Cântarea despre Vie
Isaia 5:1-12
„Voi cânta Preaiubitului meu, cântarea Preaiubitului meu despre via Lui.”
R 4794b W. T. 1 aprilie 1911 (pag. 105-106)
Pentru această lecţie, ca şi pentru ultima, avem un indiciu inspirat divin, deoarece cuvintele acestea au fost citate de Marele Învăţător şi aplicate de El la naţiunea lui Israel, aşa cum explică însuşi profetul. Ceea ce profetul numeşte cântare am putea numi în mod potrivit şi pildă sau povestire. Dumnezeu este reprezentat prin cel care a sădit naţiunea lui Israel ca propria Sa vie. El a adunat pietrele, sau a îndepărtat dificultăţile, şi a sădit via cea mai aleasă, cele mai bogate făgăduinţe — făgăduinţele Împărăţiei lui Mesia şi ale binecuvântării lui Israel şi a tuturor familiilor pământului. El a făcut un turn pentru vie în profeţii şi un gard în jurul ei prin Lege şi Profeţi, şi prin toate aranjamentele făcute pentru acea naţiune sfântă. Era potrivit să aştepte roadele cele mai alese de la o vie atât de favorabil situată, dar rezultatele au fost nesatisfăcătoare. Roadele n-au fost în armonie cu promisiunile pe care El le-a sădit, ci au fost struguri sălbatici, acri, mici.
Această stare de lucruri a durat până la timpul lui Isus. Deşi Domnul a permis să vină strâmtorare peste popor din când în când, rupturile au fost de fiecare dată reparate, iar poporul a fost păstrat. Zidurile protecţiei şi îndrumării divine şi turnul de strajă au fost menţinute. Ioan Botezătorul a fost ultimul dintre profeţi. Începând din zilele lui, Domnul a împlinit pentru Israelul natural lucrurile amintite în această profeţie. Gardurile au fost dărâmate. A fost părăsită. Nimeni nu s-a mai îngrijit de ea. Fiarele câmpului, neamurile, au pustiit această vie, şi, prin intenţie divină, n-a mai căzut peste poporul evreu ploaie de binecuvântare divină, de mângâiere, de încurajare, de rodire, în toate aceste optsprezece secole şi mai bine.
Felul de rod potrivit
Care a fost rodul potrivit pe care Domnul avea dreptul să-l aştepte de la această vie şi de ce nu l-a găsit? El ne spune chiar în această profeţie: „Via Domnului oştirilor este casa lui Israel, şi bărbaţii lui Iuda sunt planta plăcerii Lui. El Se aştepta la judecată şi iată, sânge vărsat; la dreptate şi, iată, strigăte de apăsare!” Cu alte cuvinte, Legământul lui Dumnezeu cu Israel era ca ei să aibă privilegiul binecuvântat de a fi poporul Lui, iar păstrarea favorii divine era dependentă de împlinirea cu credincioşie a Legii divine. El a ştiut că nu vor putea ţine Legea în mod perfect. El a ştiut că nu va obţine struguri perfecţi, dar a avut dreptul să aştepte mult mai mult decât a găsit — să aştepte străduinţele inimii, chiar dacă existau imperfecţiuni trupeşti.
Cerinţele Legii erau iubire supremă pentru Atotputernicul, guvernarea fiecărui gând, cuvânt şi faptă, şi o iubire pentru aproapele ca pentru sine — o iubire neegoistă. Cerinţa era respectarea acestei Legi, în spiritul ei cel puţin, şi în măsura capacităţii cărnii. Dacă se găsea asemenea roadă în Israel când Isus li S-a prezentat cu optsprezece secole înainte, ei ar fi fost pregătiţi să constituie Împărăţia spirituală, care ar fi fost stabilită atunci şi acolo, după promisiunea divină. Dar lipsa lor de pregătire a dus la dărâmarea întregului lor sistem. Ei nu au avut destulă iubire pentru Dumnezeu, nici destulă iubire faţă de semenii lor.
Nu trebuie să înţelegem din aceasta că Israelul a fost mai decăzut decât restul lumii. Chiar contrariul, credem noi, este adevărat. Dar atunci celelalte popoare nu erau în mod special sădite şi în mod special îngrădite şi udate şi păzite. Acolo unde s-a dat mai mult s-a aşteptat mai mult. Şi când nu s-a găsit mai mult, puţinii credincioşi au fost strânşi iar via a fost abandonată temporar. Ne bucurăm într-adevăr să aflăm din Scripturi că vine timpul când aceeaşi vie va fi restaurată la condiţii încă şi mai favorabile, în timpul domniei Mesianice de glorie şi putere cerească. Dar ea este încă în dezordine.
Versetele care urmează în această lecţie deplâng dispoziţia israeliţilor de a profita unul de altul; şi rezultatul a fost pe de o parte mare bogăţie, iar pe de altă parte mare sărăcie. Această profeţie ne aminteşte de cuvintele Marelui Învăţător când a zis: „Vai de voi, cărturari şi farisei … pentru că voi mâncaţi casele văduvelor” — luaţi în posesie proprietatea săracilor, poate uneori prin procedee aparent legale. Voi nu sunteţi plini de acea iubire pentru aproapele ca pentru sine care v-ar face să-i ajutaţi pe săraci, pe văduve şi pe orfani şi să fiţi generoşi faţă de toţi. Păcatul egoismului, avariţiei, indică o lipsă a Spiritului Domnului şi a bunei învoiri faţă de toţi. Majoritatea evreilor din timpul Domnului nostru Isus erau pătaţi cu astfel de egoism şi de aceea nu erau într-o stare de minte acceptabilă Domnului pentru a forma clasa spirituală, Mireasa — cu excepţia a câtorva puţini, „rămăşiţa”, amintită de profet.
Domnul a arătat cum îi va pedepsi pe cei egoişti. Va veni ruina asupra marilor proprietăţi şi pământul nu-şi va da răsplata muncii. Astfel egoismul îşi va primi mustrarea şi pedeapsa în cele pământeşti, cât şi preţul pierderii privilegiilor spirituale.
Aplicarea la Israelul spiritual
Procedurile lui Dumnezeu cu Israelul trupesc reprezintă nu numai cerinţele serviciului Israelului natural, ci şi principiile cerinţelor şi guvernării divine, iar ei, după cum arată Scripturile, simbolizează Israelul spiritual. După cum Israelul natural n-a fost gata să-L accepte pe Isus la prima Sa venire — cu excepţia „rămăşiţei” — tot aşa Israelul spiritual, numit „creştinătate”, nu va fi gata să-L primească în calitate de marele Mesia la stabilirea Împărăţiei Sale. Să remarcăm grija cu care Domnul Şi-a sădit Biserica, îndepărtând toate dificultăţile la timpul stabilirii ei. Să remarcăm promisiunile cereşti, spirituale, nespus de mari, cu care El a înconjurat Biserica, în calitate de vie a Sa. Să remarcăm că este sădită de mâna dreaptă a Tatălui. Să remarcăm Turnul de Veghere al Harului şi Adevărului zidit de apostoli. Să remarcăm binecuvântarea Spiritului sfânt.
La sfârşitul acestui Veac vine un timp de seceriş pentru Israelul spiritual, după cum la sfârşitul Veacului Iudeu a fost un timp de seceriş pentru Israelul natural. Aici, ca şi acolo, numai o „rămăşiţă” va fi găsită vrednică de Împărăţie — marea masă, nominală, va fi nevrednică. De ce? Pentru că spiritul lumesc şi egoist este cel predominant, în locul spiritului Domnului, al spiritului umilinţei, al bunătăţii, al iubirii. Numai pentru puţini Dumnezeu este întâi. Numai la puţini este un spirit al deplinei consacrări pentru a face voia divină. Numai la puţini există iubire de fraţi şi o dorinţă de a-şi da viaţa unul pentru altul (Ioan 15:13). Numai la puţini există cinste, dreptate chiar şi în afaceri. Astăzi egoismul îngrămădeşte comori, iar rezultatele, putem fi siguri, vor fi nemulţumitoare — „un timp de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt popoarele”. Dan. 12:1.
Mai mult, după cum profetul continuă să arate, acumularea de bogăţie are în general un efect vătămător asupra bogaţilor — trândăvie, muzică şi vin şi nesocotirea lucrurilor divine. „Rămăşiţa” de acum va fi suficientă pentru a completa numărul celor „aleşi”. Împărăţia gloriei va fi stabilită şi toate familiile pământului, la scurtă vreme după timpul de strâmtorare, vor începe să recunoască multpromisa binecuvântare. Într-adevăr, „timpul de strâmtorare” va fi folosit de Domnul pentru a umili lumea — pentru a pregăti omenirea să primească în mod potrivit binecuvântările Împărăţiei.