ASEMĂNAREA CU CRISTOS — DOVADA STĂRII DE FIU

„Cine zice că rămâne în El, trebuie să umble şi el cum a umblat Isus.” 1 Ioan 2:6.

R 5446 W. T. 15 aprilie 1914 (pag. 126-127)

Pentru ca cineva să rămână în Cristos implică să vină mai întâi în El. Aceasta ne dă ideea unui Corp. Scripturile reprezintă Biserica peste tot ca fiind acest Corp, cu Isus în calitate de Cap. „Dumnezeu L-a dat Cap peste Biserică, care este Corpul Său.” În timpul Veacului Evanghelic a fost făcută o invitaţie anumitor persoane să facă parte din acest Corp al lui Cristos. Există doar o singură uşă prin care aceştia pot intra în Corp. Este uşa sacrificiului, a botezului în moartea lui Cristos. Noi suntem acceptaţi numai prin renunţare la voinţa noastră şi preluare în schimb a voinţei lui Dumnezeu. Ne angajăm să mergem în urmele lui Isus, să devenim urmaşii Săi, ucenicii Săi. Suntem îngropaţi cu El şi înviaţi să umblăm în înnoire de viaţă. Romani 6:4.

Dar nu este suficient că am făcut acei paşi, nu este suficient că am primit Spiritul sfânt şi am fost acceptaţi de Tatăl. Trebuie să ne asigurăm să rămânem în continuare în Cristos. Să ne punem întrebarea: Avem experienţe comune tuturor celor care sunt asociaţi cu Isus? Unul dintre modurile de a fi siguri că rămânem în El este dacă ne dăm seama că încă Îl mai iubim. Altul este dacă ştim că suntem încă în armonie cu Cuvântul lui Dumnezeu. Al treilea mod este dacă nu avem altă voinţă, decât voinţa Domnului. Încă unul este dacă avem pacea Lui în inimile şi vieţile noastre ca influenţă conducătoare şi stăpânitoare.

Numai declaraţia nu este suficientă

Mulţi au făcut o declaraţie că sunt membri ai Corpului lui Cristos, care nu dau dovadă că sunt ai Lui. Textul nostru spune că cine declară că este în Cristos trebuie să umble întocmai cum a umblat Învăţătorul. Şi cum a umblat Învăţătorul? El a trăit zilnic în armonie cu voinţa Tatălui ceresc. A fost pe deplin supus voinţei Tatălui. Şi aceasta a însemnat sacrificiu până la moarte — moartea nemiloasă pe cruce.

Oricine are spiritul Domnului nostru şi este stăpânit de aceeaşi voinţă, este un membru al Corpului lui Cristos şi va căuta să umble în acest fel, să facă voia lui Dumnezeu în toate lucrurile. Aceasta va însemna o umblare în sfinţenie, în deplină devotare lui Dumnezeu şi în împotrivire la păcat. Oricine este consacrat lui Dumnezeu este opus oricărui lucru păcătos; căci Dumnezeu şi păcatul sunt contrari unul altuia. Dumnezeu Îşi susţine dreptatea Sa, iar păcatul este o încălcare a acestei dreptăţi (1 Ioan 3:4). Oricine umblă cum a umblat Isus este în armonie cu Cuvântul şi cu voinţa divină. Noi nu trebuie să ne încredem în impresiile noastre, în concepţiile noastre despre ceea ce este drept şi avantajos, cum fac mulţi; ci Cuvântul Domnului trebuie să rămână în noi şi să ne conducă vieţile. Isus a spus: „M-am coborât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui care Ma trimis” — „toate lucrurile scrise în Carte”. Aşa trebuie să fie şi cu noi. Trebuie să rămânem în El, să umblăm în El, şi să fim dispuşi să facem „toate lucrurile scrise în Carte” — nu numai să ne forţăm să facem aceasta, spunând, voi urma acest curs, ci spunând: „Desfătarea mea este să fac plăcerea Ta, Dumnezeul meu, şi legea Ta este înăuntrul inimii mele”. Psalmul 40:7, 8.

Dovezi ale calităţii de fiu

Toţi cei care L-au acceptat pe Cristos pretind, la modul general cel puţin, că sunt fii ai lui Dumnezeu, că Cristos este Fratele lor mai Mare şi că aparţin acestei familii mari pe care Dumnezeu o alege dintre fiii oamenilor. Ei se consideră moştenitori cu Cristos în marea Împărăţie care trebuie să vină. Dar nu toţi cei care pretind a fi fiii lui Dumnezeu sunt astfel. Foarte mulţi pretind aceasta. Statisticile ne spun că există patru sute de milioane de creştini declaraţi; dar nu ne putem gândi că mulţi dintre aceşti patru sute de milioane sunt fii ai lui Dumnezeu. Apostolul Pavel ne atrage atenţia asupra faptului că deoarece nu putem citi inimile, trebuie să luăm pe alţii după declaraţiile pe care le fac cu gura şi după comportament. Dar declaraţiile cu gura nu trebuie luate drept finale. Ştim că aceia care sunt fii ai lui Dumnezeu vor fi conduşi de Spiritul Său. „Toţi cei care sunt călăuziţi de duhul lui Dumnezeu, sunt fiii lui Dumnezeu.”

Dar ce este Spiritul lui Dumnezeu? În primul rând este spiritul Adevărului, spiritul sfinţeniei, spiritul dreptăţii şi spiritul iubirii. Şi toţi cei care sunt copii ai lui Dumnezeu, concepuţi de Spiritul Său sfânt, vor arăta într-un fel armonia lor cu acest Spirit general al lui Dumnezeu. Dacă deci ei umblă în nedreptate, fără să facă nici un efort de a stăvili tendinţele păcatului în ei, dacă preferă eroarea mai degrabă decât Adevărul, roadele lor îi condamnă; căci Dumnezeu reprezintă Adevărul şi acesta a fost exemplificat prin Domnul nostru Isus.

((984))

Oricine, prin urmare, are Spiritul lui Dumnezeu, este dispus să se sacrifice pentru a putea servi Adevărul. El iubeşte Adevărul şi va arăta acest fapt prin spiritul iubirii şi prin zel. Satan este personificarea păcatului, a invidiei, a urii, a răutăţii şi a conflictului. Dreptatea, iubirea, bucuria, pacea sunt roadele Spiritului sfânt. Oriunde vedem manifestate lucrările diavolului, avem motiv să ne întrebăm dacă acesta este un copil al lui Dumnezeu. Spiritul invidiei, spiritul urii, spiritul răutăţii, spiritul opoziţiei faţă de Adevăr, spiritul nedreptăţii — acestea trebuie respinse şi învinse de toţi cei care vreau să fie fii ai lui Dumnezeu.

Totuşi, în ciuda celor mai bune eforturi, cineva ar putea găsi încă în carnea sa tendinţe spre păcat care i-ar face mult necaz. El poate primi curaj din asigurările Scripturilor că Domnul Se uită la inimă. La fel în privinţa altora, noi să judecăm după străduinţă, după intenţie. Oriunde este Spiritul lui Dumnezeu, acolo este spiritul iubirii. Şi acest spirit îl va face să dorească să repare, dacă a greşit sau a fost eronat. A face astfel arată că nu spiritul său, nu voinţa sa a făcut rău, ci numai a fost prins pentru un timp în capcană. Dar unul care continuă să procedeze conform tendinţelor sale naturale, fără nici o dovadă de a merge în direcţia bună şi de a servi Adevărul, are motive să se îndoiască de faptul că este copil al lui Dumnezeu.

Cum putem umbla cum a umblat El?

Gândul Apostolului pare a fi că acei care declară a fi urmaşii Domnului, declară a fi creştini, ar trebui să caute ca umblarea lor în viaţă să fie în armonie cu declaraţia lor. Cuvântul ucenic înseamnă unul care urmează — după cum un elev îşi urmează învăţătorul. Noi Îl recunoaştem pe Cristos ca Răscumpărătorul nostru şi de asemenea ca Modelul nostru, Instructorul nostru, în lucrurile glorioase pe care Tatăl ne-a invitat să le împărtăşim cu Mântuitorul nostru. Dacă, prin urmare, spunem că suntem în El, această declaraţie trebuie adeverită prin umblarea noastră în viaţă. Trebuie să umblăm cum a umblat El.

Dar noi nu suntem perfecţi — cum se poate face aceasta? Răspunsul este că noi „nu suntem în trup, ci în duh”. Dumnezeu nu se uită la carnea noastră imperfectă. Ca Noi Creaturi nu suntem fiinţe trupeşti, ci fiinţe spirituale. Apostolul vorbeşte în textul nostru despre acea umblare pe care a avuto Învăţătorul după ce S-a consacrat. El a umblat pe această cale trei ani şi jumătate. A fost o umblare, nu după trup, ci după Spirit. Aşa este şi cu noi. Noi umblăm nu potrivit cărnii, ci potrivit Noii Creaturi. Ne socotim morţi potrivit cărnii, şi aşa ne socoteşte Domnul. Dacă deci suntem morţi potrivit cărnii, nu trebuie să umblăm potrivit dorinţelor cărnii.

Noi trebuie să umblăm cum a umblat Domnul nostru în comportarea noastră generală. Trebuie să iubim tot ce este bun şi să evităm tot ce este rău. Trebuie să umblăm cât mai aproape posibil în urmele Domnului şi Exemplului nostru. Noi nu putem într-un corp imperfect să umblăm la înălţimea întregii perfecţiuni a lui Isus, care a fost perfect atât în trup cât şi în spirit. Dar trebuie să umblăm cum a umblat El — pe aceeaşi cale, în aceeaşi direcţie, spre acelaşi ţel glorios spre care a umblat El. Şi făcând astfel, credincioşi zi de zi, vom ajunge prin harul Său la aceeaşi răsplată nespus de mare.