„AVANSEAZĂ OMENIREA?”

(din Literatura Curentă)

R 4915a W. T. 15 noiembrie 1911 (pag. 419-421)

„Într-o carte cu titlul de mai sus, d-na John Martin face o mustrare aspră la adresa mândriei şi încrederii în sine din veacul nostru. Ea simte, şi argumentează cu mare pricepere, că omenirea nu avansează în vreun sens real. „Lumea de astăzi”, remarcă ea, „este convinsă că face progres rapid. În Europa de Vest şi în America producerea crescută a bogăţiei, instituţiile democratice, educaţia liberă, gândirea liberă, deschiderea de noi ocazii în alte ţări, accelerarea transportului şi a comunicaţiilor, s-au combinat pentru a produce în generaţia noastră un simţ înviorător de expansiune, de eliberare, de creştere a puterii”. Dar această impresie, se pare, este o iluzie. Noi n-am progresat cu adevărat. D-na Martin compară civilizaţia modernă cu o locomotivă care a luat-o razna, mergând cu o viteză extraordinară pe o linie greşită. „Noi ne-am rătăcit”, spune ea; şi adaugă: „Poate că omul se trage din maimuţă; de asemenea se poate ca maimuţa să fie un om degenerat. Omul se îndreptă spre maimuţă la fel de frecvent ca şi spre înger. Timpul acţionează ca un lift care merge în ambele sensuri, în jos şi în sus”.

«Ce este progresul?» întreabă d-na Martin la începutul argumentului său. Ea răspunde: «Cuvântul progres ar trebui, cred eu, să fie exclusiv folosit ca să exprime o creştere a capacităţii umane, o dezvoltare a ordinelor mai înalte de fiinţe umane. Astfel restrâns, acesta rămâne, aşa cum ar trebui, un termen strict calitativ, niciodată cantitativ. Condiţiile îmbunătăţite conduc la progres şi sunt necesare pentru progres, dar pot exista fără să producă progres. Progresul este ceva mai mult decât îmbunătăţire. Progres înseamnă înaintare». Această definiţie duce la o ilustraţie minunată:

«Privind în urmă pe firul istoriei, putem vedea că noi (omenirea) am călătorit pe un drum lung, lung, a cărui cale şerpuită, urcând şi coborând secol după secol, o putem trasa înapoi câteva mii de ani până când intră într-un deşert fără urme şi se pierde cu totul din vederea noastră în negura antichităţii. Imediat în spatele locului unde stăm acum, pare să fie o pantă descendentă; adică, pare că noi am urcat din secolele al 18-lea, din al 17-lea, chiar parte din al 16-lea. Dar era Elisabetană şi perioada Renaşterii în Italia nu se află sub noi. Viaţa a fost foarte plină şi splendidă atunci; omul a urcat spre un punct mai înalt de observaţie decât cel din care noi ne jucăm rolul în mica noastră ziuă. În urma acelor secole drumul devine întunecat; pare să treacă prin păduri adânci şi tăcute, peste câmpii somnoroase, prin apusuri umbroase şi prin deşerturi pustii, până când se pierde într-o mlaştină largă, rece, infectă, întunecată, îngrozitoare, abundând în reptile şi monştri oribili de vise bolnave.

Dincolo de această linişte de moarte a Veacurilor Întunecate, drumul urcă din nou în aerul superior. Păsările cântă, lumina soarelui atinge câmpiile cu grâne; apare agitaţia vieţii umane, trupe de soldăţime în armuri sclipitoare, cetăţeni în veşminte splendide, toată pompa şi spectacolul triumfătorului Imperiu Roman. Înapoia Romei drumul se înclină din nou dintr-odată, o cădere adâncă, abruptă, într-o vale,

după care începe să se ridice iarăşi, şi devenind tot mai abruptă, ne ridică privirea chiar pe vârful muntelui, unde printre norii de pe albastrul profund al cerului, peste care trec adieri proaspete, întronată în mijlocul templelor albe ca zăpada, sclipind în strălucirea soarelui auriu, civilizaţia greacă stă pe cel mai înalt punct al măreţiei umane.»

Formulându-şi definiţia de progres şi exprimându-şi concepţia de apogeu uman, d-na Martin continuă şi întreabă prin ce metodă putem începe să măsurăm gradul de progres care există într-un veac. Ea răspunde la această întrebare în spiritul afirmaţiei lui Huxley: «Înaintarea omenirii a depins peste tot de producerea oamenilor de geniu». Prin numărul şi calibrul oamenilor ei de geniu, susţine ea, trebuie probată fiecare epocă.

În sfera ştiinţei practice şi a gândirii pure, Aristotel şi Platon sunt probabil cele mai mari intelecte pe care le-a cunoscut lumea vreodată. «Aristotel», spune Hegel, «a fost un geniu pe lângă care niciun veac nu are să pună un egal»; în timp ce Emerson exclamă: «Comparaţi-l pe Platon cu ceilalţi oameni. Câte veacuri au trecut şi el rămâne de neatins!» «Avem noi, în timpurile moderne», întreabă d-na Martin, «gânditori care se pot compara cu aceşti greci antici? Kant poate fi citat, Darwin şi Herbert Spencer; dar sunt ei atât de mari ca Platon şi Aristotel? Foarte puţini ar susţine în mod serios că Platon şi Aristotel au fost vreodată egalaţi, cu mult mai puţin depăşiţi.

Sculptura greacă, prin consimţământ aproape general, este de nedepăşit. Lucrarea lui Fidias n-ar avea niciun rival dacă n-ar fi lucrarea lui Michelangelo. Geniul poetic grec îşi găseşte exprimarea sublimă în Homer, unul din cele patru sau cinci cele mai mari personalităţi ale literaturii lumii, şi dramele lui Sofocle, Euripide şi Eschil îşi au locul alături de dramele lui Shakespeare. Dante, din secolul al 13-lea, şi Goethe, din secolul al 18-lea, nu au pereche astăzi. Marii povestitori», ne reaminteşte d-na Martin, «au apărut, cum a fost potrivit, în copilăria rasei. Scriitorii Vechiului Testament au fost povestitori încântători. Rut este cea mai încântătoare idilă, istoriile despre Adam şi Eva, Iosif şi fraţii săi, Moise şi fiica lui faraon, Samson şi Dalila, sunt neîntrecute ca povestiri, în timp ce istoria Exodului şi aventurile copiilor lui Israel în pustie sunt spuse cu un farmec nesfârşit şi cu foc epic. În privinţa istoriilor cu animale, a fabulelor etc., Esop, care a scris cu şapte secole înainte de Cristos, n-a fost niciodată întrecut, pentru subiect, concizie, precum şi pentru bunul simţ. Boccaccio (1313) şi Cervantes (1547) cu greu se poate spune că au fost depăşiţi de vreunul dintre nenumăraţii povestitori care în zilele noastre varsă aşa un potop de ficţiune, încât uneori aproape te face să crezi că lumea intră în a doua ei copilărie.»

Trecând apoi la oamenii de acţiune şi la oamenii de stat, d-na Martin numeşte patru, ca fiind de prim-rang, şi anume, Alexandru, Cezar şi Pericle, care au trăit înainte de Cristos, şi Napoleon, care aparţine secolului al 19-lea. «Putem spune», continuă ea, «că pare să fi fost în istorie cam treizeci şi cinci de oameni de absolut cel mai înalt rang. Aceştia sunt: Rafael, Michelangelo, Fidias, Ictinus, Homer, Shakespeare, Demostene, Goethe, Eschil, Beethoven, Aristotel, Newton, Euclid, Platon, Dante, Kant, Sfântul Pavel, Pericle, Darwin, Moise, Cicero, Alexandru, Cezar, Napoleon, Isus, Buda, Confucius, Mahomed, Socrate, Columb, Tucidide, Hiparcus, Hanibal, Washington». Dacă Cicero, Tucidide, Hiparcus, Hipocrate, Hanibal, Columb, Washington şi Darwin ar fi omişi din această listă, posibil nefiind de prim-rang, avem douăzeci şi şapte de nume. «Din aceşti douăzeci şi şapte de bărbaţi de geniu neobişnuit», comentează d-na Martin, «unsprezece au fost produşi de un mic district. Zece dintre ei au fost produşi de o mică cetate cam de mărimea lui Fall River, Mass., sau Paterson, N.Y. Mica cetate Atena a produs în câţiva ani mai mulţi bărbaţi de geniu desăvârşit decât toate milioanele de locuitori ai Chinei, Arabiei, Indiei, Palestinei, Romei, Cartaginei şi decât a produs toată Europa timp de două mii de ani!»

Dar în mod sigur, se va obiecta, geniul nu este singurul standard al progresului. Omenirea, deşi nu poate produce astăzi egali ai geniilor intelectuale din trecut, avansează totuşi în eficienţă industrială şi ştiinţifică, în percepţie morală, în cultură democratică. D-na Martin pomeneşte această obiecţie într-o serie de capitole.

Faptul că avem mai multe lucruri decât am avut vreodată înainte şi putem merge în mai multe locuri şi „să ajungem acolo” mai rapid, nu este în mod necesar, afirmă ea, un semn de progres. «Eu detest», îl citează ea pe Herbert Spencer care a spus, «acea concepţie de progres social care prezintă ca scop al ei creşterea populaţiei, creşterea bogăţiei, răspândirea comerţului. În acest ideal al existenţei umane este numai cantitate preconizată, şi nu calitate. În locul unei imense măsuri de viaţă de tip inferior, aş vrea mult mai degrabă să văd jumătate din măsura de viaţă de un tip superior. O prosperitate care este expusă în tabele cu liste comerciale, an de an crescând totalul lor, nu este, în mare măsură, deloc prosperitate, ci adversitate.» În ciuda tuturor bogăţiilor noastre, năpasta sărăciei, cu boala ei însoţitoare, suferinţa, crima, boala mintală şi viciul, continuă. Boala socială manifestată prin «atrofie şi hipertrofie», prin „extremităţi ce sângerează în partea de jos, se umflă în partea de sus, putrezesc la ambele părţi», este un semn al lumii moderne. Nu era necunoscută în Atena. «Îmbunătăţirile în privinţa maşinăriilor», continuă d-na Martin, «au făcut soarta muncitorilor în unele privinţe mai grea decât înainte. Maşinăriile», spune ea, «sunt marea dezamăgire a lumii moderne. Avem motoarele cu expansiune cvadruplă care au 37.000 de cai putere, dar ele n-au făcut mai puţin extenuantă truda minerilor de cărbune. Maşina de cusut a fost salutată ca o eliberare a femeilor care cos, dar de la inventarea ei s-a răspândit sistemul de exploatare. Săparea Canalului Suez a adus India cu şase mii patru sute de kilometri mai aproape de Europa, dar India rămâne la fel de mizerabilă şi copleşită de sărăcie ca înainte. Tarifele de transport al grâului peste ocean din Anglia în Statele Unite s-au redus la o treime în 35 de ani, dar 12.000.000 de oameni, se raportează, rămân în acea ţară la limita înfometării». Argumentul continuă:

«Multe invenţii moderne, în loc să fie surse de mândrie, ar trebui să fie pentru noi ocazii de cea mai adâncă ruşine, iar altele sunt numai sugestive pentru diferitele forme de mizerie a cărei existenţă a cerut inventarea lor. Astfel, ingenioasele arme de foc sunt martore pentru spargeri şi pentru nevoia de autoapărare şi ură nestinsă între oameni; varietăţile de medicamente indică noi varietăţi de boli, în timp ce chirurgia demonstrează nereuşita întregii ştiinţe medicale, întocmai cum acţiunile filantropice arată adâncimea sărăciei naţionale şi ruinarea economiilor naţionale; forţa poliţienească marchează extinderea crimei naţionale; ospiciile, închisorile îşi spun povestea lor, ca şi munţii de păr fals, de picioare, de braţe false, şi cererea anuală numai în Statele Unite a 20 de milioane de dinţi falşi!»

Punctul real al chestiunii, după cum îl vede d-na Martin, se rezumă la întrebarea: Este posibil să indicăm spre lumea modernă şi să spunem: «Iată oameni de un tip mai dezvoltat, mai inteligenţi, mai sănătoşi, mai morali, şi făcuţi astfel prin vastele noastre îmbunătăţiri ale condiţiilor materiale ale vieţii?» Ea însăşi nu vede cum se poate răspunde afirmativ la această întrebare. În ochii ei, civilizaţia modernă este un Frankenstein care deja ameninţă să-i distrugă pe realizatorii lui. Foarte mult din activitatea noastră modernă i se pare a fi «sunet şi agitaţie care nu înseamnă nimic». Aşa cum spune ea:

«Numărul enorm de invenţii care fac zilnic mecanismul existenţei noastre mai complex, poate fi în mare împărţit în patru clase, acelea al căror scop este:

1. Să se facă mai multe lucruri.

2. Să se ajungă mai repede într-un loc, sau să se comunice mai repede.

3. Să se ucidă oameni mai repede.

4. Să se aline suferinţa.

Acestea, deci, ar părea să fie idealurile conducătoare ale veacului nostru. Să se obţină mai multe lucruri; să se ajungă într-un loc mai repede; să se ucidă oameni rapid; şi să se cruţe de durere.

Există un element comun primelor trei clase de invenţii — ele sunt intenţionate să să economisească timp. De la secerătoarea uriaşă care seceră un district în câteva zile, la trenul expres cu 96 de kilometri pe oră, la cablul marin care aduce un răspuns de la antipozi în câteva minute, la mitralierele care seceră o armată asemenea unui câmp de iarbă, sau la bărcile-torpilă care scufundă o flotă militară — şi până la ultimul bătător de ouă şi ultimul tirbuşon, toate sunt întenţionate să economisească timp. Aproape că putem spune că întregul scop al ingeniozităţii omului, concretizat în mii peste mii de născociri, a fost îndreptat spre acel singur obiectiv, al economisirii timpului. Căile ferate, troleibusele, canalele, tunelurile, cablurile, lifturile, bicicletele, automobilele etc., toate sunt cu scopul de a-i permite să economisească timp pentru a ajunge undeva. Telegrafele, telefoanele etc., sunt făcute cu scopul de a economisi timp în trimiterea mesajelor. Numerele neşfârşite de maşini sunt inventate cu scopul de a economisi timp pentru a produce mai multe lucruri. Pistoalele Gatling, torpilele, armele de foc automate etc., sunt proiectate pentru a economisi timp în uciderea oamenilor. …

Şi care este rezultatul?

Rezultatul este că oamenii au mai puţin timp acum decât au avut vreodată de când a început lumea».

D-na Martin este la fel de categorică şi în a nega orice progres moral substanţial. În chestiunea teoriei etice, ea este de acord cu Buckle în sentimentul că înaintarea nu numai că n-a avut loc, dar nici nu este posibilă. A face bine altora; a-ţi sacrifica dorinţele în folosul lor; a-ţi iubi semenul ca pe tine însuţi; a-ţi ierta vrăjmaşii; a-ţi restrânge patimile; a-ţi cinsti părinţii; a-i respecta pe acei care sunt puşi să te conducă — acestea şi încă câteva altele, potrivit lui Buckle, sunt singurele lucruri esenţiale ale moralităţii şi ele sunt cunoscute de mii de ani. În chestiunea practicii morale, se poate pretinde că veacul nostru prezent este suprem? Dimpotrivă, susţine d-na Martin, noi nu suntem atât de cinstiţi, temperaţi, drepţi, bravi sau preocupaţi de binele obştesc precum grecii antici.

Când ajunge la întrebarea despre răspândirea inteligenţei, ea este şi aici sceptică. Chiar acceptând că astăzi avem un număr şi mai mare de inteligenţe bune, medii, decât în trecut, se poate spune că acest fapt constituie progres în vreun sens real? D-na Martin răspunde:

«Progresul se referă numai la calitate; înseamnă putere crescută a capacităţii umane, nu numai creştere numerică a fiinţelor umane.

Aceasta îi va fi cu totul clar cuiva dacă va reflecta un moment asupra a ceea ce a avut loc în trecut, în timpul trecerii de la vârsta antropoidă până la, să zicem Shakespeare. Să presupunem că la fiecare pas al acestei ascensiuni se afirma că a înmulţi specia în stadiul ei de atunci ar fi progres; să presupunem, de exemplu, că o comunitate de maimuţe, fiind destul de bine hrănite şi vesel angajate în a arunca una într-alta cu nuci de cocos în pădurea primordială, ar fi decis că înmulţirea maimuţelor în această stare satisfăcătoare (pentru ele) ar trebui să fie estimată ca progres. Evident ele ar fi greşit. Progres ar fi însemnat mişcare spre Shakespeare, şi progresul nu putea avea loc până când maimuţa antropoidă trecea într-o specie superioară. Aceasta este la fel de adevărat despre stadiul nostru cum a fost despre oricare altul anterior».

Progresul autentic, în sensul cuvântului d-nei Martin, are loc atunci când anumiţi indivizi ies din nivelul comun şi stabilesc un standard mai înalt al capacităţii şi excelenţei umane. Problema progresului este de aceea sinonimă cu problema producerii oamenilor mari. Ea spune:

«Scopul ideal al societăţii este producerea oamenilor de geniu, deoarece prin activităţile acestora omenirea îşi însuşeşte mijloacele celei mai înalte dezvoltări ale ei şi ale satisfacerii celor mai profunde nevoi ale ei. O societate care adoptă un astfel de scop ca ţintă a ei va găsi că toate categoriile de muncă îşi vor găsi locul just şi onorabil, contribuind fiecare, în măsura în care va depinde de ea, la atingerea scopului comun realizat în mod conştient.

Idealul democraţiei este o societate orizontală, dar fiecare zi demonstrează tot mai clar că acest ideal este de neatins, din cauză că prin natura lucrurilor este imposibil. Societatea nu este orizontală; este perpendiculară. Nu este plată asemenea mării; ea creşte în sus asemenea unui copac spre lumină. Metoda grecească de a încerca să descopere dreptatea şi să o aplice la societate, pe ipoteza că societatea era perpendiculară (adică, în mod natural dispusă în secţiuni una deasupra celeilalte ca un copac), ar fi putut duce la succes. Devine din ce în ce mai evident că eforturile noastre de a înfăptui dreptatea, bazate pe ipoteza falsă că societatea este nivelată ca marea, nu poate niciodată rezolva problemele noastre. Dreptatea este în limitele realizării într-o societate care îşi dă seama că are în inima vieţii ei un scop comun — de a produce roadele copacului — şi unde fiecare individ năzuieşte la îndeplinirea funcţiei pentru care este cel mai bine adaptat acelui scop comun».

Acest şir de argumente culminează în mod inevitabil într-o pledoarie pentru eugenie; dar eugenia în stadiul ei actual oferă ceea ce d-na Martin poate privi numai ca o perspectivă cumva dezolantă. Ea declară în concluzie:

«Nicio perspectivă mai atrăgătoare n-ar putea fi oferită îndrăgostitului suferind şi nerăbdător de felul lui, decât cea propusă de eugenist. Gândiţi-vă la poeţi de reproducere care să fie comandaţi asemenea canarilor Saint Andreasberg, sau la Abraham Lincolni la cerere! Gândiţi-vă la panglicile albastre de câştigător cu frumoasele tinere şi cu băieţii atletici născuţi şi crescuţi pentru spectacol! Gândiţi-vă la aprovizionarea după dorinţă a propriei familii cu Rockefelleri sau Carnegie, şi astfel reaprovizionarea cu succes a vistieriilor familiei!

Vai este pentru vanitatea acestor speranţe! Eugenia în starea ei amorfă actuală, în timp ce nu prezintă niciun ţel care să pară irealizabil, nu prezintă niciun început care să pară realizabil. Multe decenii trebuie să treacă în simplul efort de a-i obişnui pe oameni cu ideea. Mulţi, mulţi ani trebuie să fie discutată şi visată îmbunătăţirea deliberată a speciei umane înainte de a putea fi făcută. Pentru aceasta, care este cea mai nemaipomenită sarcină pe care a încercat-o vreodată omul, el va avea nevoie de toată inteligenţa, voinţa, răbdarea şi prevederea»”. Literatura curentă.