Ca nişte înşelători, măcar că spunem adevărul – VDM 6.5

„CA NIŞTE ÎNŞELĂTORI, MĂCAR CĂ SPUNEM ADEVĂRUL”

„Nu dăm nimănui nici un prilej de poticnire, pentru ca slujba să nu fie defăimată. … în slavă şi în dispreţ, în vorbire de rău şi în vorbire de bine; ca nişte înşelători, măcar că spunem adevărul.”

01500″> 2 Cor. 6:3, 8 .

R5773 W. T. 1 octombrie 1915 (pag. 291-292)

Ce variate sunt experienţele unui creştin activ — experienţe de onoare şi dezonoare, de vorbire de bine şi de vorbire de rău, de suferinţă pentru dreptate, de faptul că sunt numiţi înşelători etc.! Unii ar putea fi mai cunoscuţi decât alţii şi astfel ar atrage mai mult atenţia. Unii ar putea avea un câmp mai larg de serviciu şi ocazii mai mari decât alţii. Dar fiecare ucenic credincios al lui Cristos va avea mai multe sau mai puţine din aceste experienţe enumerate în textul nostru şi în contextul lui. Unii vor vorbi bine despre noi, iar alţii vor vorbi rău. De-a lungul întregului Veac Evanghelic a fost totdeauna adevărat că „toţi cei care voiesc să trăiască în evlavie în Hristos Isus vor fi persecutaţi” (2 Tim. 3:12). Acest lucru este adevărat în mod special în aceste zile din urmă.

Printre fraţii lui Cristos toţi sfinţii Domnului trebuie să aibă onoare. În timp ce nici unul nu trebuie să caute onoarea fraţilor, totuşi multă apreciere trebuie să i se acorde fiecăruia care a făcut marele pas al consacrării faţă de Dumnezeu — nu are importanţă cât de josnică ar fi persoana după trup. Faptul că Dumnezeu a conceput pe cineva cu Spiritul Său sfânt ar trebui să ne facă să dorim să respectăm pe acei pe care Domnul i-a onorat astfel. Fiecare dintre sfinţi, oricât de simplu, este mult iubit de către Domnul nostru Isus şi de aceea toţi copiii lui Dumnezeu trebuie să fie atenţi cum îi tratează chiar şi pe cei mai mici dintre cei mici — pe fraţii lor.

„Ca nişte înşelători, măcar că spunem adevărul.” Marele apostol Pavel a fost insultat în multe ocazii; alteori a fost onorat. În legătură cu el se răspândeau atât vorbe rele cât şi vorbe bune. Era considerat înşelător de către mulţi care pretindeau a fi poporul lui Dumnezeu. Totuşi el a fost tot timpul sincer faţă de Domnul şi faţă de poporul Său. A fost considerat evreu renegat fiindcă nu învăţa pe alţii ascultare faţă de Legământul Legii ca singura speranţă a vieţii veşnice. El dădea învăţătură despre ceva ce era mult superior — despre mântuirea prin credinţa în meritul sacrificiului lui Cristos; şi această doctrină făcea ca Legea să pară inferioară. De aceea evreii îl acuzau că este necredincios faţă de Legea părinţilor lor. Pentru un evreu acest lucru era considerat ca o mare dezonoare.

Ca rezultat, printre evreii care nu credeau s-au răspândit veşti foarte rele despre Sf. Pavel. El a fost înfierat ca unul dintre cei mai mari înşelători cunoscuţi vreodată. Toţi au fost avertizaţi cu privire la el — „Fiţi atenţi că vine omul acela, Pavel! Oricine va omorî pe omul ăla va face un serviciu lui Dumnezeu şi-I va slăvi numele!” „De ce?” poate întrebau unii. „Fiindcă el înşală oamenii spunându-le că Isus din Nazaret este Mesia — spunându-le că atunci când mor faţă de Lege devin vii prin acest om Isus — spunându-le că Legea, pe care am avut-o de o mie şase sute de ani, nu are nici o valoare! Încearcă să atragă pe oameni după acel Nazarinean.”

Apoi Sf. Pavel a mai fost acuzat că încerca să atragă după sine urmaşi. Totuşi el a fost sincer faţă de Dumnezeu în toate sensurile. El a fost sincer faţă de naţiunea lui Israel, faţă de Lege şi faţă de profeţi. El a fost sincer faţă de Dumnezeu şi faţă de Domnul Isus Cristos. El n-a fost înşelător în nici un sens; a fost numit înşelător doar de către aceia care erau orbiţi de dumnezeul acestei lumi. El apărea „ca un înşelător” pentru fraţii săi evrei orbiţi şi pentru cei care serveau dumnezeilor mincinoşi.

CONCESII PENTRU BINELE ALTORA

Dorinţa şi străduinţa sinceră a apostolului a fost să „nu dea nimănui nici un prilej de poticnire, pentru ca slujba să nu fie defăimată”. Cuvântul slujbă este folosit astăzi adeseori în legătură cu clerul ca întreg. Slujitorii bisericilor sau predicatorii sunt caracterizaţi ca slujire; cum ar fi slujirea Presbiteriană, slujirea Metodistă etc. Dar noi credem că Sf. Pavel avea o idee mai largă, anume, aceea de a vesti adevărata Evanghelie a lui Cristos sau de a servi pe Domnul indiferent în care mod. El a folosit cuvântul în sensul serviciului. Un slujitor este un serv. Toţi care servesc pe Domnul, public sau privat, sunt slujitori şi ar trebui să se străduiască să trăiască o viaţă atât de sinceră, atât de onorabilă, încât chiar dacă ar fi numiţi înşelători, totuşi alţii să remarce mersul lor exemplar. ((427)) Fiecare ar trebui să încerce să trăiască într-o manieră atât de inofensivă, încât lumea s-o numească viaţă bună, cuvenită. Să trăiască deasupra ocării. Să nu dea nici o pricină dreaptă de poticnire. Acesta este gândul apostolului, ca noi să nu dăm nimănui un motiv just de a se poticni în noi.

Printre evrei, mâncarea cărnii de porc ar fi o poticnire. Persoana ar fi privită de sus şi n-ar fi considerată religioasă cum se cuvine. În zilele noastre mâncarea cărnii de porc nu este condamnată de mulţi. Dar nerespectarea duminicii ca Sabat ar fi considerată o încălcare a unei porunci divine. În ceea ce priveşte conştiinţa noastră, noi am putea face anumite lucruri, dar slujirea, serviciul Adevărului ar putea fi condamnat prin aceasta. Mulţi sunt foarte conştiincioşi în privinţa respectării duminicii ca Sabat. Astfel, după cum îndeamnă apostolul, trebuie, ca şi copii ai lui Dumnezeu, să fim atât de atenţi în conduita noastră, încât să mergem până la extrema credincioşiei, oricând este posibil. Considerentele de conştiinţă ale cuiva nu trebuie să fie tratate cu uşurinţă.

În unele părţi ale lumii este obiceiul de a scoate încălţămintea înainte de a intra în casă. Dacă am fi într-un astfel de loc, ar trebui să ne conformăm obiceiului general. Totdeauna ar trebui să fim dispuşi să ne adaptăm obiceiului din jurul nostru, acolo unde putem, fără a ne încălca conştiinţa, dacă prin conformarea la căile lor am evita poticnirea sau ne-ar creşte influenţa pentru bine. A nu face astfel, ar fi o lipsă de iubire şi consideraţie, şi ca atare o lezare, într-un anumit fel, a cauzei Domnului.