A ne face prieteni cu ajutorul bogăţiilor nedrepte

„Şi Eu vă zic: Faceţi-vă prieteni cu ajutorul bogăţiilor nedrepte, pentru ca atunci când veţi termina cu toate, să fiţi primiţi în corturile veşnice.” Luca 16:9.

R5749 W. T. 15 august 1915 (pag. 250-251)

Moştenirea aleasă a lui Dumnezeu a fost poporul evreu. Sub Legământul Mozaic erau anumiţi membri ai acestei naţiuni care erau reprezentanţii lui Dumnezeu şi ai poporului Israel. De aceea Isus le-a putut spune ucenicilor Săi: „Cărturarii şi fariseii stau pe scaunul lui Moise. Deci toate câte vă spun ei, păziţi-le şi faceţi-le, dar după faptele lor să nu faceţi! Căci ei zic şi nu fac” (Mat. 23:2, 3). Dumnezeu le încredinţase aceste responsabilităţi, binecuvântări, privilegii şi cunoştinţă specială, iar poporul era mai mult sau mai puţin dependent de ei; şi ei erau nedrepţi în procedurile lor cu oamenii.

Prin Fiul Său, Domnul le-a trimis vorbă acestor cărturari şi farisei că vor fi îndepărtaţi din funcţia de administratori. Ei ajunseseră să înţeleagă într-un mod general că începea o Nouă Dispensaţie — Veacul Evanghelic. Ioan Botezătorul, înainte-mergătorul lui Cristos, vestise de asemenea că Împărăţia cerurilor era aproape. Acum Isus dă o pildă, care explică motivul căii pe care aceste clase trebuiau s-o apuce. El presupune cazul unui admi-nistrator nedrept care a fost chemat de stăpânul lui să facă o dare de seamă a socotelilor, deoarece funcţia lui de administrator era aproape de sfârşit.

Când a fost anunţat că concedierea lui era aproape, acest administrator a încercat să şi-i facă prieteni pe toţi cei care-i erau datori stăpânului său. Nu contează cât de nedrept fusese acest administrator cu aceşti datornici înainte, acum el le-a redus plăţile, după cum avea dreptul s-o facă. În vechime un administrator avea dreptul să încheie contracte etc. pentru stăpânul său. Aşa că acest administrator a redus datoriile şi şi-a făcut prieteni din aceşti oameni. Comentând asupra comportamentului său, Domnul nostru a spus că acesta a fost un procedeu foarte înţelept din partea administratorului, pentru că astfel el intra în graţiile celor care-l puteau ajuta. În timp ce Domnul nostru a lăudat acest comportament ca fiind înţelepciune pământească bună, El n-a lăudat nedreptatea administratorului, ci iscusinţa lui în adoptarea unei tactici care să câştige favoarea şi prietenia celor pe care înainte îi tratase nedrept.

Aplicate la timpul Său, cuvintele Învăţătorului nostru ar învăţa că fariseii şi cărturarii ar fi trebuit să caute să câştige iubirea şi recunoştinţa fraţilor lor evrei. Dacă ar fi încercat să facă poporul fericit şi mulţumit, poate le-ar fi mers mai bine după aceea. Dar ei n-au făcut aceasta; şi când marele timp de necaz a venit asupra naţiunii, în anul 70 d. Cr., aceşti conducători religioşi au fost în fruntea celor care au plâns şi au suferit în necaz. Ei nu fuseseră atât de înţelepţi ca administratorul nedrept.

((469))

Responsabilitatea noastră personală ca administratori ai lui Dumnezeu

Apoi Domnul nostru a aplicat această pildă la ucenicii Săi şi le-a dat o învăţătură. „Şi Eu vă zic” asemenea şi vouă. Aplicarea pildei la urmaşii Lui este oarecum diferită de aplicarea ei la cărturari şi farisei. „Şi Eu vă zic: Faceţi-vă prieteni cu ajutorul bogăţiilor nedrepte”. Cu alte cuvinte, poporul Domnului este sfătuit aici să folosească orice ar avea din bogăţiile nedrepte pentru a face cât mai mult bine posibil, pentru a binecuvânta şi a ajuta pe alţii, şi astfel ei îşi vor face prieteni recunoscători, apreciativi.

Aceasta nu înseamnă că faptele noastre bune şi folosirea oricăror mijloace pe care ni le-a dat Domnul trebuie să fie cu scopul de a aduce laudă şi avantaje materiale pentru noi înşine, ci cu scopul de a face un serviciu real în binecuvântarea altora în direcţiile stabilite în Scripturi. Astfel copiii Domnului se fac într-adevăr vrednici şi plăcuţi lui Dumnezeu. Gândim că acesta este un plan bun de urmat acum. Învăţătorul a declarat că fiii acestei lumi sunt în general mai înţelepţi decât fiii luminii în recunoaşterea a ceea ce este pentru interesele lor cele mai bune.

Timpul de necaz ilustrat prin Revoluţia Franceză

Puterile eclesiastice de astăzi pretind că stau în scaunul lui Cristos. Masele de oameni nu cunosc nimic mai bun decât ce le spun conducătorii lor religioşi. Acum că aceşti Doctori în Lege văd actuala Dispensaţie apropiindu-se de sfârşit, ei ar trebui să caute să-şi corecteze greşelile din trecut în procedurile cu turmele lor, ar trebui să caute să facă ceva reparare pentru toate abaterile lor trecute. Ei au ascuns într-o măsură mai mare sau mai mică „cheia cunoştinţei” (Luca 11:52), într-o măsură mai mare sau mai mică s-au impus pe seama superstiţiilor poporului şi au luat banii oamenilor sub pretenţii false. Ei ar trebui să caute acum să îndrepte toate acestea pe cât este posibil, spunând oamenilor adevărul. Ei ar trebui să se salveze de violenţa căderii care vine peste ei. Dacă ar face astfel, n-ar cădea atât de greu când vine marele dezastru. Dar împotrivindu-se tot mai mult intereselor poporului, ei îşi măresc propria suferinţă din viitorul apropiat, după cum indică Scripturile.

Să nu fim surprinşi dacă preoţii şi slujitorii bisericilor vor suferi mai multă nenorocire decât poporul în marele timp de necaz care se apropie; din cauză că ei au indus în eroare pe oameni. Preoţii catolici au suferit îngrozitor în timpul Revoluţiei Franceze, care a fost o imagine la o scară mică a marelui cataclism care se apropie. Se face referire la Revoluţa Franceză, după cum înţelegem noi, în Apocalipsa 12:15, 16. Vezi de asemenea STUDII ÎN SCRIPTURI, Vol. 3, pag. 50-54 şi pag. 64-69.(în ediţia prezentă în limba română pag. 35-40 şi 50-56 — n. t.) Credem că clerul şi conducătorii bisericii nominale vor suferi mai ales în răsturnarea universală a Ordinii Prezente care este aproape — unii dintre ei pentru că s-au împotrivit în mod activ Adevărului; unii pentru că s-au dat drept reprezentanţi ai adevărului, ai iluminării şi ai libertăţilor oamenilor, neluând de fapt poziţie pentru adevărul pe care l-au recunoscut — păstrând tăcere asupra lui de dragul politicii. Ei n-au reuşit să conserve interesele pe care pretindeau a le servi.

Aplicarea pildei la sfinţi

Aplicând cuvintele lui Isus la noi, ele par să înveţe că în oricare măsură posedăm bogăţii nedrepte, bunuri lumeşti, ar trebui să fim înclinaţi să fim darnici, mai degrabă decât zgârciţi, potrivit măsurii posibilităţii noastre. Noi înţelegem că Domnul ne arată aici că noi ca urmaşi ai Săi avem mai multe sau mai puţine mijloace, ocazii, influenţă etc., şi că ar trebui să folosim aceşti talanţi pe care El ni i-a dat în promovarea Cauzei Sale. Iar dacă în prezentările noastre ale Adevărului am putea întâmpina o anumită măsură de învinuire, ar trebui mai degrabă să lăsăm chestiunea să treacă neobservată şi să căutăm a fi generoşi, pe cât este compatibil cu corectitudinea faţă de Domnul şi cu spiritul Cuvântului Său.

Învăţătorul adaugă: „pentru ca atunci când veţi termina cu toate, să fiţi primiţi în corturile veşnice”. Cei care ne-ar putea primi în corturile veşnice sunt numai Domnul şi îngerii Săi. El a promis că-i va primi pe toţi credincioşii Săi. Folosirea de către noi a bogăţiilor nedrepte, sacrificarea intereselor pământeşti, care ar putea în unele cazuri să ne aducă binecuvântări de la oameni, în cele din urmă ne vor aduce cu siguranţă binecuvântarea cea mai înaltă de la Domnul, după cum este promis. Când vom termina cu toate va fi când vom ajunge la sfârşitul căii noastre de sacrificiu. Toţi cei din poporul Domnului trebuie să moară — aceasta este ţinta consacrării lor; este o jertfă chiar până la moarte. Dacă sunt din această clasă care-şi fac prieteni cu, sau din, sau prin bogăţiile nedrepte, dacă ei jertfesc aceste lucruri pământeşti, atunci când vor termina cu toate, când vor muri, când îşi vor termina cursul, vor fi primiţi în corturile veşnice — locul pregătit pentru clasa credincioasă a celor „mai mult decât învingători”, o „casă veşnică, nefăcută de mână”.

N-am aplica cuvântul „ei” (în limba engleză, „ei vă vor primi în corturile veşnice” — n. t.) în mod necesar la cei pe care ni i-am făcut prieteni. Dumnezeu este Prietenul nostru, dacă noi ca şi copii ai Săi trăim o viaţă de sacrificiu de sine şi ignorăm folosirea egoistă a bogăţiilor pământeşti, în favoarea serviciului pentru Domnul. Atunci prietenii noştri, cei care ne vor primi când vom termina cu toate, nu vor fi numai aceia sau în mod necesar aceia care au beneficiat de sacrificiile noastre, ci vor fi în special aceia de dincolo de văl — Tatăl, Domnul Isus, sfinţii glorificaţi şi toţi sfinţii îngeri. Fericită speranţă!