ATENŢIE LA MÂNDRIA INIMII

„Orice inimă îngâmfată este o urâciune înaintea Domnului.” Prov. 16:5.

R 5000 W. T. 1 aprilie 1912 (pag. 110-111)

Mândria este foarte înşelătoare şi adesea se ascunde sau se acoperă cu umilinţă. Din cauza imperfecţiunilor noastre este bine să nu devenim judecătorii altora, ci numai să ne limităm judecata la manifestările exterioare. Domnul spune: „După roadele lor îi veţi recunoaşte” (Mat. 7:20). Noi trebuie să judecăm conduita exterioară, dar nu putem merge dincolo de aceasta şi să spunem ce este în inimă. Erorile de judecată nu sunt o urâciune pentru Domnul. El poate privi greşelile cu ochi compătimitori. Oamenii nu sunt răspunzători pentru acele însuşiri pe care le-au primit prin moştenire. Fără să judecăm indivizii, putem vedea uneori o anumită conduită care poate părea a fi mândrie şi care totuşi nu este mândrie.

Am văzut oameni care au mare lipsă de stimă de sine, o mare lipsă de orgoliu, dar cărora le place mult să fie aprobaţi. Ei nu se apreciază atât de mult cum ar dori ca alţii să-i aprecieze pe ei. Ei spun: „Dacă oamenii m-ar cunoaşte aşa cum mă cunosc eu, aş fi o simplă cifră în lume”. Există o anumită măsură de adevăr în aceasta. Oamenii cu apreciere de sine mică sunt adesea luaţi drept mândri, când de fapt nu stau aşa lucrurile. În încercarea de a părea ca şi cum ar fi cineva, ei se vor purta ca şi cum ar gândi că sunt ca alţii. Aceste persoane pur şi simplu se ostenesc într-o stare nefavorabilă în care s-au născut. Nu putem crede că Domnul i-ar urî. Ei sunt adesea mici în ochii lor şi foarte umiliţi pentru Domnul. Totuşi ei încearcă să facă să apară într-un mod cât se poate de favorabil. Trebuie să admitem că într-o anumită măsură acest lucru este potrivit. Este înţelept să încerce să-şi învingă slăbiciunile naturale. Ei ar trebui să încerce să gândească în mod cumpătat despre sine (adică, să aibă o minte sănătoasă) şi să încerce să nu exagereze lucrurile. Trebuie să acţioneze cu blândeţe, precum şi să simtă şi să gândească smerit.

Există o altă clasă care are o mare măsură de apreciere de sine, dar care gândeşte: „Nu doresc ca alţii să ştie că am această părere înaltă despre mine, prin urmare o voi ascunde. Mă voi strădui să vorbesc foarte umilit. Scripturile spun că trebuie să fim umiliţi, de aceea când voi vorbi despre ceva, voi încerca să vorbesc din acest punct de vedere”. Astfel de oameni foarte frecvent pun o spoială de umilinţă de un fel exterior. Unii oameni cred într-adevăr că acest fel de a proceda este corect. Dacă ei sunt sinceri în conduita lor, nu putem presupune că Domnul îi detestă.

Gândul nostru este deci că în aceste cuvinte, „orice inimă îngâmfată”, sunt cuprinşi cei cu o minte trufaşă — cei care se simt mândri faţă de alţii şi care nu sunt compătimitori, care cred despre ei înşişi mai mult decât se cuvine, care îi dispreţuiesc pe alţii. Inima unuia ca acesta nu este cea pe care Dumnezeu ar putea-o iubi sau pe care cineva ar putea-o iubi; aceasta este o urâciune în ochii Domnului.

DE CE MÂNDRIA ESTE O

ÎNSUŞIRE URÂTĂ

O urâciune este ceva extrem de neplăcut — ceva ce este respingător — ceva ce o persoană nu trebuie să dorească să întreţină — nu trebuie să nutrească — ceva ce trebuie să fie respins. Trebuie să existe un motiv pentru care Dumnezeu Se declară astfel în opoziţie cu mândria. Noi înţelegem că nimeni nu are într-adevăr ceva de care să fie mândru. După cum sugerează apostolul într-un loc (1 Cor. 4:7): „Ce lucru ai, pe care să nu-l fi primit? Şi dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai fi primit?” Ce avem noi ce n-am primit de la Domnul? Dacă orice am primit este un dar, unde este dreptul nostru să fim mândri de el? Evident, aceasta ar fi o stare foarte greşită a minţii — a fi mândri de lucrurile care nu sunt ale noastre proprii, nu sunt de la noi, ci sunt un dar.

Nu există deci niciun motiv de mândrie pentru cineva; dar există toate motivele de recunoştinţă faţă de Marele nostru Dătător al tuturor lucrurilor bune. Şi ceea ce este adevărat pentru noi este adevărat şi pentru îngeri. Prin urmare, nu există nimic în tot universul cu ce să se mândrească vreuna din creaturile lui Dumnezeu. În orice condiţie se află, nu este de la ele. Dumnezeu pare că a aranjat condiţiile pentru umilinţă, aşa încât să nu existe motiv de mândrie.

Mândria este numai egoism, laudă de sine; şi egoismul este un alt nume pentru păcat. Păcatul şi egoismul sunt deci în opoziţie cu Caracterul Divin şi cu Planul Divin — total în opoziţie cu acestea. Este de aceea lucrul corect şi potrivit ca Dumnezeu să deteste pe cei mândri. Nefolosind binecuvântările Lui cum trebuie, ei n-ar putea să aibă favoarea Lui. Fie că sunt mândri de realizările minţii, mândri de puterea fizică, mândri de bogăţie sau de strămoşi, sau mândri că „strămoşii lor au fost maimuţe”, nu contează. Totul este mândrie şi o urâciune pentru Domnul.

CEA MAI DETESTABILĂ FORMĂ

DE MÂNDRIE

Dar, evident, cea mai detestabilă formă de mândrie este mândria în Biserică — de parcă noi am făcut planul şi am putea să ne lăudăm cu el! Vedem într-adevăr că oricine ar face Planul ar putea pe drept să se simtă mândru. Dar când ne amintim că niciunul dintre noi n-a făcut Planul, dar că suntem privilegiaţi să-l vedem, trebuie cu atât mai mult să fim plini de umilinţă, şi să încercăm zi de zi să slăvim mai bine numele Său pentru binecuvântările pe care le-a prevăzut pentru toată lumea.

Nu putem presupune că vreun alt fel de mândrie ar fi mai detestabilă în ochii lui Dumnezeu decât mândria cu Adevărul. Dacă cineva ar continua un astfel de curs, evident că acesta l-ar conduce afară din lumină. Vedem acest principiu ilustrat bine în cazul lui Satan. Nobil, mare, el a permis mândriei să-i intre în inimă şi a spus: „Mă voi ridica mai presus de ceilalţi; voi avea un imperiu al meu”. Şi această mândrie l-a făcut împotrivitorul lui Dumnezeu (Isa. 14:12-17). El este cunoscut în Scripturi ca Adversarul, Satan, Diavolul.

Nimeni care are spiritul mândriei nu recunoaşte faptul că „orice ni se dă bun şi orice dar desăvârşit este de sus, coborându-se de la Tatăl luminilor” (Iacov 1:17). Toţi aceştia au deci spiritul Adversarului în loc de Spiritul lui Dumnezeu. Dacă este permis să crească şi să aducă rod, acesta va conduce în cele din urmă la Moartea a Doua. Este înfiorător să vezi natura ispitelor care vin la poporul lui Dumnezeu! Dar nu trebuie să judecăm inimile, să hotărâm dacă este o mândrie a inimii sau nu; căci poate fi doar o înşelare pentru un timp. Şi chiar dacă se poate să piardă „chemarea de sus”, ei pot să primească un loc în „mulţimea mare”. Şi când vedem că purtarea nu este deloc în acord cu ceea ce trebuie să aşteptăm de la cei binecuvântaţi cu Adevărul, trebuie să ne facă pe toţi să ne cercetăm inimile, să vedem în ce măsură avem aceleaşi însuşiri ale mândriei. Iacov 3:10.

Poate această însuşire a mândriei nu este nicăieri mai vizibilă decât la cei care au fost în Adevăr un timp destul de îndelungat. Uneori aceasta este din partea surorilor. Uneori ele sunt foarte mândre de ceea ce ştiu şi foarte dominatoare în atitudinea lor, părând să creadă că ele ştiu totul. Uneori este din partea fraţilor, în care apare un spirit de mândrie. Ei au fost puşi ca bătrâni. Ei văd că numai ei au dreptate şi ceialalţi nu. Uneori aceasta conduce la o încercare de a nu ţine cont de libertăţile adunării şi de a ţine puterea în mâinile lor.

„SĂ NU FIŢI MULŢI ÎNVĂŢĂTORI”

Nu întotdeauna putem avea privilegiul să menţionăm o astfel de chestiune. Astfel de lucruri pot fi chestiuni care aparţin de o adunare. Dar, aşa cum un frate peregrin a remarcat cu câtva timp în urmă: „Frate Russell, mă gândesc uneori că atunci când vom ajunge dincolo de văl, vom fi uimiţi să constatăm cât de puţini dintre aceia care au avut poziţii proeminente în Biserică vor fi printre cei aleşi”. Se cade ca toţi aceia care suntem asociaţi în lucrarea Domnului să ne examinăm îndeaproape, ca, dacă găsim chiar cea mai mică tendinţă în această direcţie a mândriei să o curmăm aşa cum am curma o boală contagioasă, ştiind care sunt efectele asupra altora. Trebuie să fim compătimitori cu acei care sunt asediaţi, dar nu cu problema în sine. Ne amintim de cuvintele apostolului: „Nu fiţi mulţi învăţători, căci ştiţi că vom primi o judecată mai aspră”. Cei care au văzut clar Adevărul şi au unele talente şi ocazii vor avea cea mai aspră încercare în această privinţă.

Recent am auzit despre unele încercări în Lucrarea Extinsă a Adunării. Ocaziile Lucrării Extinse a Adunării au rezultat, în unele cazuri, în dezavantaj. Unii cu mare apreciere de sine au simţit că trebuie să fie în lucrare, hotărând că vor spune adunării ce să facă. Unii fraţi buni au făcut aceasta; unii oameni nobili au făcut-o. Dar făcând aceasta, n-au acţionat înţelept, credem noi.

După cum am spus la început, nu este bine să judecăm inima. Fiecare are privilegiul să predice după cum are ocazia. El poate merge în întregime pe cheltuiala şi ocazia sa. El poate predica tot ceea ce poate. Oameni buni au făcut aceasta. Nu există nimic în Scripturi care s-o interzică. Dar a încerca să silească o adunare — încercând să recunoască adunarea într-un sens şi să ignore adunarea în alt sens — nu este un lucru corect. Dacă se presupune că adunarea exprimă voinţa divină, indivizii trebuie să accepte ceea ce decide adunarea.