Aici „Întristări uşoare” – „Slava care urmează” – VDM 9.2

AICI „ÎNTRISTĂRI UŞOARE” — „SLAVA CARE URMEAZĂ”

„Suntem întristaţi în toate felurile, dar nu la strâmtorare; nevăzând nici o ieşire, dar calea nu ne este cu totul închisă; persecutaţi, dar nu părăsiţi; trântiţi jos, dar nu distruşi. Purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea lui Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să fie arătată în trupul nostru.” 02003″> 2 Corinteni 4:8-10 .

R5670 W. T. 15 aprilie 1915 (pag. 120-122)

Apostolul Pavel se adresează aici Bisericii din Corint şi într-un sens mai larg întregii Biserici din Veacul Evanghelic. După cum se vede, el descrie într-o anumită măsură experienţele sale şi ale celor care erau cu el în lucrările lui misionare. El călătorea din loc în loc, dar nu cum fac acum fraţii noştri peregrini; pentru că uneori el petrecea un an întreg, alteori mai mult de un an într-o cetate. Cu toate acestea, el era călător, umblând pe unde nu merseseră înainte alţi misionari ai Domnului, vorbind evreilor şi oricui dădea dovadă că are urechi de auzit. În aceste turnee el a luat cu sine ajutoare. De aceea trebuie să considerăm că aceste cuvinte se refereau nu numai la apostoli (pentru că el era singurul apostol din grup), ci şi la ceilalţi care erau cu el; şi că această epistolă, ca toate scrierile inspirate, a fost intenţionată de Domnul pentru instruirea şi beneficiul tuturor sfinţilor de-a lungul întregii Dispensaţii Creştine.

Ajutoarele apostolului erau în general servitori ai Domnului, aşa cum sunt toţi copiii lui Dumnezeu în măsura în care ei fac o lucrare de slujire. Cuvintele lui deci ar fi adresate, se pare, tuturor celor care sunt angajaţi în serviciul Domnului. În această epistolă el indică faptul că există diferenţe între serviciile făcute — „Cine seamănă puţin, va secera puţin; iar cine seamănă cu binecuvântare, va secera în binecuvântare” — şi de asemenea diferenţe în experienţele diferiţilor membri ai Corpului lui Cristos. El spune că unii dintre ei fuseseră obiectul persecuţiilor şi că alţii avuseseră parte de persecuţiile acelea suferind alături de cei astfel persecutaţi, indicând că Domnul recunoaşte şi apreciază această asociere cu cei în necaz, dacă ar fi o astfel de asociere.

Acest gând este arătat şi în epistola Sf. Pavel către Evrei. (Capitolul 10:32-34.) Dacă cei care nu sunt atât de activ angajaţi în serviciu fac cu credincioşie tot ce mâinile lor găsesc de făcut, Domnul apreciază serviciul aşa cum îl apreciază şi al celor care datorită unei mai mari capacităţi, sau puteri fizice sau ocazii, sunt în stare să realizeze mai mult — fiecare făcând în măsura ocaziei sale lucrarea Domnului.

Apostolul a spus despre sine şi despre însoţitorii săi, şi despre toţi care lucrează cu credincioşie în serviciul Învăţătorului: „Suntem întristaţi în toate felurile”. Există multe necazuri care sunt comune întregii familii umane — şomajul, boala, moartea, sărăcia etc. O mulţime de necazuri vin peste lume; şi desigur apostolul şi însoţitorii lui erau supuşi acelor greutăţi ca şi alţi oameni. Multora aceste încercări ale vieţii le aduc întristare. Dar în timp ce Sf. Pavel şi cei care erau cu el aveau durerile şi greutăţile lor, persecuţiile şi încercările lor, ei aveau şi cunoştinţa Adevărului şi a harului întăritor al Domnului, şi erau înrolaţi în oastea Împăratului împăraţilor. Ei nu erau întristaţi de necazurile lor, ci se încredeau în făgăduinţele preţioase ale Domnului, că toate acestea vor lucra spre binele lor.

„CUM A FOST EL, AŞA SUNTEM ŞI NOI ÎN LUME”

Deci noi nu trebuie să permitem ca necazurile vieţii să ne întristeze aşa cum ele întristează pe alţi oameni. Noi avem ceva ce alţii nu au — asigurarea Domnului că totul în viaţa noastră va fi aducător de binecuvântare pentru noi dacă suntem credincioşi. Aceasta ne dă posibilitatea să ne bucurăm în necaz, dacă într-adevăr credem această promisiune a Cuvântului Tatălui nostru. Sunt alte necazuri care vin peste poporul Domnului, dar care nu vin peste lume. Lumea este mai mult sau mai puţin în opoziţie cu cei care sunt angajaţi în vestirea publică a Adevărului şi a celor care sunt asociaţi cu ei. Există o luptă care se desfăşoară între ceea ce este corect şi greşit, lumină şi întuneric. Lumea, fiind ataşată de întunericul ei, simte o duşmănie faţă de lumină, o ură faţă de ea; şi oamenii sunt adesea dispuşi să le facă necazuri deosebite celor care sunt reprezentanţii Domnului într-o calitate specială.

Ocazional aflăm oameni lumeşti care au inimă bună şi intenţii bune şi care sunt doritori să ajute la o lucrare bună; dar acestea sunt excepţii. Împotrivirea noastră cea mai puternică însă vine în general, ca şi cea a Învăţătorului, din partea celor care sunt fraţii noştri, cu toate că mulţi dintre ei nu sunt aşa decât cu numele. Apoi îl avem pe Adversar în mod deosebit împotriva noastră. Este adevărat că întreaga lume are împotrivirea Adversarului, dar el este în mod special activ împotriva celor angajaţi în serviciul public al Domnului. Satan pare să aducă înaintea acestora ispite speciale, şi nu este surprinzător că sunt obiectul specific al furiei şi şiretlicurilor lui. Dar cei care sunt astfel angajaţi în serviciul lui Dumnezeu au binecuvântări speciale din mâinile Lui şi întăriri în plus. Deci, deşi putem fi siguri că cei care sunt în serviciu public au mai multe necazuri din partea Adversarului, lor li se dă şi mai mult har ca să le facă faţă.

MOARTEA NOASTRĂ, POARTA DE INTRARE ÎN VIAŢĂ

„Nevăzând nici o ieşire, dar calea nu ne este cu totul închisă”, spune Sf. Pavel. Apostolul şi grupul lui nu au fost singurii care n-au ştiut exact ce să facă. Întreaga lume a fost nedumerită, şi în mod deosebit astăzi este aşa. Nesiguranţa încordată generală a zilelor noastre provine într-o mare măsură, s-ar părea, din experienţele enervante ale timpului prezent. Dacă oamenii ar şti ce ar fi corect să facă în legătură cu ocupaţiile lor, cu casele lor şi cu afacerile lor în general, ei nu ar fi atât de plini de îndoială şi nedumerire.

((605))

Dar nimeni nu este destul de înţelept încât să se descurce fără o anumită nedumerire; şi condiţiile actuale din lume cauzează multă întristare şi prevestiri îngrijorătoare pentru viitorul apropiat. Cei care sunt angajaţi în lucrarea Domnului au o anumită nedumerire. Dar neliniştea sau nesiguranţa poporului Domnului n-ar trebui să ajungă niciodată până la disperare. Cei care sunt din lume, fiind fără serviciu şi în diferite greutăţi, devin foarte disperaţi. Adesea auzim de sinucideri. Pentru oamenii care-şi iau viaţa lucrurile par foarte întunecate.

Se poate totuşi ca şi pentru poporul Domnului lucrurile să pară foarte întunecate; dar ei nu sunt disperaţi şi nu vor fi disperaţi, orice s-ar întâmpla; pentru că Domnul a spus că niciodată nu ne va lăsa, nici nu ne va părăsi. Această făgăduinţă îndurătoare ar trebui să ne dea o speranţă sigură şi fermă. Ancora speranţei noastre ar trebui să reziste. Poziţia noastră, prin urmare, este foarte diferită de cea a lumii, care nu are o speranţă specifică. Lumea nu are o ancoră solidă, nu are făgăduinţe scumpe care să-i ţină neclintiţi. Ştim că dacă peste rău vine mai rău, chiar dacă am muri de foame, speranţa noastră este dincolo de Văl, dincolo de moarte. De aceea sfinţii lui Dumnezeu de astăzi privesc moartea ca poarta prin care să intre în plinătatea vieţii, în realizarea tuturor speranţelor şi bucuriilor noastre. Dacă, deci, există disperare, aceasta ar dovedi că ancora noastră s-a desprins. Oricine află că este disperat, află că se desprinde de credinţa sa, şi ar trebui să caute imediat sfat în Cuvântul lui Dumnezeu şi la alţii tari în credinţă, şi ar trebui să meargă la Domnul în rugăciune serioasă şi frecventă, asigurat că dacă credinţa îi va fi restabilită, disperarea va trece.

„NICIDECUM N-AM SĂ TE LAS”

„Persecutaţi, dar nu părăsiţi”. Există anumite feluri de persecuţii care vin peste cei din lume. Uneori vecinii lor au pică pe ei, şi astfel sunt mai mult sau mai puţin persecutaţi. Dar ei nu au mijloace eficiente de a proceda în astfel de chestiune şi n-au nimic ce să-i mângâie. Uneori dau cu aceeaşi monedă. Dar în cazul unuia dintre copiii Domnului situaţia este foarte diferită. Când credem că dreptatea cere răzbunare, ar trebui să ne amintim că nu este pentru noi să ne răzbunăm, să întoarcem rău pentru rău. Domnul ne-a spus că trebuie să lăsăm toate chestiunile legate de dreptate în mâinile Sale. „Răzbunarea este a Mea, Eu voi răsplăti, zice Domnul”. El spune că noi trebuie să fugim de persecuţii; de aceea nu trebuie să-i condamnăm pe cei care fug, zicând că urmează un curs greşit. Învăţătorul ne-a spus: „Când vă vor prigoni într-o cetate, să fugiţi într-alta”. Tot aşa, dacă copilul lui Dumnezeu este persecutat într-un loc şi se poate duce într-altul, ar fi mai bine să meargă.

Dar, deşi persecutaţi pentru dreptate, cei din poporul Domnului nu sunt părăsiţi. Lumea şi cei care au spiritul lumii îi pot hărţui şi lovi, dar Domnul nu îi părăseşte. Totuşi, când vin persecuţii trebuie să ne întrebăm: „Vin aceste împotriviri şi persecuţii peste mine datorită credincioşiei mele faţă de Domnul, sau este ceva în dispoziţia mea care le provoacă?” Dacă aflăm că acesta din urmă este cazul, ar trebui să ne străduim cu hărnicie să îndreptăm greşeala. Dacă, pe de altă parte, aflăm printr-o analiză atentă a noastră şi a purtării noastre că am făcut tot posibilul, cum am putut noi mai bine, şi că persecuţiile vin peste noi datorită acelui fapt, atunci trebuie să ne bucurăm în persecuţie.

Suntem „trântiţi jos, dar nu distruşi”. Această expresie arată că deşi apostolul şi însoţitorii lui nu au fost disperaţi, nu s-au simţit părăsiţi, ei au simţit uneori o greutate a spiritului. Această greutate a spiritului, sau acest sentiment de singurătate şi deprimare este firesc uneori pentru întreaga omenire sub condiţiile adverse care predomină în lume. Greutatea acestei trântiri la pământ poate fi accentuată într-o anumită măsură de starea sănătăţii fizice. Cei care sunt slabi sau în durere fizică sunt potriviţi să simtă orice presiune mentală sau necaz. Creştinul trebuie să lupte împotriva tuturor acestora; pentru că ştim că întristările noastre şi neputinţele sunt ceva din exterior şi nu de la Domnul, decât în sensul că El le permite pentru dezvoltarea noastră, pentru lucrarea noastră viitoare în Împărăţie. Trebuie deci să fim curajoşi. Dacă Domnul permite să avem necaz, trebuie să exercităm tărie, să îndurăm cu răbdare şi să nu îngăduim să ne distrugă credinţa, fericirea sau loialitatea spiritului faţă de Cel căruia ne-am angajat să-I dăm ascultare.

Noi trebuie să acceptăm orice permite Tatăl nostru, în blândeţe de caracter, şi să ne spunem nouă înşine: „Aceasta ar putea fi o lecţie bună pentru mine. Poate sentimentele acestea de descurajare, sentimentul acesta de singurătate m-ar putea ajuta să pot compătimi mai mult cu alţii”. Poetul a spus pe bună dreptate:

„În fiecare viaţă trebuie să cadă ceva ploaie,
Unele zile trebuie să fie întunecoase şi mohorâte.”

Aşa că, să căutăm să nu îngăduim acestui sentiment de deprimare să cucerească şi să nimicească credinţa şi energia noastră; ci mai degrabă, căutând la Domnul har pentru ajutor şi cerând făgăduinţele Lui preţioase, trebuie să ne ridicăm deasupra greutăţii şi să mergem curajos înainte.

„LEGĂMÂNTUL NOSTRU DE JERTFĂ”

„Purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea lui Isus”. Apostolul declară astfel că poporul Domnului, în măsura în care sunt credincioşi în a-L servi, au o asemănare cu Domnul în serviciul lor, în moartea lor. Experienţa Domnului nostru pe calea îngustă a fost un proces de moarte de trei ani şi jumătate. El Îşi dădea zilnic viaţa — Îşi preda viaţa. El a fost un exemplu pentru noi, cum ar trebui să ne predăm vieţile. El Şi-a dat viaţa nu în serviciul lumii, ci al poporului mărturisit al Domnului. Deşi meritul vieţii Lui sacrificate urma să fie folosit de către Domnul pentru viaţa lumii, totuşi El a dat-o în serviciul direct al fraţilor Lui evrei.

((606))

Poporul evreu era poporul lui Dumnezeu. Domnul nostru Şi-a petrecut viaţa în special cu cei care erau într-adevăr doritori să fie plăcuţi lui Dumnezeu şi să cunoască voia Lui, fie că se găseau printre cei bogaţi şi influenţi, fie printre cei săraci şi de jos. Isus i-a primit pe vameşi şi păcătoşi, şi Şi-a dat viaţa pentru ei. El ştia că printre această clasă umilă va găsi partea mai mare de grâu adevărat. În timpul celor trei ani şi jumătate ai serviciului Său pământesc El Şi-a dat viaţa, şi această lucrare doar a completat-o la Calvar.

Şi tot aşa este cu toţi cei din poporul adevărat al Domnului. Ei au făcut un „legământ prin jertfă”. Ei şi-au consacrat, şi-au dedicat vieţile lor Domnului şi serviciului Său; şi aşa cum Isus, Învăţătorul lor Şi-a dat viaţa făcând bine, vestind Adevărul cuvenit atunci, tot aşa ei trebuie să-şi dea vieţile lor în acelaşi fel, fie că timpul serviciului lor este de trei ani şi jumătate, sau de douăzeci de ani, sau oricât ar fi — până când timpul cel bun al Tatălui pentru eliberarea lor va veni. Ei vor fi în deplină armonie cu Domnul şi vor lua cu bucurie parte la suferinţele marelui lor Cap — şi este potrivit aşa; pentru că ei sunt membri de perspectivă ai Corpului Său. Astfel toţi aceşti membri poartă continuu în trupul lor omorârea Domnului lor. Ei mor zilnic aşa cum a murit El, „dându-şi viaţa”.

„SLĂVIŢI DECI PE DUMNEZEU ÎN TRUPUL VOSTRU”

Aceasta este toată lucrarea Noii Creaturi. Vechea creatură este numai obligată să urmeze în calea Noii Creaturi, şi această punere la o parte a voinţei cărnii este trăsătura de bază a morţii noastre. Când moartea noastră va fi fost desăvârşită, vieţile noastre vor fi fost predate cu credincioşie, aceasta ne va duce la starea în care vom auzi cuvintele Învăţătorului: „Bine!”

Sf. Pavel spune de asemenea că „viaţa lui Isus” trebuie să fie „arătată în trupul nostru”. Înţelegem că aici el se referă la corpul omenesc. Noua Creatură deţine acest corp. La oamenii din lume nu sunt două personalităţi, ci numai o creatură. Această dualitate a personalităţii este aplicabilă numai la cei care au fost concepuţi de Spiritul sfânt. Vechiul trup suferă; dar Noua Creatură se bucură, voioasă să fie în serviciu — mulţumeşte lui Dumnezeu zi de zi cu privire la necazurile ei, ştiind că acestea au ca rezultat „mai presus de orice măsură o greutate veşnică de slavă”.

Astfel viaţa lui Isus este arătată prin noi lumii şi fraţilor. Lumea nu poate înţelege. Ei spun: „Dacă aş fi eu în locul tău, într-o astfel de încercare, m-aş simţi îngrozitor. Dar tu te bucuri!” Deci ei nu pot înţelege. Dar noi avem o înnoire a vieţii pe care lumea nu o poate aprecia. Toţi care pot aprecia aceasta trebuie să crească zilnic în har şi cunoştinţă. Noi trebuie să arătăm tot mai mult din viaţa Domnului nostru în caracterele noastre şi în trupurile noastre. Astfel vom arăta tot mai mult din Spiritul Domnului, făcând mai mult din lucrarea Domnului, devenind tot mai asemenea lui Isus — toate pregătindu-ne pentru slava de dincolo, când Noua Creatură va fi desăvârşită, când vom avea toate perfecţiunile şi gloriile noii naturi.