Vol. 11 Noiembrie-Decembrie 2003 Nr. 1

„Beţi toţi din el”

„Puteţi voi să beţi paharul pe care am să-l beau Eu?” Matei 20:22

R5599 W. T. 15 decembrie 1914 (pag. 382-383)

Întâmplarea relatată în contextul nostru a avut loc chiar înainte de moartea Domnului. El mersese la Ierusalim. Făcuse o intrare triumfală în cetate. Acum aştepta marele punct final al experienţelor Sale. El prevenise pe ucenicii Săi şi le explicase că preoţii cei mai de seamă Îl vor da să fie răstignit.

Dar apostolii în general n-au înţeles cuvintele Domnului. În multe ocazii cuvintele Sale au fost figurative. Aşa că acum ei se întrebau ce voia să spună El. Nu ştiau ce fel de figură de stil putea fi aceasta. Ei gândeau că se apropia timpul şederii Sale pe Tron şi că ei vor fi cu El. Atât de deplin erau convinşi că stabilirea Împărăţiei era aproape, încât Sf. Iacov şi Sf. Ioan — mama lor vorbind în locul lor, ca avocat — au cerut ca atunci când va veni în Împărăţia Sa, ei doi să poată sta alături de El, unul la dreapta, celălalt la stânga. Ei aşteptau ca într-o zi sau două să aibă loc evenimente importante care să-i ducă în Împărăţie.

Răspunsul Domnului nostru la această cerere a fost intenţionat nu numai pentru ucenicii din faţa Lui, ci neîndoielnic pentru toţi ucenicii Săi de-a lungul Veacului Evanghelic, pentru a pune în faţa lor condiţiile în baza cărora urma să fie obţinută Împărăţia. Domnul nostru a declarat lucrurile foarte clar, întrebând pe Iacov şi pe Ioan: „Puteţi voi să beţi paharul pe care am să-l beau Eu şi să fiţi botezaţi cu botezul cu care am să fiu botezat Eu?” Ei n-au înţeles deplin aceste cuvinte, dar şi-au dat seama că însemnau un anumit fel de moarte. „Puteţi voi?” — Vreţi? Ei au răspuns că puteau.

Cuvântul puteţi, deşi conţine ideea de forţă, putere, totuşi exprimă şi ideea de dispoziţie; fiindcă se referă la voinţă. Ideea nu este: Puteţi voi din punct de vedere fizic? ci: Puteţi voi din punct de vedere mintal? Ideea ar fi reprezentată potrivit prin cuvântul vreţi. Sunt voinţele voastre destul de puternice? Cei doi ucenici au decis că erau. „Da, Doamne, avem voinţa să facem totul, orice ar fi.” Ei erau predaţi pe deplin Domnului, să-I facă voia. Erau dispuşi pentru orice. Aveau o astfel de apreciere pentru Împărăţie şi o astfel de încredere în Domnul, încât orice era pe cale să facă El, erau dispuşi să facă şi ei.

Botezul adevărat al Domnului nostru

Şi la fel este şi cu noi. Voinţele noastre sunt hotărâte. „Puteţi voi?” Desigur! Nu este îndoială — nu este nimic ce să intervină. Ceea ce ucenicii n-au putut înţelege, şi ceea ce nici noi n-am fi putut înţelege dacă am fi fost în locul lor, înţelegem acum deplin, fiindcă avem ajutorul Spiritului sfânt ca să ne îndrume şi să ne ajute la înţelegerea lucrurilor adânci ale lui Dumnezeu. Vedem că Domnul a vrut să spună că El a fost scufundat în moarte. La începutul slujirii Sale, El Şi-a predat toate interesele pământeşti în toate sensurile cuvântului. Acesta a fost sacrificiul Său. A fost simbolizat prin botezul în apă, dar a fost de fapt un botez în moarte. El Şi-a împlinit botezul timp de trei ani şi jumătate, iar în ziua următoare a murit, după cum bine ştia. „Am un botez cu care să fiu botezat şi cât de mult doresc să se îndeplinească!” Luca 12:50.

Ideea este: „Mă simt foarte strâmtorat până când acel botez va fi îndeplinit. Va fi îndeplinit mâine. Găsesc că în legătură cu moartea sunt greutăţi pe care nu le-am aşteptat. Aştept cu nerăbdare ziua de mâine pentru completarea morţii Mele de sacrificiu”.

((734))

Domnul nostru nu presupusese că această consacrare a Sa la moarte însemna o moarte de o atât de gravă înjosire, umilire, răstălmăcire a caracterului Său — o moarte înjositoare. El ştiuse că trebuia să fie răstignit, le spusese astfel ucenicilor Săi şi era cu totul dispus să moară astfel. Dar ajungând în miezul problemei, a văzut că aranjamentele erau ca El să moară de moartea unui criminal. Era o chestiune cu totul diferită să fie răstignit ca un criminal. Fiindcă El fusese un om bun, era foarte greu pentru El să fie arestat ca blasfemator — unul vinovat de cea mai mare nelegiuire cunoscută evreilor. A fi condamnat sub acuzaţia de blasfemie şi a fi dus de compatrioţii Săi ca să fie dat la moarte, când de fapt El a dat tot ce a avut pentru serviciul lui Dumnezeu, a fost un chin groaznic pentru El — pentru El a fost o probă cu mult mai mare decât ar fi fost pentru unul atins de păcat şi care era mai puţin sensibil din cauza vieţii sale greşite. Pare că Isus S-a referit adesea la acest pahar, ca şi cum s-ar fi retras instinctiv de la această experienţă.

Paharul experienţei Bisericii

În sens larg, expresia figurată paharul experienţei ar putea fi folosită cu referire la fiecare afacere a vieţilor noastre. Dar se pare că nu acesta este modul în care a folosit Isus acest cuvânt de această dată. L-a folosit cu privire la ceva din viitor. „Puteţi voi să beţi paharul pe care am să-l beau Eu” — la viitor — acel pahar pe care am să-l beau peste câteva ore. Acel pahar a fost o înghiţitură groaznică pentru El — nu moartea, nu crucea. El nu ceruse să fie cruţat de moarte, să poată evita moartea. Dar ceruse ca acest pahar amar al înjosirii, de a fi omorât ca hulitor, să fie lăsat deoparte dacă se putea; şi totuşi El a spus: „Nu voi bea paharul pe care Mi la dat Tatăl să-l beau?” După ce a strigat cu strigăte mari către Dumnezeu şi a primit asigurările favorii Lui, El a fost gata să bea din acest pahar.

Tot aşa este şi cu urmaşii Domnului. Este greu când binele nostru este vorbit de rău, să se spună despre noi că suntem otrăvitori pentru fiecare sentiment religios. Aceasta este o parte din experienţa noastră. Dacă oamenii s-ar separa de tovărăşia noastră, ar fi un lucru mărunt. Dacă am muri în vreun mod respectabil, ar fi un lucru mic. Dar dacă am fi puşi în lumină falsă, dacă binele nostru ar fi făcut să apară rău, acestea ar fi experienţe grele. Atitudinea noastră trebuie să fie ca şi a Învăţătorului: „Nu voi bea paharul pe care Mi l-a dat Tatăl să-l beau?” Avem cuvintele apostolului, că toate lucrurile vor lucra spre binele celor care iubesc pe Dumnezeu, a celor chemaţi potrivit scopului Său. Cu aceste gânduri în minte, trebuie să fim curajoşi şi să acceptăm paharul experienţei pe care Domnul îl are pentru noi. Noi nu ştim cât de aproape este acel pahar. Poate în privinţa Bisericii este ca în privinţa Lui. Poate că se va recunoaşte într-o măsură că avem dreptate în privinţa Planului Divin. Apoi, prin maşinaţiile sistemelor bisericeşti putem fi predaţi — poate la moarte.

Proba asupra Bisericii acum

Ucenicii la Prima Venire nu şi-au dat seama ce aproape erau de experienţele din Ghetsimani şi de la Calvar. La fel poate fi şi cu noi acum. De aceea noi ne dăm seama de importanţa faptului că vieţile noastre sunt aşa cum le-a marcat Domnul pentru noi. Vegheaţi, ca să nu cădeţi în ceasul ispitei! Ceasul ispitei era peste ei, de aceea era important ca ei să se păstreze în atitudinea potrivită. Şi aşa trebuie să facem şi noi acum, deoarece Veacul se încheie. Ar putea fi probe deosebite, pe care Domnul poate nu vrea să le cunoaştem — probele n-ar fi aşa dacă le-am cunoaşte dinainte. De aceea trebuie să fim în gardă, ca să putem fi găsiţi loiali şi credincioşi şi să ne putem demonstra credincioşia până la moarte în modul pe care Domnul l-a pregătit pentru noi.

Ar părea ca şi cum prezentul ar fi un timp în care Domnul dă poporului Său o probă de un fel diferit. Chiar dacă vedem neamurile în proces de dezintegrare, există ocazia ca unii să se îndoiască de toată situaţia şi să spună: „Au mai fost războaie înainte şi presupun că vor mai fi! Acesta nu este sfârşitul Timpurilor Neamurilor, cum am gândit”. Astfel de oameni, dacă ar fi fost angajaţi în serviciul Domnului, l-ar putea părăsi şi să meargă în societatea lumească, sau să fie cuprinşi cu totul în afaceri sau câte altele. Acesta în mod foarte special este chiar timpul în care ar putea veni astfel de încercări. De aceea, trebuie să fim în gardă ca nu cumva să vină peste noi un spirit de îndoială. „Vegheaţi şi rugaţi-vă ca să nu intraţi în ispită.”