Biserica Nu Face Parte Din Preţul De Răscumpărare – VDM 26.1

BISERICA NU face parte din PREŢUL DE RĂSCUMPĂRARE

R 4864 W. T. 1 august 1911 (pag. 233-235)

În Scripturi cuvântul răscumpărare este folosit în două sensuri diferite. Unul este ilustrat în afirmaţia: „Omul Isus Cristos, care S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi” (1 Tim. 2:6); celălalt în textul care spune: „Îi voi răscumpăra din puterea Şeolului” (Osea 13:14). Biserica nu face parte din preţul de răscumpărare, şi în 1 Timotei 2:6 nu se face referire la ea. Preţul de răscumpărare este un om, Domnul nostru Isus, care a dat acel preţ în timpul celor trei ani şi jumătate, între consacrarea Sa la Iordan şi moartea Sa la Calvar. După ce S-a înălţat la cer, El n-a aplicat preţul de răscumpărare pentru întreaga lume, nici nu l-a aplicat încă. Totuşi, mai târziu îl va aplica pentru întreaga lume.

Dar El atribuie acum meritul Său unei mici clase, aşa încât această clasă să poată fi făcută acceptabilă pentru Tatăl, să participe la suferinţele lui Cristos şi să aibă părtăşie cu El, la gloria Lui, la marea Sa Funcţie ca Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni. Astfel Biserica devine o parte din Jertfa pentru Păcat. Aceasta nu implică însă că ea face parte din preţul de răscumpărare; căci un om a fost preţul de răscumpărare — nu mulţi oameni. Partea Bisericii deci, ca parte în Jertfa pentru Păcat, nu trebuie confundată cu preţul de răscumpărare dat de Domnul nostru. Chiar şi în jertfa pentru păcat, Biserica nu oferă (jertfeşte) Jertfa pentru Păcat. În imaginea tipică, marele preot oferea (jertfea) atât viţelul cât şi ţapul. Nu era că marele preot oferea viţelul şi preoţii subordonaţi ofereau ţapul — de parcă noi ne-am oferi singuri. Cel mai mult ce putem noi face este să ne consacrăm ca jertfe de bună voie. Rămâne apoi ca Marele Preot să Se prezinte şi să atribuie o îndestulare din meritul Său pentru a face o jertfă acceptabilă din această clasă reprezentată prin ţap.

Astfel se vede că noi nu facem parte din Jertfa pentru Păcat în acelaşi sens în care a făcut Domnul nostru. Jertfa Sa a fost din două părţi, viţelul şi ţapul — reprezentând propria Sa persoană şi persoanele urmaşilor Săi. Unde apare atunci Biserica? Răspundem că nu Biserica, ci fiinţele umane care s-au oferit (prezentat) sunt reprezentate prin ţap. Când are loc jertfirea noastră, jertfa personală a Marelui Preot fiind acceptată, noi suntem socotiţi împreună ca parte a jertfei Sale şi suntem acceptaţi ca membri şi Preoţi subordonaţi ai Săi. De atunci încolo, ca membri ai Săi, participăm cu El în toate, din punctul de vedere al jertfei şi altfel. Dar noi nu avem nicio identitate personală în Sfânta. Noua Creatură care este în Sfânta este un membru al Corpului Marelui Preot, sub haina Sa, sub meritul Său, în aranjamentul divin.

LUCRAREA DOMNULUI NOSTRU ŞI CEA A BISERICII

Nicăieri în Scripturi nu este prezentată ideea că noi, Biserica, Îl vom urma pe Domnul în Sfânta Sfintelor, ca preoţi subordonaţi, şi acolo să stropim cu sângele nostru în Sfânta Sfintelor, aşa cum marele preot tipic stropea sângele viţelului. Dimpotrivă, numai marele preot stropea, mai întâi sângele viţelului şi mai târziu sângele ţapului. În consecinţă, noi, ca indivizi, nu avem nimic de-a face cu stropirea antitipică a sângelui. Individualitatea noastră ca fiinţe umane se pierde când devenim membri ai Marelui Preot şi luăm Numele Lui. Dar nu vrem să spunem că noi nu vom avea nicio individualitate dincolo de văl; căci Scripturile ne asigură că vom fi ca El (1 Ioan 3:2). Ideea este că nu vom avea nicio individualitate în ceea ce priveşte Funcţia glorioasă. Există doar un singur Preot Melhisedec. Toţi ceilalţi sunt pierduţi din vedere. Va exista o Funcţie nu numai preoţească, ci şi împărătească, şi vom participa la ambele în relaţia noastră cu El. Dar orice asociere pe care o avem în lucrarea jertfei pentru păcat, din punctul de vedere divin, este toată în seama lui Cristos şi inclusă în lucrarea lui Cristos; şi noi suntem membri ai Lui. Trebuie amintit că participarea Bisericii la Jertfa pentru Păcat nu este, în niciun sens al cuvântului, o necesitate pentru satisfacerea Dreptăţii, ci este fiindcă Planul divin a fost aranjat astfel încât să ne permită să avem parte cu Cristos în natura şi lucrarea Sa glorioasă mai înaltă. Participarea la suferinţă este numai o favoare pentru Biserică şi nu este nicidecum necesară. Este deci o favoare minunată acordată nouă, să putem fi privilegiaţi să fim asociaţi cu Cristos. Moartea Lui şi numai a Lui a fost necesară pentru satisfacerea Dreptăţii divine.

Este important să avem clar în minte deosebirea între lucrarea de prezentare a corpurilor noastre ca jertfe vii, şi lucrarea Domnului nostru ca Mare Preot, în faptul că ne oferă ca jerfte. Cele două acte par să fie clar separate, după cum este arătat în tip. Acolo era adus ţapul şi prezentat şi legat la uşa Cortului Întâlnirii, ilustrând Legământul de Jertfă pe care îl facem noi (Psa. 50:5; 118:27). Dar ţapul nu fusese încă jertfit, şi nimeni în afară de marele preot nu era calificat să-l jertfească. Lucrarea marelui preot, înjunghierea ţapului era singura jertfire, în sensul scriptural al cuvântului.

Chiar şi după ce ne-am prezentat în mod acceptabil Tatălui, şi după ce am devenit Noi Creaturi, membri vii ai Corpului lui Cristos şi membri ai Preoţimii împărăteşti, se desfăşoară o lucrare continuă — prezentarea noastră zilnică. Astfel Domnul Isus a continuat jertfirea tot timpul Veacului Evanghelic. La sfârşitul acestui Veac, în cele din urmă, va completa jertfa, care va fi considerată toată ca una singură; şi Noile Creaturi vor fi admise toate în Sfânta Sfintelor ca membri ai Corpului Său. Este important să ţinem minte că jertfa pe care Dumnezeu o acceptă trebuie să continue a fi prezentată. Dacă vreodată Domnul nostru, prin necredincioşia noastră, ar abandona jertfa şi ne-ar lăsa singuri, am eşua complet. Jertfa ar fi incompletă.

LUCRAREA ŢAPULUI DE TRIMIS

Dacă este adevărat că Biserica nu are niciun merit şi că jertfa Bisericii nu intră în mod meritoriu în chestiunea satisfacerii Dreptăţii, că numai meritul lui Cristos face aceasta, şi că noi dispărem ca indivizi după ce ne consacrăm, ce vom spune cu privire la Mulţimea Mare şi la faptul că nelegiuirile şi încălcările poporului erau puse pe ţapul de trimis, care simboliza acea clasă? Este mai multă eficacitate şi merit în ţapul de trimis decât în ţapul Domnului?

Răspundem: Ispăşirea pentru păcat a fost îndeplinită prin jertfele Zilei de Ispăşire, şi aceste jertfe erau numai cele două — viţelul şi ţapul Domnului. Cu sângele acestor două animale era făcută ispăşirea pentru păcatele preoţilor, ale Leviţilor şi ale întregului popor.

Când cele două Jertfe pentru Păcat erau acceptate, ispăşirea pentru păcat era terminată. În antitip, aceasta va însemna că viaţa omului Adam şi a rasei sale este cumpărată de sub condamnare. Clasa „mulţimii mari” n-a avut nici parte nici soartă în Jertfa pentru Păcat. Ei au avut ocazia, dar n-au continuat până când s-a completat; de aceea n-au reuşit să fie din preoţime. Acele păcate ale poporului care n-au fost ispăşite de marele preot cu sângele viţelului şi al ţapului, n-au fost păcatul adamic. Întrebarea este atunci: Ce păcate au fost ele? Răspundem că păcatul care n-a fost ispăşit a fost conduita condamnabilă, păcatele care au fost comise cu mai multă sau mai puţină cunoştinţă sau responsabilitate, ca, de exemplu, uciderea profeţilor şi răstignirea Domnului nostru. Deşi a fost o anumită măsură de ignoranţă, cu toate acestea evreii şi conducătorii lor au fost în mare măsură răspunzători de moartea profeţilor şi a Domnului nostru. Aşa au fost multe cazuri asemănătoare de violenţă împotriva sfinţilor Domnului de-a lungul acestui Veac Evanghelic; şi în măsura cunoştinţei celor vinovaţi, lumea a fost mai mult sau mai puţin răspunzătoare pentru toate aceste încălcări ale Dreptăţii. Astfel niciunul care face ceva împotriva unuia din „aceşti micuţi”, cum îi numeşte Domnul, nu este scutit de răspundere.

În aranjamentul Domnului aceste păcate ale lumii, păcate în afara păcatelor din neştiinţă, păcate împotriva poporului Domnului, trebuie achitate şi anulate în „marele timp de strâmtorare” asupra lumii. Aranjamentul Domnului este ca aceia din clasa „mulţimii mari” să aibă o încercare sau probare specială şi vor fi forţaţi să meargă înainte în timpul de strâmtorare, deoarece ei nu şi-au îndeplinit legământul de jertfă de bună voie. De aceea este prevederea divină că trebuie să le fie distrusă carnea în acest mod. Se pare că Domnul va spune: „Vom permite acestei clase a «mulţimii mari» să aibă parte de acest timp de necaz şi suferinţă peste lume, aşa încât lumea va suferi cu atât mai puţin mai târziu”. Acest principiu s-ar aplica la clasa „mulţimii mari” de-a lungul întregului Veac. Tuturor trebuie să le fie distrusă carnea prin suferinţă. Dar ştim că au fost puţini la număr în trecut comparativ cu numărul lor de la sfârşitul acestui Veac.

Trebuie să ne amintim că tipurile Legământului Legii au fost aranjate ca să reprezinte lucruri aşa cum vor fi văzute de noi la sfârşitul Zilei de Ispăşire antitipice, şi nu să reprezinte lucruri aşa cum vor fi văzute în timp ce vor fi în desfăşurare. În tip, la început erau aleşi Leviţii, şi după aceea erau aleşi unii pentru a fi preoţi. Aşa este şi cu noi. Astăzi am putea fi din clasa preoţească; şi mai târziu am putea să ne pierdem poziţia şi să devenim numai Leviţi, clasa servitoare. Am putea fi pentru un timp din clasa „ţapului Domnului” şi prin neglijenţă în îndeplinirea jertfelor noastre să ne pierdem locul în clasa jertfitoare. Cineva ar putea să ne ia coroana şi am putea astfel să fim trimişi în „mulţimea mare”. Astfel, aceste lucruri reprezintă rezultatele aşa cum vor fi la sfârşitul acestui Veac. Va fi o clasă a „mulţimii mari”, care va purta anumite nelegiuiri.

NOI NU INTRĂM ÎN „SFÂNTA” CA INDIVIZI

În tip preoţii subordonaţi erau reprezentanţii marelui preot prin aceea că erau fiii săi, familia sa, corpul său. Când sfârşea jertfirea viţelului, el intra în „Sfânta Sfintelor”, tipic reprezentând înălţarea Domnului nostru şi acceptarea manifestată de către Tatăl, a Bisericii jertfite la Cincizecime şi de atunci încoace. Când jertfa celor care sunt din clasa consacrată este acceptată de Domnul, atunci despre această clasă sunt adevărate cuvintele, „Voi sunteţi morţi”. Viaţa ţapului antitipic este sfârşită. „Viaţa voastră