CĂDEREA TEORIEI EVOLUŢIEI A LUI DARWIN

R 4846 W. T. 1 iulie 1911 (pag. 198-199)

Următorul articol foarte interesant este de sub pana lui William Hanna Thomson, Doctor în Medicină, proeminent legat de multe spitale din New York de câţiva ani. Conform acestui articol, relaţia dintre diferitele specii de organisme animale poate fi înţeleasă cu mult mai mare siguranţă prin analize de sânge decât numai prin forma exterioară. Ilustraţia doctorului, cu un elefant care întotdeauna creşte începând de la cea mai mică particulă până la cea mai mare dezvoltare, este una plină de forţă şi ilustrează diferenţele din natură. Remarcile lui cu privire la bacilii sau la germenii bolii sunt de asemenea bune. Aceşti germeni, cunoscuţi de mii de ani şi reproducându-şi genul cu o rapiditate uimitoare, totuşi fără schimbare, fără evoluţie, fără dezvoltare de vreun fel, sunt cu totul contrari teoriei Evoluţiei.

Extrasele de mai jos sunt din New York Times:

Originea Speciilor

„În ceea ce priveşte originea diferitelor specii, dacă Charles Darwin ar fi căutat, ar fi găsit în lumea microscopică cele mai vechi, mai stabile şi mai specifice forme de viaţă care există pe pământ. Astfel, noi am cunoscut tuberculoza din punct de vedere istoric de când a descris-o Hipocrate cu 2.300 de ani în urmă, şi la aceasta s-a făcut referire în mod clar în papirusul egiptean al lui Eber, cu 1.700 de ani înainte de Hipocrate.

Acum, în timp ce ciclul de viaţă al bacililor tuberculozei este de numai douăzeci sau treizeci de minute, în loc de a fi de şaptezeci de ani, înseamnă că socotind numai venerabilii bacili în vârstă de o jumătate de oră, avem 7.240.000 de generaţii prin care aceştia au descins fără să se schimbe nici o singură dată în toate căile lor rele.

Un Elefant la Început Microscopic

S-ar părea că, potrivit planului originar, orice viaţă trebuie să fie microscopică la început, şi aşa este. Astfel, odată în existenţa lui individuală, un elefant este numai un punct microscopic perceptibil. Noi nu putem fi deloc siguri că elefantul real nu este cu atât mai mic decât acel punct, cu cât acel punct la rândul lui este mai mic decât animalul însuşi deplin dezvoltat. Mărimea sau masa nu are nicio legătură necesară cu viaţa, oricât de formidabilă ar fi.

Agentul viu care cauzează turbarea, sau febra galbenă, trece uşor prin porii filtrului Berkfield, care opreşte corpurile mai mari ale virusului variolei. Aceştia sunt prea mici pentru a fi văzuţi de vreun microscop care s-a făcut până acum. Prof. Simon Flexner se îndoieşte că ochiul uman este construit să-i poată vedea, oricât ar fi ajutat de un microscop cu o putere mare. Totuşi, aceşti agenţi mici sunt mai periculoşi pentru om decât un leu sau un rinocer, deşi fiecare rămâne potrivit speciei lui. Febra galbenă (bacilii) nu seamănă mai mult cu turbarea (bacilii) decât seamănă un cal cu un peşte.

De aceea biologul, sau cel care studiază viaţa, se găseşte pe tărâmul a ceva de neconceput de mic. În acea singură celulă cu care elefantul trebuie să-şi înceapă viaţa fizică există o vastă colecţie de lucruri necesare.

În primul rând, fiecare dintre milioanele de celule ale corpului său viitor trebuie să se dezvolte din acea primă celulă. Ele sunt toate construite după modelul celulei-elefant, şi nu potrivit vreunui alt model. Fiecare celulă trebuie să conţină un număr par, niciodată un număr impar, în nucleul acelor corpuri mici numite cromozoni şi de care depinde ereditatea, deoarece în final acea primă celulă conţine ceva ce determină dacă ea se va dezvolta într-un elefant şi nu într-o broască, potrivit descinderii ei ereditare din primul elefant.

Drept rezultat, absurditatea absolută a presupunerii generării spontanee a vieţii apare când ne gândim că nu investigăm o substanţă vie sau un lucru viu, ci un lucru care poate fi un punct şi apoi un animal, apoi iarăşi un punct pentru orice număr de ori. Ar fi mai uşor să ne imaginăm un ceas care se generează spontan decât ca un stejar să devină o ghindă şi apoi stejar iarăşi, şi tot aşa prin toţi anii perioadei sale geologice.

Reproducerea a ceva asemănător din ceva asemănător printr-o serie inimaginabil de complexă de schimbări conectate este o caracteristică numai a vieţii. Nu are nicio singură asemănare în alt regn decât în cel viu. Nu există un astfel de lucru ca foc ereditar, deşi acesta se poate răspândi, precum şi gheţar ereditar, chiar dacă acesta ar putea creşte prin acumularea zăpezii şi a gheţii.

Chimia anorganică, sau cea care se ocupă de substanţele lipsite de viaţă, este simplitatea însăşi pe lângă chimia organică a originii vieţii. Astfel un atom de hidrogen, un atom de clor şi un atom de sodiu vor face o moleculă de clorură de sodiu sau de sare obişnuită. Aceşti trei atomi separaţi ar putea ajunge împreună din întâmplare — acea singură divinitate a materialistului — oriunde există aceşti atomi, să zicem pe planeta Saturn. Dar pentru ca orice animal cu sânge roşu de pe acest pământ să poată trăi, ar trebui să aibă în celulele sângelui său acea substanţă definită numită hemoglobină.

Ereditatea În Sânge

O moleculă de hemoglobină trebuie să conţină următorul număr de atomi diferiţi în proporţiile lor potrivite, şi anume: atomi de hidrogen 1.130; atomi de carbon 712; de azot 214; de oxigen 245; de sulf 2 şi de fier 1, sau 2304 atomi în total. Mai mult, dacă acel singur atom de fier, în relaţia lui specială cu restul („mascată”, aşa spun unii fiziologi) ar fi lăsat afară, acel animal n-ar putea nici absorbi oxigen, nici elibera acid carbonic; cu alte cuvinte, n-ar putea respira.

Odată l-am întrebat pe un binecunoscut chimist fiziolog, el însuşi de origine germană şi educat în Germania, cum ar putea acei atomi dintr-o moleculă de hemoglobină să se unească din întâmplare. Răspunsul lui scurt a fost: «Nicio şansă».

Dar complexitatea hemoglobinei este pusă în umbră de acele substanţe chimice pe care cercetarea medicală le-a descoperit prin cercetarea mecanismului imunităţii la bolile infecţioase. Astfel unele boli infecţioase serioase, cum ar fi variola, febra galbenă şi febra tifoidă, de obicei atacă aceeaşi persoană numai o singură dată. Astfel se spune că după aceea persoana este imună la ele. În cazul altor infecţii, cum ar fi pneumonia, este adevărat reversul, căci primul atac adesea pare să predispună la atacuri ulterioare. Din patru copii expuşi simultan la scarlatină, unul nu peste mult timp moare printr-o evoluţie malignă a bolii; al doilea devine foarte bolnav din cauza ei, dar se recuperează; al treilea face o formă atât de uşoară încât doreşte să se joace tot timpul, în timp ce al patrulea scapă cu totul. Acum profesia medicală doreşte foarte potrivit să ştie «cum» este cu această sensibilitate şi imunitate diferită, deoarece această cunoaştere ar conduce la o imensă salvare a vieţii.

Dar această cercetare seamănă cu explorarea unei lumi străine, pentru descrierea căreia trebuie inventat un nou limbaj pe care nimeni în afara acestor lideri ştiinţifici nu o poate înţelege, în timp ce ei vorbesc despre antigeni, amboceptori, complemenţi, enzime, lizine, precipitine, aglutinine, toxine, anti-toxine, anti-antitoxine etc. Acestea nu sunt deloc nume decorative, căci ele se referă la subiecte care deja au fost arătate a avea o mare legătură practică cu ferirea fiinţelor umane de boală şi moarte.

Ştiinţa modernă găseşte acum că problema originii vieţii devine tot mai de nepătruns pe măsura progresului investigaţiilor subiectului. Un singur fapt, printre multe altele de aceeaşi importanţă, este suficient să ilustreze această afirmaţie, şi acesta este complexitatea infinită a proceselor chimice din orice lucru viu sau a orice a fost produs prin mijloace vitale, comparativ cu procesele chimice din lucrurile cu care viaţa nu are nimic de-a face.

Astfel, numai în precipitine întâlnim una din acele minuni biologice prin care ştiinţa a descoperit recent faptul că la noi sângele este cel mai strâns legat de ereditate, căci elementele lui ereditare influenţează totul în alcătuirea corpului animal fizic, fie că este forma scheletului, a plămânilor, a tubului digestiv sau a pielii. Acesta influenţează chiar şi obiceiurile ancestrale în ceea ce priveşte marea chestiune a hranei — creatorul principal al lui Darwin, care lucrează prin lupta din natură cu privire la a mânca sau a se feri de a fi mâncat.

Această descoperire a eredităţii sângelui a venit în acest mod:

Unele dintre cele mai adânci investigaţii din istoria medicinei a fost despre mecanismul imunităţii, sau de ce un singur atac al anumitor boli infecţioase face pe o persoană imună la al doilea atac. Prin aceste investigaţii au fost descoperite anumite antitoxine valoroase în serul sângelui imunizat, care ridică speranţa că încă putem găsi antitoxine pentru cele mai rele forme de infecţii mortale, aşa cum a fost găsit antidotul pentru veninul cobrei şi altul pentru cel al şarpelui cu clopoţei. Dar fiecare dintre aceste antitoxine este specifică, prin aceea că nu dă nicio protecţie decât doar împotriva propriei ei otrăvi. Aceasta l-a condus pe Prof. Wassermann din Viena să cerceteze dacă sângele fiecărui fel de animal n-ar conţine unele ingrediente care ar fi specifice acelui animal, adică, să nu se găsească la niciun alt animal, un fapt care, dacă s-ar găsi, ar putea fi folosit în cazurile medico-legale.

Naturi Total Distincte

Rezultatele lui au făcut posibil ca Prof. George H. F. Nuttall, de la Universitatea din Cambridge, să preia subiectul şi să-i extindă atât de mult aplicaţia, încât o singură picătură de sânge de la un animal este suficientă nu numai să arate prin reacţiile sale chimice speciale de la ce animal provine, dar şi cât de înrudit sau cât de opus este un animal prin sângele lui de alte animale.

Începe, prin urmare, să pară ca şi cum ar trebui ca întreaga clasificare a zoologiei să fie rearanjată conform acestor teste de sânge. Astfel, o picătură de sânge de la morsă nu arată nicio legătură cu o picătură de sânge de la balenă, sau de la oricare alt cetaceu, cum ar fi focile sau delfinii, care, asemenea morselor, sunt mamifere care trăiesc în mare. În loc de aceasta, sângele morsei reacţionează imediat cu sângele cailor, al măgarilor şi al zebrelor, dovedind astfel că ea este o cabalină care nu mai paşte iarbă, ci merge unde poate trăi cu o dietă exclusiv din peşte. În mod asemănător, hipopotamul este arătat a fi un porc modificat.

Unde există relaţie de sânge, dar este îndepărtată, aceste reacţii sunt relativ slabe, dar unde nu este nicio reacţie, nu există relaţie deloc. Astfel, geologia arată că păsările descind din reptile şi, destul de ciudat, sângele unei păsări arată o reacţie desluşită, deşi foarte slabă, cu sângele unui şarpe, dar niciuna cu al unui liliac înaripat sau cu al unei veveriţe zburătoare, căci acestea sunt mamifere.

Aceste fapte sunt suficiente ca să arate cât de inimaginabil de complexe sunt problemele vieţii. Poate părea ciudat că nu putem şti ce este viaţa, până când vom şti şi ce este moartea. Astfel o piatră nu moare niciodată; dar o floare, o insectă sau un om mor pur şi simplu fiindcă odată au trăit, şi pentru niciun alt motiv”.