ar ((258)) cere socoteală de nădejdea care este în ei; dar cu blândeţe şi cu teamă” (1 Pet. 3:15). Astfel vedem din nou că învăţarea, văzută scriptural, nu este limitată la o clasă clericală, că fiecare membru al Noii Creaţii este un membru al Preoţimii Împărăteşti „uns să vestească” şi astfel pe deplin autorizat să spună veştile bune celor care au urechi de auzit – fiecare conform capacităţii sale de a-l prezenta fidel şi clar. Urmează însă o altă declaraţie ciudată a unui alt apostol:
„Fraţii mei, să nu fiţi mulţi învăţători”
– Iacov 3:1 –
Ce înseamnă aceasta? Apostolul răspunde zicând: „Căci ştiţi că vom primi o judecată mai aspră” – căci ştiţi că atât ispitele cât şi responsabilităţile cresc cu fiecare pas înainte spre proeminenţă în corpul lui Cristos. Apostolul nu îndeamnă ca nici unul să nu devină învăţător, dar vrea ca fiecare, dacă crede că are ceva talent pentru învăţare, să nu uite că este o responsabilitate a încerca să fie purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu în vreo măsură – să se asigure să nu rostească nici un cuvânt care să prezinte greşit caracterul şi planul divin, şi astfel să dezonoreze pe Dumnezeu şi să dăuneze celor care aud.
Bine ar fi pentru Biserică dacă toţi ar recunoaşte şi ar asculta de acest sfat, de această înţelepciune de sus. S-ar putea să se facă mult mai puţină învăţare decât se face astăzi, dar efectul asupra învăţătorilor şi învăţăceilor ar fi nu numai o reverenţă mai mare faţă de Domnul şi faţă de Adevăr, Cuvântul Său, ci şi o mai mare eliberare de erori producătoare de confuzie. În această privinţă, cuvintele Învăţătorului nostru sugerează că unii, ale căror învăţături n-au fost în cea mai deplină armonie cu planul divin, vor avea o parte în Împărăţie, dar că, drept urmare, vor avea o poziţie mai joasă în Împărăţie decât dacă ar fi dat atenţie mai serioasă ca învăţătura să nu fie altceva decât mesajul divin. Cuvintele Sale sunt: „Aşa că, oricine va înlătura una din cele mai mici din aceste porunci şi va învăţa pe oameni aşa, va fi chemat cel mai mic în împărăţia cerurilor”. Mat. 5:19.
((259))
„Nu aveţi nevoie să vă înveţe cineva”
„Ungerea pe care aţi primit-o de la El rămâne în voi şi nu aveţi nevoie să vă înveţe cineva; ci, după cum ungerea Lui vă învaţă despre toate şi este adevărată şi nu este o minciună, rămâneţi în El, după cum v-a învăţat ea.”
„Dar voi aveţi ungerea din partea Celui Sfânt şi ştiţi toate.” 1 Ioan 2:27, 20.
Având în vedere numeroasele scripturi care încurajează Biserica să înveţe, să crească în har şi cunoştinţă, să se zidească unii pe alţii în cea mai sfântă credinţă şi să aştepte ca Domnul să ridice apostoli, profeţi, evanghelişti, învăţători etc., această declaraţie a apostolului Iacov pare foarte stranie până când este înţeleasă corect. Ea a fost o piatră de poticnire pentru mulţi, deşi putem fi siguri că Domnul n-a permis ca nici unul a cărui inimă a fost în atitudinea corectă faţă de El să fie lezat. Sensul predominant al scripturilor care arătă contrariul – regulă peste regulă, învăţătură peste învăţătură – precum şi experienţele vieţii, sunt cu totul suficiente să convingă pe fiecare persoană cu mintea smerită că se află ceva radical greşit în traducerea acestui pasaj sau în ideile scoase din el în general. Cei care sunt lezaţi sunt de obicei oameni foarte conştienţi de sine, a căror îngâmfare îi face să prefere ca Domnul să-i trateze separat şi aparte de restul Noii Creaţii. Aceasta este însă în absolută contradicţie cu învăţătura generală a Scripturilor, că corpul este unul şi are multe membre unite în el; şi că hrana dată pentru hrănirea şi întărirea fiecărui membru al corpului este adusă prin ceilalţi membri sau prin legătura cu ei. Astfel Domnul a intenţionat ca cei din poporul Său să fie dependenţi unii de alţii, cu scopul de a nu fi nici o dezbinare în corp; şi în acest scop El ne-a îndemnat prin apostol să nu neglijăm strângerea noastră laolaltă, ci să ne amintim că Lui îi place în mod deosebit să se întâlnească cu Ecclesia, corpul, în orice loc, chiar dacă numărul este atât de mic încât sunt numai „doi sau trei adunaţi” în numele Său.
Examinând textul, găsim că apostolul contrazice o eroare predominantă în zilele lui – o eroare mare care, în numele ((260)) Adevărului, în numele creştinismului, în numele uceniciei în slujba Domnului, desfiinţa de fapt toată revelaţia. El spune că acest sistem eronat nu este parte din Biserica adevărată sau din doctrinele ei, ci, dimpotrivă, este anticrist sau opus lui Cristos, în timp ce-I pretinde numele, navigând astfel sub culori false. Despre aceştia el spune că „au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri (fie că n-au fost niciodată creştini adevăraţi, fie că au încetat a fi astfel). Căci dacă ar fi fost dintre ai noştri, ar fi rămas cu noi”. El le arată eroarea, şi anume, că profeţiile despre Mesia au fost figurative şi n-au să se îndeplinească prin omenire, şi spune că aceasta este o negare completă a declaraţiei Evangheliei că Fiul lui Dumnezeu a devenit trup, a fost uns la botezul Său prin Spiritul sfânt ca Mesia şi că ne-a răscumpărat.
Gândul apostolului este că aceia care au devenit creştini, aceia care au înţeles în vreo măsură planul divin, trebuiau să aibă în faţă mai întâi faptul că ei şi toţi ceilalţi au fost păcătoşi şi aveau nevoie de un Răscumpărător, şi apoi faptul că Isus, Unsul, i-a răscumpărat prin sacrificarea propriei Sale vieţi. Mai departe apostolul spune că ei n-au nevoie să-i înveţe cineva acest adevăr de bază. Nu puteau fi creştini şi totuşi să fie în ignoranţă de acest lucru fundamental al religiei creştine – că Cristos a murit pentru păcatele lor conform Scripturilor şi a înviat pentru îndreptăţirea lor – şi că îndreptăţirea şi sfinţirea care-i urmează, precum şi speranţa la glorie, sunt toate dependente de faptul şi valoarea sacrificiului lui Cristos pentru ei. El arată că deşi era posibil să-şi fi pus încrederea şi să fi crezut în Tatăl, fără să creadă în Fiul înainte ca Fiul să Se fi arătat, totuşi, acum, oricine tăgăduieşte pe Fiul lui Dumnezeu, tăgăduieşte prin aceasta pe Tatăl; şi nimeni nu poate mărturisi pe Fiul lui Dumnezeu fără să-L mărturisească în acelaşi timp pe Tatăl şi planul Tatălui, centrul şi înfăptuitorul acestuia fiind El.
Astfel că acum putem vedea exact ce a vrut să spună apostolul, şi anume, că oricine a fost conceput de Spiritul ((261)) sfânt trebuie întâi să fi crezut în Domnul Isus; că El a fost Singurul Conceput al Tatălui; că El a fost arătat în trup; că El a fost sfânt, nevinovat şi despărţit de păcătoşi; că El S-a dat pe Sine ca răscumpărarea noastră şi că sacrificiul a fost acceptat de Tatăl şi mărturisit prin învierea Sa pentru a fi Regele şi Eliberatorul glorios. Fără această credinţă nimeni n-ar putea primi Spiritul sfânt, ungerea: prin urmare, oricine are ungerea n-are nevoie ca cineva să-şi irosească timpul în discutarea întrebării fundamentale dacă Isus a fost sau nu Fiul lui Dumnezeu; dacă El a fost sau nu Răscumpărătorul; dacă El a fost sau nu Mesia, unsul care va îndeplini la timpul cuvenit al lui Dumnezeu făgăduinţele preţioase ale Scripturilor. Aceeaşi ungere pe care am primit-o, dacă rămâne în noi, ne va asigura de adevărul acestor lucruri – „rămâneţi în El, după cum v-a învăţat ea”. Oricine nu rămâne în El, în Viţă, sigur se va veşteji – ca mlădiţă tăiată; oricine rămâne în El, sigur va rămâne şi în Spiritul Lui şi nu-L va putea nega.
„Aveţi o ungere de la Cel sfânt şi voi o ştiţi” (Diaglott). Spiritul sfânt a fost simbolizat de-a lungul dispensaţiei iudee prin uleiul sfânt care, turnat pe capul Marelui Preot, curgea în jos peste tot corpul; astfel, oricine este din corpul lui Cristos este sub ungere, sub influenţa Spiritului, şi oriunde este Spiritul Domnului, el unge, netezeşte, gresează. Tendinţa lui este să urmărească pacea cu toţi oamenii, pe cât este posibil şi în măsura în care va permite fidelitatea faţă de dreptate. El este opus frecuşului – mâniei, răutăţii, urii, conflictului. Cei care se află sub influenţa lui sunt bucuroşi să fie învăţaţi de Domnul, şi departe de a fi în conflict cu planul şi revelaţia Sa, ei intră repede în deplină armonie cu acestea şi au în mod corespunzător gresarea promisă – ungerea, netezimea, pacea, bucuria, sfinţenia minţii.
Cei care au primit Spiritul Domnului în acest sens al cuvântului, aducând pace, bucurie şi armonie în inimile lor, ştiu că ei le au pe acestea ca rezultat al faptului că Domnul ((262)) lucrează cu ei şi că le-au primit de când au crezut în Domnul Isus şi L-au acceptat ca Unsul. Această ungere este, prin urmare, o dovadă nu numai pentru ei, ci este în măsură considerabilă o dovadă şi pentru alţii, că ei sunt membri ai corpului lui Cristos; pe când celor cărora le lipseşte această pace şi bucurie şi ale căror inimi sunt pline de răutate, vrajbă, ură, gâlceavă, certuri, dispute, desigur că le lipseşte dovada ungerii, gresării, netezimii care însoţeşte Spiritul Domnului. Este adevărat, nu toţi suntem la fel, iar netezimea în afacerile exterioare ale vieţii se poate să nu se manifeste la unii tot aşa de repede ca şi la alţii; dar foarte devreme în experienţa creştină netezimea trebuie căutată în inimă, ca o dovadă că am umblat cu Isus, am învăţat de la El şi am primit Spiritul Lui, şi la scurt timp după aceea ea trebuie să înceapă să fie văzută şi de alţii în viaţa zilnică.
Vedem deci că nimic din Scripturi nu este împotriva ţinutei generale a Cuvântului Domnului cu privire la necesitatea învăţătorilor şi a învăţării gândului Domnului prin ei. Nu vrem să spunem că Dumnezeu este dependent de învăţători şi că El n-ar putea instrui, edifica şi zidi membrii Noii Creaţii prin alt mijloc sau agenţie; dar Cuvântul Domnului declară că acesta este mijlocul Său şi agenţia Sa, metoda Sa de instruire şi de zidire a Bisericii, corpul lui Cristos – pentru ca să nu fie nici o dezbinare în corp şi pentru ca fiecare membru să poată învăţa să compătimească cu ceilalţi, să coopereze cu ei şi să-i ajute.
Am analizat deja faptul că aceşti învăţători nu trebuie să fie priviţi ca infailibili, ci cuvintele lor trebuie să fie cântărite şi măsurate după standardele divine – cuvintele Domnului, ale apostolilor şi ale sfinţilor profeţi din dispensaţiile trecute, care au vorbit şi au scris aşa cum au fost mişcaţi de Spiritul sfânt pentru învăţătura noastră peste care au venit sfârşiturile veacului. Acum atragem atenţia asupra cuvintelor apostolului: „Cine primeşte învăţătura în Cuvânt să facă parte din toate bunurile lui şi celui ce-l învaţă”. Gal. 6:6.
((263))
„Cine primeşte învăţătură” şi „cel ce învaţă”
Această scriptură, în armonie cu toate celelalte, ne arată că Dumnezeu a intenţionat să-Şi instruiască poporul prin metoda instruirii reciproce; ca până şi cel mai umil din turmă să gândească pentru sine şi astfel să dezvolte o credinţă individuală şi un caracter individual. Vai! această chestiune importantă este atât de general trecută cu vederea printre cei care se numesc cu numele lui Cristos! Această scriptură recunoaşte învăţători şi învăţăcei; dar învăţăceii trebuie să se simtă liberi să comunice, să spună învăţătorilor orice lucru pe care l-au observat şi care pare a fi în legătură cu subiectul discutat – nu cu dorinţa de a fi învăţător, ci ca un student inteligent unui frate student mai mare. Ei nu trebuie să fie maşini, nici să le fie frică să comunice, ci, punând întrebări, atrăgându-le atenţia asupra a ceea ce lor li se pare a fi aplicare greşită a scripturii sau câte altele, ei trebuie să-şi facă partea în menţinerea corpului lui Cristos şi a învăţăturilor Lui curate – ei trebuie să fie astfel critici; şi, în loc să se descurajeze a face acest lucru şi în loc să li se spună că nu trebuie să critice pe învăţător sau să-i pună la îndoială expunerile, ei, dimpotrivă, sunt îndemnaţi să comunice, să critice.
Însă nu trebuie să presupunem că Domnul a dorit să încurajeze un spirit hipercritic sau combativ, o dispoziţie de a găsi greşeli. Un astfel de spirit este cu totul contrar Spiritului sfânt, şi nu numai atât, dar este şi foarte periculos, fiindcă oricine prezintă într-un spirit de polemică un caz ipotetic sau presupus, despre care el nu crede că este Adevărul, numai cu scopul de a-şi încurca adversarul, de a avea o „polemică” etc., în mod sigur va fi lezat şi destul de sigur că va leza şi pe alţii prin asemenea procedeu. Onestitatea faţă de Adevăr este lucrul esenţial pentru progresul în el: a se împotrivi la ceea ce crede că este Adevărul şi chiar numai temporar a susţine ceea ce crede a fi eroare, „în glumă”, sau pentru oricare alt motiv, ar fi desigur ofensator pentru Domnul şi ar aduce o răsplătire dreaptă. Vai, câţi au încercat „să vadă ce s-ar putea spune” ((264)) împotriva unei poziţii care ei credeau că este Adevărul şi au fost complet încurcaţi, captivaţi şi orbiţi în timp ce urmau această cale. Alături de Domnul, Adevărul este cel mai preţios lucru din toată lumea; nu este de luat în glumă şi în joacă; şi oricine este neglijent în această privinţă va fi lezat el însuşi. Vezi 2 Tes. 2:10, 11.
Este bine să se remarce că acest cuvânt „a comunica” este larg şi cuprinde nu numai comunicare în privinţa gândurilor, sentimentelor etc., dar poate fi înţeles şi în sensul că acela care primeşte învăţătură şi care primeşte beneficii spirituale trebuie să fie bucuros să comunice într-un fel pentru sprijinirea celor care dau învăţătură – dând Domnului, fraţilor, Adevărului, din roadele muncii şi talentelor sale. Şi aceasta este însăşi esenţa dispoziţiei sfinte a Noii Creaţii. Devreme în experienţa creştină, fiecare află sensul cuvintelor Învăţătorului lor: „Este mai fericit să dai decât să primeşti”, şi ca atare toţi care au acest spirit sunt bucuroşi să dea din lucrurile pământeşti în serviciul Adevărului, iar aceasta în măsura în care primesc binecuvântările spirituale în inimi bune şi oneste. Cât priveşte felul în care să dea şi înţelepciunea ce trebuie exercitată, este un lucru care se va vedea mai târziu, sub un alt titlu.
Locul femeii în biserică
În unele privinţe acest subiect ar putea fi mai bine analizat după examinarea relaţiei generale dintre bărbat şi femeie în ordinea divină; dar într-un sens important acesta este un loc potrivit pentru a fi prezentat – celelalte opinii asemănătoare, prezentate mai târziu, credem că vor confirma ceea ce prezentăm acum.
Nimic nu este mai clar decât faptul că Domnul nu face deosebire între bărbat şi femeie în alegerea Ecclesiei Noii Sale Creaţii. Atât bărbaţii cât şi femeile sunt botezaţi pentru a fi membri în acel „singur corp” al cărui Cap este Isus. Prin urmare, ambii sunt la fel eligibili pentru o parte în Întâia Înviere şi pentru gloria, onoarea şi nemurirea ei, pe condiţia generală, „dacă răbdăm, vom şi împărăţi împreună cu El”. Ambii au fost în mod onorabil menţionaţi de Domnul nostru şi ((265)) de apostoli în termenii cei mai calzi. Ca atare, orice limitări puse asupra femeilor în privinţa caracterului şi măsurii serviciului Evangheliei, trebuie să fie înţelese că aparţin numai timpului prezent, în timp ce suntem încă în trup, şi trebuie justificate în altă manieră decât aceea de a presupune că există o preferinţă divină pentru bărbaţi. Ne vom strădui să arătăm că discriminările între sexe sunt pe linii simbolice şi tipice – fiindcă bărbatul simbolizează pe Isus Cristos, Capul Bisericii, în timp ce femeia simbolizează Biserica, Mireasa, sub Capul care este numit divin.
Iubirea Domnului nostru pentru mama Sa şi pentru Marta, Maria şi alte onorabile „femei . . . care slujeau cu averile lor”, este foarte evidentă din relatare, chiar fără declaraţia directă, că El le-a „iubit” (Ioan 11:5); totuşi, când a ales pe cei doisprezece apostoli ai Săi şi mai târziu pe cei „şaptezeci”, El n-a inclus pe nici una dintre ele. Nu putem presupune că aceasta a fost o scăpare din vedere – întocmai cum n-a fost o scăpare din vedere nici faptul că femeile din seminţia lui Levi au fost ignorate în privinţa serviciilor publice timp de mai bine de şaisprezece secole înainte de aceasta. Nu putem explica problema nici presupunând că femeile dintre prietenii Domnului nostru nu erau suficient de educate pentru a fi folosite de El, căci relatarea spune despre cei aleşi că s-a constatat repede că „erau fără carte şi simpli”. De aceea, trebuie să tragem concluzia că prin intenţie divină numai bărbaţii au fost aleşi dintre „fraţi” ca servi publici speciali şi ambasadori ai Evangheliei. Şi aici, să se remarce, acest aranjament divin este contrar metodei marelui Adversar care, deşi este gata să folosească atât bărbaţi cât şi femei ca unelte ale sale, a găsit totdeauna femeia ca cel mai eficient reprezentant al său.
Prima femeie a fost primul ambasador al lui Satan – plin de succes atât în inducerea în eroare a primului bărbat cât şi în aruncarea întregii omeniri în păcat şi moarte. Vrăjitoarele din trecut şi mediile spiritiste, adepţii „Ştiinţei Creştine” din timpurile noastre, toate sunt dovezi pe această linie – ale propagandei lui Satan prin femei, aproape tot atât de marcante ca şi ale propagandei lui Dumnezeu prin bărbaţi. Mai mult, programul divin este contra tendinţei naturale a tuturor ((266)) bărbaţilor de a aprecia în mod special femeile în chestiunile religioase – de a pune pe seama femeii un grad mai înalt de puritate, spiritualitate, părtăşie cu Dumnezeu. Această tendinţă este notabilă atât în relatările din trecut cât şi în cele din prezent, cum se dovedeşte prin zeiţa egipteană Isis, zeiţa asiriană Astarteea, zeiţa greacă Diana, apoi zeiţele Juno, Venus şi Belona, şi idolatrizarea Mariei care de secole întregi până astăzi domină complet două treimi din cei care pretind numele lui Cristos – în ciuda numirii explicite a bărbatului ca purtător de cuvânt şi reprezentant al Domnului în Biserica Sa.
Cuvântul Domnului nu ne informează dacă în afară de semnificaţia simbolică există şi alte motive pentru deosebirea între sexe, iar presupunerile noastre în privinţa acestei probleme pot fi corecte sau nu: după opinia noastră, totuşi, unele dintre calităţile inimii şi minţii care se combină în cele mai nobile tipuri de femei, o fac nepotrivită pentru serviciul religios public. De exemplu, prin natură femeia este, din fericire, înzestrată cu dorinţa de a plăcea şi a-şi câştiga aprobarea şi lauda. Această calitate este o binecuvântare inestimabilă în cămin, care duce la pregătirea a numeroase mâncăruri delicioase şi la împodobirea atractivă a căminului, ceea ce deosebeşte un cămin de apartamentele femeilor sau bărbaţilor celibatari. Adevărata soţie este fericită când se străduieşte să-şi facă familia fericită şi se bucură de manifestarea aprecierii eforturilor ei – în arta culinară etc., şi n-ar trebui niciodată să i se refuze laudele când desigur le merită şi pe care natura ei le doreşte şi care sunt absolut esenţiale pentru sănătatea şi progresul ei.
Dar, dacă femeia este ridicată din sfera ei – atât de largă şi importantă încât bine a exprimat poetul: „Mâna care leagănă copilul este mâna care şi conduce lumea” – dacă iese în faţa publicului ca şi vorbitor, învăţător sau scriitor, ea ajunge într-o poziţie de mai mare pericol; deoarece câteva dintre caracteristicile sexului ei (dintre care am menţionat una) care contribuie spre a o face femeie adevărată şi atractivă pentru bărbaţii adevăraţi, sub condiţii nenaturale ((267)) vor conspira spre a-i strica feminitatea – spre a o face „bărbătoasă”. Natura a fixat limite şi hotare sexelor, nu numai în conturul fizic şi în înzestrarea cu păr, dar şi în caracteristicile inimii şi capului – adaptându-se unul altuia atât de bine încât orice amestec sau nesocotire a legilor ei va produce desigur daună în cele din urmă, oricât de benefice ar părea să fie schimbările la momentul acela.
Plăcerea de a fi aprobată, pe care natura i-a acordat-o cu atâta dărnicie, şi care dacă este exercitată corect este atât de folositoare pentru ea, pentru căminul şi familia ei, aproape sigur că devine o capcană dacă este exercitată faţă de public – căutând aprobarea Bisericii sau a lumii. Ambiţia de a străluci – de a apărea mai înţelept şi mai capabil decât alţii – este un pericol pentru toţi care sunt în faţa ochiului public, şi, fără îndoială, a poticnit pe mulţi bărbaţi care au devenit mândri, căzând astfel în capcana Adversarului; dar însăşi feminitatea ei o face în mod deosebit predispusă nu numai să se poticnească ea însăşi în încercarea de a străluci, ci să poticnească şi pe alţii; fiindcă o astfel de persoană, părăsind calea, în mod sigur ar fi aprovizionată de Adversar cu ulei fals – prin a cărui lumină falsă mulţi ar putea fi scoşi de pe calea Domnului. Astfel prevenirea apostolului – „Fraţii mei, să nu fiţi mulţi învăţători, căci ştiţi că vom primi (unii care sunt învăţători) o judecată mai aspră” (Iac. 3:1) – ar fi încă şi mai plină de forţă dacă s-ar aplica la surori. Într-adevăr, pericolul pentru ele ar fi atât de mare, încât nici una nu urma să fie numită învăţător; şi apostolul scrie: „Femeii nu-i dau voie să înveţe pe alţii, nici să se ridice mai presus de bărbat, ci să rămână în tăcere”. 1 Tim. 2:11, 12.
Declaraţia accentuată şi explicită nu poate fi totuşi înţeleasă a însemna că surorile din Noua Creaţie nu pot da niciodată o binecuvântare spunând vestea cea veche, veche. Acelaşi apostol se referă cu cel mai mare respect la femeile nobile din zilele lui ca fiind ajutoare în slujire. De exemplu, el menţionează pe Priscila şi pe soţul ei ca fiind „ajutoare” sau „lucrători împreună” cu el (Rom. 16:3). Aceasta înseamnă mai mult decât doar gazde care i-au primit pe apostoli în casa lor: înseamnă că au lucrat împreună cu el în ((268)) lucrarea lui – nu numai la facerea corturilor, ci în mod special în lucrarea lui principală ca slujitor al Evangheliei. Într-un alt verset în continuare (6) el menţionează în alt mod serviciile Mariei, zicând: „Salutaţi pe Maria, care a lucrat mult pentru voi”. În mod evident ea n-a fost o împreună lucrătoare. Serviciile făcute de ea apostolului, pe care el dorea să le recunoască, au fost servicii personale – poate spălarea sau repararea hainelor. Serviciile Priscilei, dimpotrivă, sunt menţionate în acelaşi limbaj ca şi serviciile lui Urban (vers. 9). De fapt, deoarece numele lui Acuila este menţionat după al soţiei sale, aluzia este raţională, că dintre cei doi soţia a fost mai eficientă ca „împreună lucrător”. Trifena şi Trifosa (vers. 12) sunt alte două surori a căror „lucrare în Domnul” este menţionată cu cinste.
Orice interpretare a cuvintelor apostolilor care ar ignora toate posibilităţile pentru surori de a „lucra în Domnul”, ar fi în mod evident eronată. În adunările Bisericii (fie că sunt doi, trei sau mai mulţi) pentru adorare, laudă şi edificare reciprocă, surorile trebuie să aibă un loc subordonat şi să nu încerce să fie conducători şi învăţători – a face astfel ar însemna să se ridice mai presus de bărbat, asupra căruia, atât prin natură cât şi prin învăţătură, Domnul a pus responsabilitatea slujirilor principale – fără îndoială pentru motive înţelepte, fie că noi putem fi de acord cu ele, fie că nu.
Restricţiile apostolului erau evident legate de adunări cum sunt cele descrise în 1 Corinteni 14. Aceste adunări includeau şi surori, care desigur că se împărtăşeau de toate binecuvântările adunării – luând parte la psalmi, cântări de laudă, cântări spirituale şi la rugăciuni, indiferent de persoana care le oferea. Apostolul a dorit să insufle necesitatea ordinii în adunări pentru a le fi tuturor mai folositoare. El îndeamnă ca nu mai mult de un vorbitor să vorbească sau să prorocească deodată şi toţi ceilalţi să fie atenţi; şi nu mai mult de doi sau trei vorbitori sau proroci să vorbească la o adunare, aşa încât să nu se dea o prea mare diversitate de sentimente în cadrul unui serviciu. Tot aşa, dacă cineva vorbea limbi necunoscute, acesta trebuia să stea în tăcere dacă nu era cineva prezent care să-i interpreteze cuvintele.
((269))
În asemenea adunări femeile nu trebuiau să vorbească deloc, deşi în afara adunărilor sau acasă ele puteau „să întrebe pe soţii lor”, sau, mai potrivit, pe bărbaţii lor; ele îşi puteau sugera opiniile sau puteau pune întrebări prin fraţii (bărbaţi) cu care erau mai familiare – soţii lor, dacă era posibil, sau fraţii cu care discutau pe drumul spre casă întorcându-se de la adunări etc. Cuvântul acasă în acest text are semnificaţia de familie sau cunoscuţi. Ideea este deci, să întrebe pe bărbaţii dintre cunoştinţele lor. Apostolul continuă şi spune: „Lor nu le este îngăduit să ia cuvântul; ci să fie supuse, cum zice şi legea”. 1 Cor. 14:34-36.
Evident că unii din Biserica din Corint favorizau ideea „drepturilor femeii”, pretinzând că în Biserică drepturile bărbaţilor şi femeilor sunt nediscriminatorii. Apostolul însă nu numai că neagă această idee, ci, în plus, mustră îndrăzneala lor de a gândi să inaugureze o procedură nerecunoscută de alţii din poporul Domnului. Cuvintele lui sunt: „De la voi a pornit (voi aţi iniţiat) cuvântul (mesajul) lui Dumnezeu? Sau numai până la voi a ajuns el (din altă parte)? Dacă cineva crede că este proroc sau om duhovnicesc, să înţeleagă că ce vă scriu eu este o poruncă a Domnului”, şi nu doar părerile sau capriciile mele personale. Noi deci, n-avem dreptul mai mult decât corintenii să ne exercităm preferinţele şi judecăţile personale asupra acestui subiect, ci să ne plecăm în faţa declaraţiilor apostolului ca fiind porunca Domnului. Şi dacă cineva contestă îndrumarea apostolului în acest subiect, să fie constant şi să-l respingă în totalitate ca apostol.
În legătură cu aceasta este bine să atragem atenţia asupra cuvintelor apostolului când vorbeşte despre darurile Domnului nostru pentru Biserică – începând de la Cincizecime. El zice: „El a dat pe unii apostoli, pe alţii proroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos” (Efes. 4:11, 12). În limba greacă genul – masculin, feminin sau neutru –este indicat prin articol. Acest text, deci, este un text excelent din care să se ((270)) decidă cât de distinct Domnul prin Spiritul sfânt a demarcat genul printre servii activi daţi Bisericii Sale. Care sunt faptele în privinţa textului de mai sus, care gen este indicat în greacă? Răspunsul este că articolul tous (plural, acuzativ, masculin) apare înaintea cuvintelor, apostoli, proroci, evanghelişti şi păstori, şi nu apare nici un articol înaintea cuvântului, învăţători, care, după cum se pare, este fie pentru „ajutoare” (1 Cor. 12:28), fie altfel, ca un termen cuprinzător referindu-se la bărbaţi apostoli, bărbaţi oratori, bărbaţi evanghelişti şi bărbaţi pastori, ca fiind toţi învăţători.
Să remarcăm aici totuşi că, faptul ca o soră să atragă atenţia adunării asupra cuvintelor Domnului sau ale apostolilor în legătură cu vreun subiect în discuţie fără a-şi da părerile personale, n-ar putea fi considerată învăţare, nici în sensul că s-ar ridica mai presus de bărbat; ea, dimpotrivă, ar aminti numai cuvintele învăţătorilor recunoscuţi şi autorizaţi. La fel, faptul ca o soră să se refere la această carte sau la alte publicaţii care explică Scripturile, sau să citească din ele altora, n-ar fi învăţare din partea ei, ci din partea autorului citat. Astfel vedem că aranjamentele Domnului apără turma Sa şi în acelaşi timp fac pregătiri îndestulătoare pentru nevoile ei.
Toţi se pot supune poruncii Domnului, dar, în mod sigur, nimeni n-o va înţelege decât dacă îşi va da seama că în uzanţa biblică o femeie simbolizează Biserica, iar un bărbat simbolizează pe Domnul, Capul sau Învăţătorul Bisericii. (Vezi Efes. 5:23; 1 Cor. 11:3.) După cum Biserica nu trebuie să încerce să-L înveţe pe Domnul, tot aşa o femeie, care simbolizează Biserica, nu trebuie să-şi asume rolul de învăţător peste bărbat, care simbolic reprezintă pe Domnul. Cu acest gând în minte, nici o soră nu trebuie să se simtă desconsiderată şi nici un bărbat nu se poate umfla de mândrie prin această reglementare scripturală; mai degrabă toţi vor avea în minte că Domnul este singurul învăţător şi că fraţii nu vor îndrăzni să rostească propria lor înţelepciune, ci doar să prezinte altora ceea ce Capul lor le prezintă ca fiind Adevărul. Să aplicăm această scriptură (1 Tim. 2:11, 12) la Domnul şi la Biserică, astfel: „Biserica să primească învăţătură în tăcere, cu toată supunerea. Bisericii ((271)) nu-i dau voie să înveţe pe alţii, nici să se ridice mai presus de Cristos, ci să rămână în tăcere”.
„Să se acopere”
Am arătat deja* că Marele Preot care-L simboliza pe Cristos, Marele Preot al mărturisirii noastre, era singurul care intra cu capul descoperit când era în ţinuta preoţească, şi că toţi preoţii subordonaţi, care simbolizau Biserica, „Preoţimea Împărătească”, purtau acoperitoare pentru cap numite „scufii”. Învăţătura acestui tip este în armonie deplină cu ceea ce tocmai am văzut, deoarece în adunările Ecclesiei Noii Creaţii, Domnul, Marele Preot antitipic, este reprezentat prin fraţi, în timp ce Biserica sau Preoţimea Împărătească este reprezentată prin surori, despre care apostolul spune că trebuie şi ele să poarte o acoperitoare pentru cap indicând aceeaşi învăţătură – supunerea Bisericii faţă de Domnul. Apostolul prezintă în detaliu acest lucru în 1 Corinteni 11:3-7, 10-15.
*Umbrele Cortului Întâlnirii privind sacrificiile mai bune, pag. 36.
Unii au presupus că deoarece apostolul menţionează că părul lung al femeii i-a fost dat de la natură ca acoperitoare, el n-a vrut să spună nimic mai mult de atât; dar versetul 6 arată în mod clar contrariul – el a vrut să spună nu numai că femeile ar trebui să-şi lase părul să crească lung aşa cum a dat natura, ci, pe lângă aceasta, să poarte o acoperitoare, despre care în versetul 10 zice că este un semn, sau o recunoaştere simbolică a faptului că este supusă sau subordonată autorităţii bărbatului, dând simbolic învăţătura că întreaga Biserică este supusă lui Cristos. Relatarea din versetul 4 la început pare a fi în conflict cu cerinţa ca femeile să rămână în tăcere în ecclesii. Gândul nostru este că deşi în serviciul general din Biserică femeile nu trebuie să aibă o parte publică, totuşi în adunările de tip social, pentru rugăciune şi mărturisire, şi nu pentru învăţare doctrinară, n-ar putea fi nici o obiecţie ca surorile să participe având capul acoperit.
În privinţa acestei chestiuni a perpetuării acoperirii tipice a capului de către surori, apostolul îndeamnă la aceasta dar nu ((272)) declară că este o poruncă divină. Dimpotrivă, el adaugă: „Dacă cineva ar vrea să se certe (în legătură cu acest subiect), noi n-avem astfel de obicei (lege hotărâtă în Biserică)”. Acesta nu trebuie să fie considerat un subiect vital; deşi toţi care caută să facă voia Domnului trebuie să fie minuţioşi şi în această privinţă ca şi în altele, din momentul în care discern caracterul ei potrivit ca simbol. Cuvintele, „din cauza îngerilor”, par să se refere la bătrânii aleşi ai Bisericii, care în mod special reprezintă pe Domnul, Capul, în ecclesii. Apoc. 2:1.
* * *
În rezumat, sugerăm să se dea cea mai liberală interpretare posibilă cuvintelor apostolului inspirat, în privinţa sferei libertăţilor surorilor în afacerile Bisericii. Prezentăm judecata noastră asupra acesteia, astfel:
(1) Surorile au aceeaşi libertate ca şi fraţii în ceea ce priveşte alegerea servilor Bisericii – Bătrânii şi Diaconii.
(2) Surorile nu pot servi ca bătrâni sau învăţători în Biserică, fiindcă apostolul zice: „Femeii nu-i dau voie să înveţe pe alţii” (1 Tim. 2:12). Aceasta însă nu trebuie să fie înţeles că împiedică pe surori de a participa în adunări care nu sunt de învăţare sau propovăduire, aşa cum sunt cele de rugăciune şi experienţe, de studiu bereean etc., deoarece apostolul spune că dacă se roagă sau proroceşte (vorbeşte) trebuie să aibă capul acoperit, reprezentând faptul că ea recunoaşte că Domnul, Marele Învăţător, este în mod special reprezentat prin fraţi (1 Cor. 11:5, 7, 10). Astfel de participare nu trebuie să fie considerată învăţare, fiindcă nici fraţii care participă nu sunt învăţători, după cum spune apostolul: „Toţi sunt învăţători?” Nu, învăţătorii sau Bătrânii sunt în mod special aleşi, dar totdeauna dintre bărbaţi. Efes. 4:11; 2 Tim. 2:24; 1 Cor. 12:28, 29.
