Bogatul În Iad – VDM 23.4

BOGATUL ÎN IAD

Luca 6:20-26; 16:19-31

„Căci viaţa cuiva nu stă în belşugul avuţiei lui.” Luca 12:15.

R 5004 W. T. 1 aprilie 1912 (pag. 115-116)

Nu toţi săracii vor fi binecuvântaţi şi vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu etc., după cum se arată în această lecţie. Trebuie să observăm în special plasarea cuvintelor Învăţătorului. El Şi-a ridicat ochii spre ucenicii Lui şi a spus: „Ferice de voi care sunteţi săraci pentru că împărăţia lui Dumnezeu este a voastră” — „veţi fi săturaţi” — „răsplata voastră este mare în cer”. Fără îndoială sărăcia este un ajutor mai mare pentru ucenicie decât bogăţia. Costul uceniciei este renunţarea la orice ambiţie pământească pentru a urma în urmele lui Isus.

Bogaţii sunt dezavantajaţi deoarece sacrificiul lor va fi mai mare. „Greu va intra un bogat în împărăţia cerurilor” — greu va deveni un comoştenitor cu Cristos în Împărăţia Sa Mesianică, aceea care va binecuvânta lumea o mie de ani! Bogaţii sunt dezavantajaţi deoarece bogăţia lor îi păzeşte de multe încercări la care sunt supuşi săracii. Ei au atât de multe mângâieri şi confort acum, încât gândul de a le sacrifica pe acestea pentru a-L urma pe Învăţător îi îngrozeşte, şi gloriile Împărăţiei li se par mai puţin reale şi mai puţin atractive decât celor nefericiţi.

Lecţia pentru noi este că, dacă vrem să câştigăm marele Premiu şi Împărăţia, nu trebuie să ne fixăm inimile pe lucrurile pământeşti, nici să ne încredem în bogăţiile nesigure. Dimpotrivă, trebuie să ne dăm seama că tot ce avem, mult sau puţin, este al Domnului, şi că credincioşia în sacrificarea a ceea ce avem va decide dacă ne vom împărtăşi de gloria Lui sau nu.

BOGATUL ÎN IAD

A doua parte a lecţiei noastre este una din cele mai remarcabile pilde ale Domnului nostru. Citim că El Şi-a deschis gura în pilde şi cuvinte tainice, „pentru ca … auzind, să audă şi să nu înţeleagă”. Dintre toate pildele Domnului nostru, aceasta este foarte grav neînţeleasă. De fapt este acceptată ca o afirmaţie literală, în pofida faptului că iarăşi citim: El „nu le vorbea deloc fără pildă”. Numai o mică investigare însă este necesară pentru a demonstra că aceasta este o pildă — că ar fi neraţional să fie considerată a fi o afirmaţie de fapte literale. De exemplu, ar fi neraţional a presupune că un om ar fi trimis după moarte în chin numai pentru că în viaţa de acum a trăit luxos în fiecare zi, a trăit într-o casă frumoasă şi a purtat purpură şi in subţire. Absolut nimic nu se spune despre caracterul omului, bine sau rău, şi nu ne este permis să adăugăm la Cuvântul lui Dumnezeu. Bogatul a reprezentat o clasă.

În mod asemănător, săracul după moarte trebuie să fi simbolizat o clasă, deoarece nu se dă niciun motiv pentru binecuvântarea lui după moarte, decât că a fost sărac, acoperit de bube şi că stătea la poarta bogatului mâncând fărâmituri.

Considerată ca pildă, aceasta este una dintre cele mai interesante şi mai ajutătoare dintre toate cuvintele Domnului nostru. Bogatul din pildă reprezintă naţiunea iudee, mult favorizată de Dumnezeu. Masa bogată reprezintă promisiunile bogate ale Legii şi ale Profeţilor, care au fost numai ale lor până la timpul când au murit din punct de vedere naţional faţă de acele favoruri. Îmbrăcămintea de purpură a bogatului reprezintă regalitatea — faptul că ei erau împărăţia tipică a lui Dumnezeu.

David şi Saul au stat pe tronul împărăţiei Domnului, şi când împărăţia a fost îndepărtată în zilele lui Zedechia, a fost făcută declaraţia că mai târziu va fi restaurată, cu Mesia ca Împărat. „Inul subţire” al Bogatului a reprezentat îndreptăţirea pe care Dumnezeu o acordase numai naţiunii iudee până atunci. A fost o îndreptăţire tipică, împlinită prin Legământul Legii şi prin sacrificiile lui pentru Ispăşirea Păcatului, administrată de preotul tipic an după an.

Un seceriş al poporului iudeu a început cu misiunea Domnului nostru şi a ţinut patruzeci de ani. S-a sfârşit în anul 70 d. Cr., când Bogatul, ca naţiune, a murit prin Titus şi prin armata romană. Din punct de vedere naţional, Bogatul a fost îngropat şi nu va mai exista până la timpul cuvenit, când binecuvântarea Domnului se va întoarce la poporul evreu, după cum explică sf. Pavel în Romani 11:25-35. Dar deşi mort din punct de vedere naţional, poporul evreu a fost foarte viu de atunci încoace, şi ei au fost exilaţi, persecutaţi şi chinuiţi prin încercări de foc.

Deşi naţiunea iudee conţine reprezentanţi din toate seminţiile, este în mod special reprezentată prin Iuda şi Beniamin; şi, prin urmare, aceste două seminţii constituie Bogatul. Celelalte zece seminţii, „risipite”, ar reprezenta proporţional pe cei „cinci fraţi” menţionaţi în pildă. Acest gând este confirmat prin afirmaţia, ei îi „au pe Moise şi pe proroci; să asculte de ei”. Nimeni în afară de cele douăsprezece seminţii ale lui Israel nu i-a avut pe Moise şi pe proroci.

LAZĂR ÎN SÂNUL LUI AVRAAM

Lazăr, săracul proscris, care tânjea după o parte din favoarea şi privilegiile Bogatului, a reprezentat o anumită clasă dintre Neamuri, cum a fost Sutaşul pe al cărui servitor l-a vindecat Isus şi care a avut o astfel de credinţă în Isus încât a spus: „Nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu; ci spune numai un cuvânt şi robul meu va fi vindecat”. Isus a declarat că n-a găsit o astfel de credinţă nici printre israeliţi. Alt proscris dintre neamuri a fost sutaşul Corneliu, primul dintre neamuri care a fost primit în privilegiile Evangheliei. Despre el este scris că se închina lui Dumnezeu, se ruga totdeauna şi făcea multă milostenie săracilor.

Din aceeaşi clasă a lui Lazăr era femeia siro-feniciană, care l-a căutat pe Isus pentru a o vindeca pe fiica ei. Deoarece ea era dintre neamuri, Isus i-a răspuns: „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci la căţei” — neamurile, — „câinii” fiind un nume obişnuit pentru toţi cei din afara sferei iudaismului. Femeia imediat a recunoscut aplicarea şi a răspuns: „Da, Doamne … dar şi căţeii de sub masă mănâncă din fărâmiturile copilaşilor”. Ca răspuns la această credinţă, Isus i-a dat o fărâmitură de la masa divină.

Aici deci, vedem că clasa lui Lazăr, bolnavi de păcat, acoperiţi cu bube — deoarece nu erau părtaşi la sacrificiile anuale de ispăşire pentru păcat ale lui Israel — flămânzi, deoarece toate promisiunile lui Dumnezeu în primul rând au aparţinut lui Israel — tovarăşi ai câinilor, care le lingeau bubele — şi aceasta sugerând că erau neamuri. Ei erau în afara porţii favorii divine, aceasta ilustrând aceeaşi lecţie — că erau „fără drept de cetăţenie în Israel, străini”. Această clasă Lazăr, compusă în principal din neamuri, a avut ca nucleu pe „exilaţii lui Israel” — vameşii şi păcătoşii, care au ascultat cu bucurie Mesajul Evangheliei, dar pe care cărturarii şi fariseii i-au respins, i-au exclus şi i-au dat afară din sinagogi, nu i-au recunoscut ca evrei.

Pilda ilustrează o mare schimbare în această clasă a lui Lazăr — ei au murit faţă de condiţiile în care erau atunci. Au încetat să mai fie sărmani cerşetori, străini, bolnavi de păcat, obosiţi şi flămânzi. Dar Lazăr n-a fost îngropat, cum a fost Bogatul; „săracul a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam”. Îngerii au fost apostolii şi slujitorii Evangheliei — în special sf. Petru şi sf. Pavel. Aceştia le-au spus neamurilor că în timp ce ei au fost odată „fără drept de cetăţenie în Israel, străini”, acum au fost „apropiaţi” prin credinţă în Domnul Isus şi prin conceperea cu Spirit sfânt.

Avraam L-a simbolizat pe Dumnezeu, Tatăl credincioşilor, iar ducerea lui Lazăr în „sânul lui Avraam” în mod simbolic spune că exilaţii lui Israel şi vrednicii dintre neamuri au devenit copii ai lui Dumnezeu, copii şi moştenitori ai lui Avraam, care Îl simboliza pe Dumnezeu. Astfel a scris şi apostolul: „Aţi fost apropiaţi prin sângele lui Hristos”; „Dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi sămânţa lui Avraam, moştenitori potrivit făgăduinţei.” Făgăduinţa spune că „toate familiile pământului vor fi binecuvântate” prin această Sămânţă a lui Avraam. Astfel sf. Pavel a scris: „Israel n-a căpătat ce căuta, iar cei aleşi au căpătat, pe când ceilalţi au fost împietriţi” şi „i-a ajuns mânia lui Dumnezeu”, „ca să se împlinească tot ce este scris” în Lege şi în Profeţi cu privire la ei. Rom. 11:7; 1 Tes. 2:16; Luca 21:22.

Evreul în suferinţa lui a privit cu un ochi gelos favoarea lui Dumnezeu manifestată faţă de cei pe care îi dispreţuise. Chiar s-a umilit să ceară să-i fie trimisă uşurare prin neamurile creştine — simbolic, doar „o picătură” pentru răcorire. Dar nicio uşurare nu le-a fost acordată până la sfârşitul acestui Veac — până când va fi stabilită Împărăţia lui Mesia; şi atunci Israel (atât cei morţi cât şi cei vii) vor căpăta milă prin cei aleşi. Rom. 11:31, 32.

O împlinire a cererii unei „picături de apă” din pildă a avut loc cu câţiva ani în urmă când evreii au făcut un memoriu la preşedintele Roosevelt, apelând la bunele sale relaţii cu guvernul rus, pentru reducerea persecuţiilor evreilor de acolo. Preşedintele a răspuns că regretă incapacitatea de a le satisface cererea, fiindcă eticheta naţiunilor interzicea ca o naţiune să facă astfel de sugestie alteia cu care era în relaţii de pace.