Avantajele Şi Lipsurile Respectului De Sine – VDM 21.5

Vol. 21, Iulie-August 2014, Nr. 5 

AVANTAJELE ŞI LIPSURILE RESPECTULUI DE SINE

R 5113 W. T. 15 octombrie 1912 (pag. 319-320)

Oricine va studia cu atenţie chestiunea, credem că va fi de acord că o măsură moderată de respect de sine este un mare ajutor pentru succes în viaţa actuală. Acesta dă o încredere în sine în toate lucrurile vieţii, mari şi mici. Acesta îl îndeamnă pe posesorul ei să facă şi să îndrăznească până la măsura deplină a capacităţii sale — dacă lipseşte precauţia, aceasta poate duce la nechibzuinţă dezastruoasă. Dar lipsa încrederii de sine, a respectului de sine, a reţinut pe mii de oameni care altfel ar fi putut fi conducători străluciţi pe calea progresului.

După ce am arătat unele avantaje ale încrederii în sine rezonabile, să arătăm unele dezavantaje ale prea marii încrederi — ale respectului de sine prea mare. Aroganţa lui, mândria lui, snobismul lui sunt dezgustătoare şi intervin continuu în progresul nefericitului posesor al lor. El nu învaţă niciodată decât prin experienţe amare, deoarece întotdeauna crede că ştie şi îşi expune ignoranţa.

Unii dintre cei mai buni oameni, evlavioşii, au puţin respect de sine, îşi subapreciază talentele şi îşi exagerează neajunsurile. Umilinţa minţii lor este o binecuvântare atunci când aceasta îi conduce la Dumnezeu — la Tronul harului ceresc pentru iertare şi pentru har spre ajutor la orice timp de nevoie. Între prea mult sau prea puţin respect de sine, prin urmare, noi am alege pe acesta din urmă.

„FIECARE SĂ GÂNDEASCĂ CUMPĂTAT”

Fie că s-au născut cu prea mult sau cu prea puţin respect de sine, cei care vin în familia lui Dumnezeu sunt puşi în Şcoala lui Cristos pentru a fi învăţaţi, corectaţi — îndreptaţi, în armonie cu standardele divine. Cei în mod natural îngâmfaţi trebuie să înveţe blândeţe — prin instrucţiuni dacă vreau — dacă nu, prin experienţă. Şi ei trebuie să înveţe să se bucure chiar şi în experienţe umilitoare. Ele sunt dovezi că providenţa lui Dumnezeu le supraveghează afacerile şi îi pregăteşte pentru Împărăţie; căci fără blândeţe şi umilinţă nimeni nu va fi pregătit pentru ea.

După cum cei încrezuţi trebuie să înveţe smerit să se încreadă în Dumnezeu şi să nu se încreadă în ei şi astfel să câştige echilibru, tot aşa cei care în mod natural se subapreciază trebuie să înveţe o lecţie de încredere. Nu încrederea în sine, nu reazemul pe sine sunt cele mai de dorit, ci mai degrabă încrederea în Dumnezeu şi reazemul pe făgăduitul Lui „har spre ajutor în orice timp de nevoie”. Acesta menţine umilinţa şi blândeţea de dorit, dar dă şi curajul şi forţa sugerate de cuvintele apostolului: „Pot totul în Hristos, care mă întăreşte” (Fil. 4:13). După cum declară iarăşi sf. Pavel: „Destoinicia noastră este de la Dumnezeu!”

Astfel inspiraţi de credinţa în Dumnezeu şi în promisiunile Sale, cei „învăţaţi de Dumnezeu” devin minunat de „întăriţi în Domnul şi în puterea tăriei Lui” (Efes. 6:10). Cel drept este tare ca un leu, spunând: „Nu mă tem de nimic: ce poate să-mi facă omul?” (Psa. 118:6). Nu voi da atenţie ce poate să spună un om despre mine sau ce poate să-mi facă. Atâta vreme cât Îl am pe Atotputernicul Creator ca Tată şi pe Răscumpărătorul ca Fratele meu mai mare, voi fi mulţumit, rezemându-mă pe „făgăduinţele lor nespus de mari şi scumpe”.

Astfel, dacă de la natură sunt încrezuţi sau smeriţi, Cuvântul lui Dumnezeu şi providenţele în Cristos lucrează spre a-i aduce pe toţi urmaşii lui Cristos în unitate de inimă şi minte. Unul este smerit, celălalt înălţat. Amândoi învaţă să nu se încreadă în ei înşişi sau în braţul de carne, ci în Cel care poate să facă pentru ei peste măsură, din belşug, mai mult decât ar putea ei cere sau gândi, potrivit bogăţiilor harului Său în Isus Cristos Domnul nostru.

Observaţi aici îndemnul apostolului, ca omul „să nu aibă despre sine gânduri înalte, mai presus de ceea ce se potriveşte, ci să aibă gânduri cumpătate” despre sine, potrivit cu măsura din harul lui Dumnezeu dat lui (. 12:3). Dacă cineva n-a primit nimic din harul lui Dumnezeu, din favoarea, mila, iertarea Lui, desigur că nu este din cauză că n-a avut nevoie. De aceea, acesta să simtă că este sărac fără el. Dacă cineva a primit mult din harul lui Dumnezeu, aceasta a fost fiindcă a avut nevoie de el. El deci se poate lăuda, dar nu cu el însuşi. Lauda lui ar putea fi foarte bine în Dumnezeu, care lucrează astfel în el şi-i „dă, după buna Sa plăcere, şi voinţa şi înfăptuirea”. . 2:13.

LIPSA APRECIERII DE SINE

Acest neajuns operează pe multe căi în general nebănuite. Mulţi oameni sunt cerşetori sau hoţi pur şi simplu din lipsa unei aprecieri de sine. Ei  gândesc: sunt un nimeni — şi toată lumea ştie. Acesta umblă cu capul plecat de ruşine. Arată vinovat fără să fi comis nici o nelegiuire. Acesta este tratat potrivit cu felul cum se apreciază el însuşi, aşa cum exprimă faptele şi înfăţişarea sa, care reflectă inconştient imaginea sa mintală despre sine.

Când cineva, măsurându-l după cum arată, declară: Eşti un om jalnic, un ticălos, un hoţ, un om de nimic; văd asta — te pot citi cu de-amănuntul! efectul este să-l descurajeze cu totul. Acceptând clasificarea propriului său creier şi reflectarea lui în cuvintele altora, el devine un ticălos, un om de nimic, un hoţ. Puţini sunt cei care au o inimă binevoitoare să vadă necazul acestei clase şi sunt compătimitori să spună un cuvânt de încurajare — să întoarcă balanţa şi să ajute la aducerea în faţă a caracteristicilor mai bune ale minţii şi inimii.

Aici Evanghelia lui Isus face pentru aceştia ceea ce nimic altceva nu poate face. Vocea Învăţătorului sună în contrast cu toate celelalte voci spunând: Veniţi la Mine toţi cei trudiţi, împovăraţi şi descurajaţi; Eu vă voi da odihnă. Veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre!

O, schimbarea! Cel descurajat spune: Atunci nu sunt fără speranţă; nu sunt atât de jalnic, nu atât de degradat încât Isus să treacă pe lângă mine. Însăşi această sugestie inspiră o nouă speranţă. Dacă este urmată, ea conduce la bogăţiile harului lui Dumnezeu prevăzut în Cristos pentru cel pocăit, cel doritor, cel ascultător.

Când acest om primeşte conceperea Spiritului sfânt poate şi este în stare să strige, „Abba, Tată!” Cele vechi trec şi toate lucrurile se fac noi. Totuşi, slăbiciunile şi nevrednicia cărnii lui pot striga în continuare: „Eşti nevrednic; totuşi, încă în umilinţă, el poate recunoaşte aceasta cu suspine şi lacrimi, nu este dărâmat! Are asigurarea lui Dumnezeu că este Creatură Nouă în Cristos, pe care o aşteaptă corpul spiritual la Întâia Înviere. Are asigurarea că Dumnezeu îi cunoaşte slăbiciunile cărnii şi a făcut o prevedere pentru iertarea lui prin Cristos, Avocatul. Are asigurarea că Dumnezeu aşteaptă să-şi desăvârşească nu carnea, ci Noua Creatură, inima, voinţa. Are asigurarea că este un fiu al lui Dumnezeu şi comoştenitor cu Cristos în marea Sa Împărăţie mesianică, cea care în curând va binecuvânta lumea. Are asigurarea că toate încercările prezente ale credinţei, răbdării şi loialităţii faţă de Dumnezeu, faţă de Adevăr şi faţă de fraţi sunt permise să-i probeze loialitatea inimii, fără de care n-ar putea fi un comoştenitor în Împărăţia mesianică. Aceste asigurări divine îl fac puternic pe cel slab şi dau curaj nu numai în privinţa vieţii viitoare, ci şi în lucrurile actuale. Nu e de mirare că Biblia vorbeşte despre urmaşii lui Cristos, că sunt transformaţi şi au o minte reînnoită! Rom. 12:2.

ÎN PRIVINŢA SĂNĂTĂŢII FIZICE

I-ar putea surprinde pe unii să afle că lipsa încrederii în sine afectează sănătatea fizică precum şi moralul. Fiziologii sunt de acord că mintea are mult de-a face cu funcţionarea tuturor organelor umane. Omul deficitar în respectul de sine nu numai că se simte josnic în ceea ce priveşte alte afaceri ale vieţii, dar îi lipseşte tonusul fizic, vigoarea, energia, atât de necesare în cele mai mari succese ale noastre în oricare domeniu al vieţii. Cum speranţa, bucuria, pacea, mulţumirea pot afecta ficatul, splina şi stomacul, nimeni nu poate să explice; dar faptul este recunoscut. Cum disperarea şi lipsa speranţei pot afecta şi afectează nu numai diferitele funcţii ale creierului, dar şi inima, stomacul, ficatul, fierea etc., nu putem explica; dar faptul este recunoscut.

Persoana căreia îi lipseşte respectul de sine este dezgustată de ea însăşi şi este gata să-şi imagineze orice boală şi proporţional este predispusă la boli.

În mod înţelept deci, medicii şi filosofii sfătuiesc pe oameni să-şi ţină sus capetele; să nu se descurajeze; să nu-şi imagineze fiecare senzaţie ca un simptom al unei boli periculoase. Sfatul util este bun pentru aceştia — să privească partea mai luminoasă a vieţii; să se gândească să fie tari — să-şi imagineze că sunt tari, sănătoşi, fericiţi, şi să se simtă şi să fie atât de aproape de perfecţiune cât le permite mintea şi corpurile lor imperfecte. Această vedere antisupărăcioasă asupra vieţii în mod sigur va aduce încurajare şi binecuvântare pentru unii.

Dar nimic nu va compensa greutăţile vieţii atât de amănunţit ca harul lui Dumnezeu. Oricine primeşte „haina de nuntă” nu mai este atât de copleşit de aparenţa zdrenţelor murdare ale nedreptăţii sale proprii. Oricine îşi dă seama că el, în calitate de fiu al lui Dumnezeu şi urmaş al Mântuitorului, este un ambasador pentru Dumnezeu, nu are timp special să-şi dezmierde şi răsfeţe carnea, sau să-şi facă din îngrijirea ei gândul de căpetenie. El trebuie să fie în cele ale Tatălul lui Ceresc! Trebuie să-şi folosească funcţia de ambasador! Trebuie „să vestească virtuţile Celui care l-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată!”

Efectul acestor noi ambiţii, speranţe, scopuri asupra sănătăţii sale fizice este adesea minunat. Acesta serveşte ca un tonic spiritual pentru nervi. Acesta stimulează pe cel muritor la serviciu divin. Noua minte nu sugerează neglijarea corpului muritor — dar nici îngrijirea, decât în măsura în care grija necesară poate aduce rezultate mai mari spre slava lui Dumnezeu din cheltuirea energiilor umane. Prin urmare, după cum spune apostolul Pavel: „Evlavia este folositoare în orice privinţă, întrucât ea are promisiunea vieţii de acum şi a celei viitoare”. 1 Tim. 4:8.