Vol. 16 Martie-Aprilie 2009 Nr. 3
ALEGEREA BATRÂNILOR ŞI A DIACONILOR
R 5350-a W. T. 15 noiembrie 1913 (pag. 344)
A fost o scăpare de condei din partea editorului când nu demult a sugerat că singurii care sunt îndreptăţiţi la vot în adunările Bisericii ar fi credincioşii în Ispăşire care au făcut o deplină consacrare şi care şi-au simbolizat consacrarea. Eroarea a constat în includerea simbolizării. Mulţi dintre noi am fost cu adevărat creştini, cu adevărat acceptaţi de Domnul, cu adevărat membri ai Şbisericii întâilor-născuţi ale căror nume sunt scrise în ceruri” (Evrei 12:23), înainte de a vedea adevărata forţă şi semnificaţie a scufundării în apă. Noi am susţinut întotdeauna (Vezi Vol. VI al Studiilor în Scripturi) că toţi aceştia sunt îndreptăţiţi să voteze la alegerile Bisericii — da, că este datoria lor — să exprime voinţa Domnului în ceea ce priveşte servitorii Bisericii, conform judecăţii lor.
Dar ceea ce am vrut să subliniem este că orice frate care încă nu a acceptat învăţăturile Bibliei în privinţa simbolizării potrivite a consacrării sale nu ar fi suficient de avansat să fie numit Diacon sau Bătrân în Biserică. A fost cu totul din neatenţie că am inclus cu acest gând faptul că aceştia nu ar trebui să voteze.
Unele adunări au avut dificultate în ceea ce priveşte nominalizările. Când se cere să se facă o nominalizare, un frate este nominalizat ca Bătrân sau ca Diacon fără o apreciere potrivită a calităţilor lui. Nominalizarea lui este sprijinită şi întreaga adunare, iubindu-l pe fratele, nu este înclinată să voteze împotriva lui pentru ca nu cumva să fie înţeleşi greşit.
Ar trebui să existe întotdeauna un motiv pentru alegerea cuiva într-un serviciu în Biserică. Un bătrân trebuie să fie un învăţător capabil, cu o minte largă, în stare sa dea un sfat de ajutor celor care au nevoie, cu pătrundere adâncă în Cuvântul lui Dumnezeu, cu o bună influenţă în Biserică şi un sfătuitor înţelept. Nimeni, probabil, n-ar putea avea toate aceste calităţi în aceiaşi măsură. Unii ar putea avea mai mult dintr-una, iar alţii mai mult din alta; dar toţi ar trebui să posede unele dintre ele, altfel n-ar fi nici un motiv pentru alegerea lor. în mod asemănător, un Diacon ar trebui să aibă timp la dispoziţie şi ceva aptitudine ca să poată deveni Bătrân şi de asemenea o înclinare de a servi Biserica.
Ceea ce nouă ni se pare un plan foarte bun de a nominaliza Bătrâni, Diaconi etc., este prin buletine de vot, în special dacă a fost vreo dificultate sau dacă o astfel de nominalizare i s-ar părea de dorit majorităţii. Pentru a pune în aplicare acest plan, sunt necesare foi de hârtie şi creioane. Fiecare persoană îndreptăţită la un vot să scrie: îi nominalizez pe următorii să fie Bătrâni ai adunării ———— pentru următoarele —— luni”. Apoi să urmeze atâtea nume câţi Bătrâni au fost la timpul când a fost făcută alegerea. Dacă adunarea doreşte fie să crească fie să scadă numărul, aceasta se poate face după nominalizare, la timpul alegerilor.
După ce buletinele au fost colectate, rezultatele să fie anunţate public eclesiei. Adunarea ar trebui să decidă de câţi Bătrâni ar avea nevoie. Dacă ar decide că ar trebui să fie trei, atunci şase fraţi care au primit numărul cel mai mare de buletine de nominalizare ar trebui supuşi la vot. Cei trei care ar primi cel mai mare număr de voturi prin ridicare de mâini să fie consideraţi ca fiind alegerea adunării. Sau un alt mod ar fi, să fie acceptaţi toţi cei nominalizaţi care au primit buletine egale cu o treime din numărul întreg de votanţi şi toţi aceştia să fie aleşi printr-un vot cât se poate de aproape de un vot unanim, acest aranjament fiind intenţionat să dea celor în minoritate o reprezentare printre Bătrâni.
Gândul care trebuie avut în minte întotdeauna este că, pe cât este posibil, să fie recunoscută judecata întregii adunări. Deşi ar putea conduce o majoritate, este întotdeauna de preferat ca ei să cedeze ceva minoritaţii, astfel încât bătrânii unei adunări să poată reflecta sentimentul tuturor membrilor. Indiferent cum se ajunge la acest rezultat, procedăm înţelept; şi indiferent cum s-ar ajunge la alt rezultat, ar fi neînţelept, punând în pericol pacea şi armonia adunării. Iubirea frăţească reprezintă întotdeauna simpatie, amabilitate, iubire şi o dorinţă de a ceda ceva acolo unde nu este implicat un principiu vital.