Baza potrivită de onoare în biserică – VDM 6.2

BAZA POTRIVITĂ DE ONOARE ÎN BISERICĂ

R 5793 W. T. 1 noiembrie 1915 (pag. 326-328)

Întrebare — În Matei 20:27 citim: „Şi oricare va voi să fie cel dintâi între voi, să fie robul vostru”. Este o dorinţă potrivită să fii cel dintâi printre poporul Domnului, şi să înţelegem că poziţiile în Împărăţia Cerurilor vor fi stabilite în întregime în funcţie de cât serviciu facem aici?

Răspuns — Domnul le-a arătat ucenicilor Săi o anumită slăbiciune a lor — o dorinţă de a fi cel mai mare — o dorinţă care este generală în familia umană — un spirit ambiţios. Contextul spune că între neamuri sunt unii care domnesc şi au pe alţii care să-i servească, dar că nu acesta trebuia să fie cazul între ucenicii lui Isus. Ei trebuiau să fie însufleţiţi de un spirit diferit. La urmaşii lui Cristos nu trebuie să fie un spirit de dominare, de a conduce pe alţii, ci un spirit de iubire care caută să servească pe alţii, să facă ceva pentru alţii, un spirit care voieşte să sacrifice interesele personale în serviciul altora.

Pe această bază luăm în considerare mai departe cuvintele acestui text. Vor exista unii în poporul Domnului care vor fi cei dintâi. Este necesar să fie aşa în fiecare companie, adunare sau asociaţie unde oamenii nu sunt toţi egali în talente — unde unii s-au născut cu mai multe talente şi alţii cu mai puţine. Cineva trebuie să fie cel dintâi. O egalitate absolută nu este posibilă.

Este recomandabil, de asemenea, să fie unii între sfinţii lui Dumnezeu care să călăuzească Biserica. Atunci care trebuie să fie standardul referitor la cine să fie cel mare? Să fie unul care să înfrunte pe alţii? Nu; nu acesta este standardul. Să fie unul care să aibă o influenţă stăpânitoare şi cuvinte plăcute, care să domine numai pentru că are vreun talent, sau datorită educaţiei superioare sau bogăţiei — ceva de felul acesta? Nu; nu poate fi acesta standardul. Care să fie atunci standardul pentru aceia care să fie recunoscuţi ca cei dintâi în Biserică?

SĂ NU AIBĂ AMBIŢIE DUPĂ GLORIE PERSONALĂ

Răspunsul nostru este: trebuie să căutăm pe aceia care au cel mai mult din spiritul de serviciu. Cel care face cel mai mult serviciu şi aduce cea mai mare binecuvântare spirituală adunării — cel care încearcă într-adevăr să servească cel mai mult — consideraţi-l cel dintâi între voi. În timp ce cuvintele Domnului nostru au fost adresate tuturor apostolilor, şi nu numai unei persoane, ele sunt de asemenea aplicabile şi individual. Gândul care să-şi găsească loc în inima fiecăruia trebuie să fie că, dacă vreunul din noi avem ambiţie pentru serviciu în vreo calitate deosebită, nu trebuie să facem ca şi oamenii lumeşti. Trebuie să facem invers şi să lăsăm orice onoare a oamenilor complet în afara problemei. Trebuie să-L lăsăm pe Dumnezeu să Se îngrijească de acest lucru după cum I se va părea Lui mai bine şi să fim mulţumiţi să fim doar un serv al fraţilor. Să vadă Domnul cât de mult vrei să serveşti în oricare fel.

Persoana fără nici o ambiţie nu ajunge niciodată la nimic. Trebuie să avem ambiţie, fie că semănăm, fie că arăm, sau orice am face — avem nevoie de ambiţie care să ne îndemne să facem ceea ce facem într-un mod satisfăcător. Şi astfel, dacă avem ocazia de a servi Adevărul, trebuie să căutăm a-l servi în cel mai bun mod posibil. Altfel nu vom fi servi buni pentru Domnul.

Dar trebuie să lăsăm deoparte orice dorinţă de a fi cel dintâi în ceea ce priveşte ambiţia după glorie personală. Trebuie să căutăm să servim pe Domnul cât putem mai bine. Dacă voi puteţi să-L serviţi pe Domnul în unele privinţe mai bine decât mine şi eu pot învăţa ceva de la voi, foarte bine. Şi dacă după aceea voi puteţi învăţa ceva de la mine, aşa să fie. Este adevărat, trebuie să fim modelaţi după ceea ce este în mod special vrednic de laudă şi să facem tot ce putem pentru promovarea Cauzei Domnului. Şi acest serviciu trebuie determinat de iubire. Orice serviciu care nu este determinat de iubire nu este acceptabil în ochii Domnului.

UMILINŢA, O PRIMĂ CERINŢĂ

Apostolul Pavel spune că acei care doresc funcţia de episcop doresc un lucru bun. Este un serviciu nobil. Funcţia în zilele apostolilor nu era poziţia oficială înaltă cum se înţelege azi în sistemele bisericii nominale. Un episcop era atunci un serv umil al Bisericii, fără titlu, îngrijindu-se de interesele oilor. Fiecare servitor al Bisericii trebuie să caute să fie eficient, să-i placă a fi, pe cât este în stare, un îngrijitor peste turma lui Dumnezeu. Printre aceşti fraţi Bătrâni, pastori ai adunării, vor fi unii cu diferite abilităţi naturale. Fiecare trebuie să caute să-şi folosească talentele sale, ocaziile sale, în serviciul Domnului, al fraţilor şi al Adevărului.

E păcat ca vreunul din poporul Domnului de astăzi să uite standardul pe care ni-l pune aici Învăţătorul. Aceştia par să creadă că funcţia de Bătrân le revine lor de drept, în loc să înţeleagă că numirea în această funcţie este prin votul Eclesiei, turma poporului Domnului, şi trebuie să fie glasul Bisericii. Credem că atitudinea ((390)) fiecăruia trebuie să fie să vrea să accepte vocea Eclesiei, a Bisericii, fără rezerve. Dacă el devine un membru al adunării, unindu-şi soarta cu ceilalţi, devine astfel supus regulilor care reprezintă controlul majorităţii, fie că această majoritate va fi de unul sau mai mare. Făcând aceasta, el trebuie să caute a continua în această atitudine, fie că este ales el de Bătrân, fie, că este ales altul.

Foarte frecvent o adunare face greşeala de a alege de Bătrân un frate care nu are calităţile potrivite. Aceasta înseamnă uneori nemulţumire din partea unora din adunare şi conduce la separarea unora pentru a forma altă adunare. Credem că nu aceasta este calea înţeleaptă. Credem că dacă adunarea a făcut o greşeală, Domnul este în stare s-o conducă spre bine; şi că prin urmare cei care se retrag pierd unele experienţe care ar fi valoroase pentru ei.

Totuşi, noi nu suntem totdeauna siguri că adunarea a făcut o greşeală. Cum putem şti că Domnul are o lecţie în acest lucru? Dacă am cerut binecuvântarea Domnului asupra celor care ar fi aleşi, trebuie să rămânem cu acea alegere. Dacă cel neales are abilitate pentru a prezenta potrivit Adevărul şi ştie anumite locuri unde poate fi folosit şi folositor, noi credem că fratele trebuie să profite de orice ocazii i s-ar ivi. Totuşi, nu e nevoie să părăsească adunarea. Ar putea îndeplini orice serviciu i-ar veni la mână. Probabil şi-ar putea folosi timpul şi talentul în activitatea extinsă a adunării — nesimţindu-se împiedicat în această direcţie din cauză că n-a fost ales ca Bătrân. Ar putea merge să găsească ocazii de a servi. Aşa că schimbarea Bătrânilor poate însemna pentru fratele neales sau nereales, că Domnul i-a indicat un alt teren de a fi folosit. Providenţa Domnului ar putea să-l conducă în afară pentru o mai largă influenţă şi folosinţă a lui.

Noi nu trebuie să fim influenţaţi de ceea ce vor spune sau vor gândi despre noi oamenii din lume. Aceasta este fără însemnătate; şi este fără importanţă ce va gândi Biserica. Noi trebuie să căutăm să-i plăcem Domnului. Nu trebuie să ne estimăm prea înalt, ci mai curând în estimarea noastră să dăm altora preferinţa. Poziţiile în Împărăţia Cerurilor, înţelegem noi, vor fi acordate după gradul de dezvoltare a roadelor Spiritului sfânt; şi aceasta înseamnă o iubire care ne va conduce la zel în serviciul Domnului.

ALEGEREA DE BĂTRÂNI ŞI DIACONI

Numeroase întrebări au ajuns la noi indicând faptul că unii fraţi au dificultăţi în aplicarea sugestiilor date în Vol. VI la subiectul despre alegerea de servitori pentru adunări.

Gândul nostru n-a fost ca să fixăm o regulă invariabilă în acest subiect. Biblia nu dă nici una, şi nimeni nu are dreptul să stabilească o astfel de regulă. Sugestia noastră a fost ca alegerea să fie unanimă oricând este posibil, şi dacă 75% din adunare, sau mai mult, n-ar favoriza alegerea unui frate, ar fi mai curând neînţelept ca el să accepte funcţia — serviciul. Nu vrem să spunem prin aceasta că o minoritate de 25% sau 30% trebuie să fie încurajată să obstrucţioneze adunarea şi să împiedice o alegere.

Strict vorbind, o majoritate de unul într-o adunare ar hotărî orice lucru dacă nu ar interveni iubirea ca să încurajeze o luare în considerare a sentimentelor celorlalţi. Dacă, de exemplu, există o adunare de 100 de fraţi, 51 ar avea dreptul să decidă cu privire la cine să fie servii Bisericii, iar ceilalţi 49 ar trebui să accepte liniştiţi, recunoscând faptul că ei constituie doar o minoritate şi trebuie să se străduiască cu loialitate să sprijine voinţa majorităţii.

Numai spiritul iubirii şi interesele cele mai bune ale tuturor din adunare sugerează mai mult de 51%. Iubirea trebuie să se străduiască pentru un vot unanim. Dar cum poate fi obţinut acesta? Vom oferi o sugestie.

Să presupunem că într-o adunare de 100 se consideră că sunt necesari pentru serviciu şase bătrâni. A, B, C, D, E, F ar reprezenta posibilii candidaţi, cu mai multă sau mai puţină abilitate. A ar putea avea 100 de voturi; B, 90; C, 80; D, 70; E, 60; F, 50. La o votare strictă pe linia preferinţei la un procent de 90% numai doi ar fi aleşi; dar gândul nostru ar fi că toţi cei şase ar putea fi unanim aleşi, dacă ei sunt media celui mai bun material pe care-l are adunarea şi dacă nu se cunoaşte nimic defavorabil la adresa caracterului lor moral.

Este o greşeală să gândim că standardele stabilite de Sf. Pavel trebuie să fie luate literal, pentru că nimeni n-ar fi găsit să împlinească pe deplin toate cerinţele. Apostolul a arătat cum ar fi bătrânul ideal. Cel care votează trebuie să aibă acest ideal în mintea sa când se gândeşte la voia Domnului; dar adunarea nu trebuie lăsată fără bătrân decât dacă sunt neajunsuri serioase.

Similar, Domnul nostru a pus un exemplu perfect înaintea noastră când a spus: „Voi fiţi deci desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru Cel ceresc este desăvârşit” (Mat. 5:48). Cine este desăvârşit în felul în care Dumnezeu este desăvârşit? „Nu este nici un om drept, nici unul măcar” (Rom. 3:10). Învăţătorul, evident, a vrut să spună că noi nu trebuie să ne măsurăm cu un standard mai mic, ci cu standardul perfect, ca astfel să ne ridicăm la cele mai ((391)) înalte idealuri în ceea ce priveşte propria noastră viaţă şi caracter şi în ceea ce-i priveşte pe cei aleşi să fie bătrâni şi exemple pentru Turmă.

Să se amintească întotdeauna că nimeni nu trebuie să voteze în afară de cei care declară o deplină consacrare, manifestată prin simbolul obişnuit — scufundarea în apă. Cei care nu şi-au simbolizat consacrarea, nu trebuie negaţi ca fraţi, dar trebuie să fie consideraţi nedezvoltaţi, astfel încât să nu fie competenţi să-şi exprime opinia cu privire la cine ar fi calificat să servească Biserica, şi, bineînţeles, n-ar fi calificaţi ca ei înşişi să fie servi.

REFERITOR LA ANGAJAMENT

O altă întrebare care se ridică din loc în loc este: Să fie ales a servi în biserică unul care n-a făcut Angajamentul special pe care atât de mulţi dintre noi l-au găsit de mare ajutor şi care a fost recomandat tuturor?

Noi nu putem face din acest Angajament simplu un test de frăţie; pentru că, deşi credem că Domnul l-a dat în mod special în acest timp şi că într-o anumită măsură El intenţionează ca acesta să servească ca o încercare între cei consacraţi, totuşi Biblia nu ne autorizează să-l facem un test de frăţie. Este mai curând un lucru de judecată decât de îndrumare divină, exact cum destul de potrivit ar putea fi luate în considerare şi întrebuinţarea greşită a limbii engleze de către candidat sau manierele nedelicate, deşi nu sunt menţionate în Biblie între calităţile pentru funcţia de bătrân.

Ne va bucura mult să ştim că toţi bătrânii şi diaconii dragi din poporul Domnului din orice loc pot vedea la fel în ceea ce priveşte caracterul raţional al Angajamentului şi armonia lui cu Cuvântul divin şi cu Legământul nostru de consacrare, la care Angajamentul este, ca nişte franjuri albaştri sau o poală şi un tiv. Cu greu se poate cineva reţine să nu se mire ce obiecţie ar putea avea un frate creştin sau o soră la acest Angajament. Pentru unii dintre noi acesta pare ca şi cum ar implica ceva rău cu privire la intenţiile inimii lor sau ceva defect în facultăţile lor mintale. Oricum, noi nu suntem competenţi să judecăm atât de bine. Învăţătorul a spus: „Nu judecaţi”.

Gândul nostru este că în alegerea de bătrâni sau diaconi pot fi preferaţi aceia care au făcut Angajamentul şi care sunt de aceeaşi părere în acest subiect. Totuşi, dacă fraţii competenţi să conducă adunările sunt acceptabili în celelalte privinţe şi nu se opun Angajamentului, pot fi aleşi. Aceasta ar fi în special adevărat despre aceia care declară că ei îndeplinesc toate cerinţele Angajamentului cum pot mai bine, şi refuză să-l accepte doar de teamă ca nu cumva acceptarea acestui Angajament simplu să le dăuneze în timp ce pe alţii Îi ajută. S-ar putea ca noi să nu înţelegem nici procesul gândirii lor nici atitudinea inimii lor, dar, în astfel de circumstanţe, putem trece peste ceea ce nu putem nici înţelege nici aprecia.