ADMINISTRATORUL NEDREPT
Luca 16:1-13
„Cine este credincios în cele mai mici lucruri, este credincios şi în cele mari; şi cine este nedrept în cele mai mici lucruri, este nedrept şi în cele mari.” Vers. 10.
R 5436 W. T. 1 aprilie 1914 (pag. 108-109)
Deoarece fariseii erau exponenţii principali ai Legii, Isus a adresat multe dintre pildele Sale împotriva lor, în timp ce, comparativ, El a ignorat pe evreii nereligioşi — saducheii, care nu făceau nici o declaraţie de credinţă. Lecţia de astăzi este pe această linie. Această pildă a fost spusă ca o mustrare a spiritului fariseilor, care puneau poveri grele pe alţii dar ei le evitau, în timp ce pretindeau ascultare de Lege din inimă.
În vechime, mai mult ca acum, era obiceiul ca bogaţii să numească administratori. Un astfel de administrator avea control la fel de deplin al bunurilor stăpânului ca şi stăpânul însuşi; avea, cum ar fi, împuternicire. Unii administratori erau credincioşi, alţii extravaganţi. Cel menţionat de Domnul nostru în pildă era extravagant, nesatisfăcător. Stăpânul lui hotărâse să-l elibereze din funcţie şi-i ceruse să dea socotelile.
În registrele lui erau socotelile anumitor datornici care se pare că rămăseseră fără nici o şansă de a putea să-şi plătească obligaţiile. Administratorul a decis să reducă aceste cheltuieli, aşa încât datornicii să le poată plăti probabil înainte de a preda funcţia celui care-i urma. Aşa a făcut. Unuia care datora o sută de măsuri de untdelemn (2.400 l — n. t.) i-a spus că îi putea reduce datoria la cincizeci. Altuia care datora o sută de măsuri de grâu (24.000 l — n. t.) i-a spus că o putea reduce cu douăzeci de procente. Şi a mers mai departe cu lista. O astfel de folosire a autorităţii i-a făcut prieteni pe cei pe care-i favorizase; şi stăpânul lui l-a lăudat pentru înţelepciunea pe care o arătase.
Aplicând această pildă, Isus i-a condamnat în aceeaşi măsură pe farisei pentru că au luat o cale opusă. El spusese că fariseii şi cărturarii stăteau în scaunul lui Moise ca interpreţi ai Legii mozaice şi că, dacă ar fi urmat cursul acestui administrator, şiar fi făcut prieteni pe bieţii vameşi şi păcătoşi, încercând să le micşoreze neajunsurile şi să-i încurajeze să facă tot ce puteau ca să respecte cerinţele Legii. În loc de aceasta, ei au pus poveri grele asupra poporului şi l-au descurajat.
Totul era ipocrizie din partea lor; căci nu se putea să nu ştie că nici ei nu erau capabili să respecte cerinţele Legii, care este măsura deplină a capacităţii unui om perfect. Atitudinea potrivită a lor ar fi fost să-şi mărturisească neajunsurile, să se străduiască să facă tot ce pot, să apeleze la Dumnezeu pentru milă şi să înveţe poporul de rând să facă acelaşi lucru. Făcând astfel ar fi fost mai bine pregătiţi să fie primiţi în favoarea evanghelică la sfârşitul Veacului lor. Aşa cum a fost, prin ipocriziile lor, ei s-au împiedicat singuri de a deveni ucenicii lui Isus şi de a căuta harul şi iertarea păcatelor. Ei împiedicau şi pe alţii să devină ucenici, pretinzând că era posibil să aibă favoarea lui Dumnezeu prin ţinerea Legii.
Aplicarea pildei
Isus le-a spus apoi ucenicilor Săi: Faceţi-vă prieteni cu ajutorul mamonei nedreptăţii; pentru ca atunci când veţi termina cu toate — la sfârşitul administrării voastre, la moarte — rezultatul bunăvoinţei voastre să poată face ca să fiţi primiţi, la înviere, în locuinţele veşnice. Vers. 9 parafrazat.
Există loc de discuţii în privinţa învăţăturilor acestei pilde, dar nouă ni se pare clar că Isus a vrut să spună că înţelepciunea administratorului nedrept ar trebui exercitată de către ucenicii Săi în procedurile lor cu mamona, bogăţiile vieţii actuale. Din momentul când poporul lui Dumnezeu ((1003)) se predă Lui, ei îşi dau şi drepturile şi interesele pământeşti, şi devin numai administratori ai timpului, talentului, influenţei, bogăţiei etc. „Voi nu sunteţi ai voştri. Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Slăviţi deci pe Dumnezeu.” Folosiţi tot ce aveţi cu energie în serviciul divin.
Aceşti administratori ai îndurărilor lui Dumnezeu au aprobarea Lui în folosirea tuturor lucrurilor pământeşti pentru propăşirea intereselor lor spirituale; ei nu vor fi socotiţi ca risipitori nedrepţi, când îşi vor folosi ocaziile pământeşti pentru înaintarea intereselor cereşti. Dimpotrivă, aceasta le va fi socotită ca administrare înţeleaptă; şi fiind găsiţi credincioşi în folosirea lucrurilor pământeşti în serviciul lui Dumnezeu, li se vor putea încredinţa fără pericol lucrurile mai mari ale viitorului. Vor fi primiţi în locuinţele veşnice şi li se va acorda o parte cu Mesia în Împărăţia Sa glorioasă. Lor li se vor încredinţa toate favorurile lui Dumnezeu ca să fie acordate omenirii. Lipsa lor de egoism în prezent, dispoziţia lor de a sacrifica, vor fi bazele aprobării divine şi a gloriei care urmează.
Necredincioşia din prezent în privinţa lucrurilor de valoare comparativ neînsemnată, ar însemna necredincioşie în lucrurile mari viitoare. Oricine, prin urmare, îşi însuşeşte în mod egoist lucrurile pe care le administrează, nu i se vor încredinţa lucrurile mari din viitor; şi oricine este sacrificator, îşi va demonstra astfel credincioşia, loialitatea faţă de Dumnezeu, şi acestora li se vor încredinţa lucrurile mai mari. Ar încredinţa Dumnezeu bogăţiile vieţii viitoare, ale gloriei şi onoarei, unora care se dovedesc acum necredincioşi, egoişti, acaparatori, care-şi folosesc binecuvântările actuale numai pentru mulţumirea de sine? Desigur că nu!
Isus întreabă: „Dacă n-aţi fost credincioşi în ce este al altuia, cine vă va da ce este al vostru?” Pentru urmaşii lui Isus toate lucrurile din prezent sunt ale lui Dumnezeu — lucrurile vieţii actuale aparţin lui Dumnezeu, fiindcă le-am consacrat sau le-am devotat. Lucrurile vieţii viitoare ne aparţin, fiindcă Dumnezeu ni le-a promis. Dar sunt condiţii, şi anume, credincioşia noastră, loialitatea noastră. Dacă nu suntem credincioşi în administrarea lucrurilor pe care le-am devotat lui Dumnezeu, El nu ne va da în curând lucrurile pe care ni le-a promis că vor fi ale noastre condiţionat. Dacă, deci, ne-am însuşi în mod greşit lucrurile consacrate lui Dumnezeu, dacă am abuza de administrarea noastră şi am folosi acele ocazii în mod egoist, am putea aştepta ca Dumnezeu să ne dea lucrurile pe care le-a promis să le dea numai celor credincioşi?
A sluji la doi stăpâni
Există două puteri mari care îmboldesc pe oameni; una rea, cealaltă bună. Acestea sunt cunoscute după nume diferite şi sunt opuse în toate modurile. Dumnezeu este Stăpânul cel Bun; Satan este stăpânul cel rău; dar fiecare are reprezentanţi şi interese diferite. Astfel Dumnezeu, Spiritul şi învăţăturile Sale, sunt reprezentaţi prin cuvântul Iubire, în timp ce Satan şi cursul său sunt reprezentaţi prin egoism, acaparare, mamona. Prin căderea omului, întreaga lume a pierdut Spiritul lui Dumnezeu şi a fost sub dominaţia lui Satan timp de secole. Toţi au devenit mai mult sau mai puţin răi. Spiritul egoismului, acaparării, care duc în general la nedreptate, a pus stăpânire pe rasa noastră, aşa încât chiar după ce vedem cursul rău numai cu mare dificultate poate fi zdrobită puterea lui asupra noastră. „Nu putem face ceea ce am vrea.”
Dar aici intră propunerea Evangheliei: Dumnezeu doreşte nişte suflete credincioase ca să fie asociate cu Isus în împărţirea binecuvântărilor Sale. El oferă acest mare premiu al Împărăţiei celor care vor demonstra că au spirit drept. Acest premiu este un mărgăritar de mare valoare. Nici un alt considerant nu se poate compara cu el. Oricine acceptă inteligent chemarea evanghelică, se întoarce cu spatele spre păcat, egoism şi toate faptele cărnii şi ale diavolului legate de acesta, şi se îndreaptă spre Dumnezeu, spre iubire, spre ceea ce este drept.
Dar nu este suficient ca acesta să intre în legământ pentru a renunţa la lume şi a merge în urmele lui Isus. Nu este suficient ca Dumnezeu să accepte acel legământ şi să-l conceapă pe un atare cu Spiritul Său sfânt. Este necesar mai mult de atât. El trebuie să demonstreze nu numai că preferă ce este drept în loc de ce este nedrept în termeni de egalitate, ci şi că este dispus să sufere pierderea tuturor lucrurilor ca să poată fi de partea cea dreaptă, de partea lui Dumnezeu.
Apoi vine încercarea şi probarea. El caută să slujească pe Dumnezeu şi să câştige răsplata gloriei, onoarei şi nemuririi în Împărăţie cu Isus; dar găseşte în carnea sa o tendinţă de a căuta şi a aprecia răsplăţile mamonei, egoismului. Aceasta produce marea bătălie. Una sau cealaltă trebuie să cucerească. Pe lângă creştere în har, în cunoştinţă şi în iubire, Noua Creatură în Cristos trebuie să se hrănească cu încurajările şi făgăduinţele divine din Biblie. Altfel ar fi descurajată şi ar renunţa complet la lupta împotriva lumii, a cărnii şi a diavolului.
Domnul a promis celor credincioşi har îndeajuns în fiecare timp de lipsă. El ne spune că ştie că suntem ţărână; Îşi aduce aminte din ce suntem făcuţi, că nu putem face cum am vrea. Dar în acelaşi timp cere să facem tot ce putem, asigurându-ne că pentru toţi aceştia harul Său va fi de-ajuns; adică, pentru toţi aceştia El va completa deficitul.
În lecţia noastră Isus ne previne că alegerea pe care o facem trebuie să fie permanentă, că presupunerea că putem sluji lui Dumnezeu şi mamonei în acelaşi timp este o greşeală. În măsura în care suntem credincioşi unuia, suntem necredincioşi celuilalt. Prin urmare, depinde de noi să alegem serviciul lui Dumnezeu, socotindu-l cel mai mare dintre privilegiile noastre, iar răsplăţile lui cele mai mari dintre toate răsplăţile, şi aceasta pentru eternitate.
La urma urmei, mult va depinde de gradul credinţei noastre. Dacă avem credinţă în Dumnezeu, în făgăduinţa Sa de răsplată mare, dacă avem credinţă în făgăduinţa Mântuitorului să ne dea harul Său şi ajutor în orice timp de nevoie, va fi foarte posibil să luptăm lupta bună şi să câştigăm cununa pe care Domnul o are în păstrare pentru cei care-L iubesc în grad suprem.