„CE ESTE OMUL?”

„Când privesc cerurile, lucrarea degetelor Tale, luna şi stelele pe care le-ai aşezat Tu, îmi zic: Ce este omul, ca să Te gândeşti la el şi fiul omului, ca să-l bagi în seamă? L-ai făcut cu puţin mai prejos decât îngerii şi l-ai încununat cu slavă şi cu cinste. I-ai dat stăpânire peste lucrările mâinilor Tale; toate le-ai pus sub picioarele lui: oile şi boii laolaltă, fiarele câmpului, păsările cerului şi peştii mării, tot ce străbate cărările mărilor. Doamne, Stăpânul nostru, cât de minunat este Numele Tău pe tot pământul!”

Psalmul 8:3-9.

R 4972 W. T. 15 februarie 1912 (pag. 59-61)

Credem că ceea ce sugerează profetul cu privire la om i s-a întâmplat fiecărei fiinţe inteligente. Când unul care este pe mare priveşte vasta întindere de apă şi plutirea corăbiei pe ea, el gândeşte: Cât de mic este omul! Cât de mic punct în univers! Când privim în sus la ceruri şi ne dăm seama că ele reprezintă cu atât mai mult puterea divină, suntem încă mai surprinşi. Când ne gândim la ceruri, ne dăm seama că toate aceste stele, cu excepţia planetelor care aparţin sistemului nostru, sunt în realitate sori, şi că în jurul fiecăruia dintre aceşti sori se rotesc planete, aşa cum Pământul nostru se roteşte în jurul Soarelui nostru, şi când ne gândim la numărul acestor sori şi la planetele lor, suntem uimiţi şi simţim cu atât mai mult propria noastră micime!

Îi întrebăm pe astronomi cu privire la numărul acestor sori, şi ei ne spun că există o sută de milioane care se văd. Şi dacă am aproxima numărul planetelor din jurul fiecăruia din astă sută de milioane de sori la zece, ar fi o mie de milioane de planete. Şi atunci ei ne spun mai departe că, dacă am putea sta pe cea mai îndepărtată dintre acestea, am vedea înaintea noastră încă şi mai multe, încă şi mai multe.

Minţile noastre sunt înspăimântate când începem să ne gândim la ceruri, lucrarea degetelor lui Dumnezeu, şi apoi ne gândim la om, ce lucrare mică este în ochii lui Dumnezeu! Atunci avem o apreciere a ceea ce spun Scripturile, cum este aseamănat omul în ochii lui Dumnezeu — cu „praful de pe cumpănă”, care nu este vrednic să fie luat în seamă. Am fost cu toţii într-o prăvălie şi am observat că vânzătorul nu acordă nicio atenţie prafului de pe talerul cântarului. Astfel omul este atât de mic în ochii marelui Creator, încât ne întrebăm dacă Dumnezeu ar avea vreun interes faţă de om.

„I-AI DAT STĂPÂNIRE”

Dacă n-am avea Biblia, n-am avea nicio cunoştinţă despre interesul lui Dumnezeu faţă de noi, şi ne-am putea gândi că Dumnezeu este atât de mare încât nu ne-ar acorda nicio atenţie. Dar, când Dumnezeu ni se revelează în Biblie, începem să vedem că puterea divină este exercitată şi manifestată nu numai în crearea tuturor acestor lumi, ci această putere divină este manifestată şi în lucrarea lui Dumnezeu cu noi, şi de asemenea iubirea lui Dumnezeu, despre care Scripturile afirmă că „întrece orice înţelegere”. Ce minunată bunăvoinţă din partea Creatorului, că ne acordă atenţie!

Dar textul nostru continuă şi ne dă mai multă informaţie asupra acestui subiect: „Ce este omul ca să Te gândeşti la el şi fiul omului, ca să-l bagi în seamă? L-ai făcut cu puţin mai prejos decât îngerii”. Ideea este numai cu puţin mai prejos! Despre sfinţii îngeri Scripturile ne dau de înţeles că există diferite ranguri, unele mai înalte şi altele mai joase, dar toţi fiind perfecţi. Apoi în lume avem diferite ordine de viaţă animală — fiarele câmpului, peştii mării, păsările cerului — şi omul, cea mai înaltă dintre aceste fiinţe pământeşti; şi el este legat de toate aceste creaturi inferioare, aşa cum este legat Dumnezeu de întregul Univers; şi aceasta este onoarea cu care marele nostru Creator le-a înzestrat pe creaturile Sale umane!

Astfel ni se spune în acest Psalm: „I-ai dat stăpânire peste lucrările mâinilor Tale; toate le-ai pus sub picioarele lui”. Ce creatură minunată este deci omul din acest punct de vedere! În timp ce el este cu puţin mai prejos decât îngerii, în ceea ce priveşte natura sa în legătură cu Pământul, şi în timp ce îngerii sunt mai minunaţi în ceea ce priveşte natura lor, acest Psalm vorbeşte că omul este superior prin aceea că are stăpânire. Îngerii nu au stăpânire peste alţi îngeri, ci toţi sunt supuşi marelui Creator, Dumnezeu.

Dar omului, în asemănarea Creatorului său, i-a fost dată o stăpânire peste creaturile inferioare şi în această privinţă a fost încununat cu o minunată onoare — „l-ai încununat cu slavă şi cu cinste şi l-ai pus peste lucrările mâinilor Tale”.

S-ar putea întreba în mod foarte potrivit: Dacă Dumnezeu este astfel atent cu omenirea şi le-a onorat atât de mult pe creaturile Sale umane, de ce n-a făcut o pregătire încă şi mai bună pentru ele în lume? De ce sunt supuse condiţiilor nefavorabile în care există acum? De ce există tristeţe, durere, suspin, plâns şi moarte? De ce există furtuni, cicloane, tornade, foamete, secetă şi epidemii — de ce există toate aceste lucruri dacă Dumnezeu este atât de atent faţă de noi, creaturile Sale?

N-am avea niciun răspuns la toate aceste întrebări dacă n-ar fi prevăzute în Biblie. În această minunată Carte a tuturor cărţilor, avem cheia acestei chestiuni, explicaţia, şi aceasta este: Dumnezeu a prevăzut iniţial ca omul să nu fie supus la nicio astfel de dificultate şi dezastru. Omul a fost făcut perfect şi a fost plasat într-un mediu favorabil şi perfect, într-o grădină perfectă în Eden, spre răsărit, cu toate cele necesare pentru bunăstarea sa — fără furtuni, fără boală, fără intemperii, fără dificultăţi — şi ar fi putut trăi veşnic. Aceasta a fost stăpânirea minunată a acestui fiu uman al lui Dumnezeu.

De ce, atunci, a fost schimbarea? Această minunată Carte răspunde că toată schimbarea a survenit din cauza păcatului. Şi astfel citim: „Printr-un singur om a intrat păcatul în lume

[înainte n-a existat niciun păcat în lume] şi prin păcat moartea” (Rom. 5:12). N-a existat moarte pentru om până când n-a venit păcatul. Astfel toate durerile, tristeţile şi suferinţele pe care le trăim sunt părţi din acelaşi proces al morţii. Şi astfel toată dificultatea pentru noi toţi este că prin natură suntem „copii ai mâniei”.

Este mânia divină chinul veşnic? Nu. În niciun caz! Această învăţătură a ajuns la noi, poate, de la strămoşii noştri bine intenţionaţi. Mânia lui Dumnezeu o vedem în toate părţile; după cum declară apostolul Pavel: „Mânia lui Dumnezeu se descoperă” — în corpurile noastre, în durerile noastre mici şi mari, imperfecţiunile mintale, imperfecţiunile fizice şi imperfecţiunile morale — toate acestea sunt părţi ale acestei mari pedepse pentru păcat. Citim că atunci când omul a devenit un încălcător, Dumnezeu a trimis un înger sfânt să-i scoată afară pe primii noştri părinţi din Grădina Edenului, departe de pomii vieţii care erau pentru a-i susţine în perfecţiune, afară în pământul neterminat.

Deşi întregul Pământ putea fi la fel de uşor făcut perfect, Dumnezeu l-a lăsat neterminat, nepregătit pentru om, şi numai a „sădit o grădină în Eden, spre răsărit”, pentru încercarea primilor noştri părinţi, deoarece înţelepciunea divină a văzut dinainte că omul va păcătui; şi în loc de a face tot Pământul perfect, Dumnezeu l-a lăsat într-o stare imperfectă, cu excepţia Grădinii Edenului. Astfel citim că atunci când Dumnezeu i-a alungat pe primii noştri părinţi din Grădina Edenului, El a spus: „Blestemat este acum pământul [nu îl voi face nepregătit, ci este deja] din cauza ta … spini şi pălămidă să-ţi dea… . În sudoarea feţei să-ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce”.

Cu alte cuvinte, marea pedeapsă împotriva rasei noastre este pedeapsa cu moartea — „vei muri negreşit” (Gen. 2:17). Aceasta este asupra rasei noastre de şase mii de ani, de când a intrat păcatul în lume. Astfel toate paginile istoriei din zilele lui Adam până acum sunt marcate de păcat şi tristeţe, durere şi suspin, pentru că toţi suntem păcătoşi; şi pentru că suntem păcătoşi, Dumnezeu ne tratează potrivit scopului Său, „Vei muri negreşit”.

Dar aceasta este latura tristă a chestiunii. Nu există şi altă latură, nu există nicio speranţă pentru noi? Ne spune aceeaşi Carte binecuvântată — Biblia. Mesajul Evangheliei, care înseamnă „veşti bune”, declară că Dumnezeu are un mesaj bun pentru cei pe care i-a condamnat la moarte.

CARE ESTE MESAJUL EVANGHELIEI

Întrebăm: Care este mesajul bun? Scripturile răspund: mesajul bun este că Acela care ne-a condamnat ca nepotriviţi pentru viaţa eternă a prevăzut pentru noi o răscumpărare; că Fiul Său a devenit Răscumpărătorul nostru; că Cristos a murit, „Cel drept pentru cei nedrepţi”, pentru a-i putea aduce pe toţi înapoi la armonie cu Dumnezeu. O, cineva ar putea spune, dar n-a murit Isus acum 1800 de ani şi mai mult? Da, într-adevăr. Şi nu avem noi aceeaşi domnie a păcatului şi a morţii ca atunci? Da. Atunci unde este binecuvântarea care trebuia să vină prin Isus? Ei bine, răspundem noi, a fost prevăzută o binecuvântare dublă. În primul rând, există o binecuvântare a speranţei, de care unii din poporul lui Dumnezeu se bucură, o binecuvântare a cunoştinţei, că la „timpul cuvenit” al lui Dumnezeu, El va aduce lucrurile minunate despre care ne vorbeşte acest Mesaj al Evangheliei.

Dumnezeu dând un Răscumpărător, va exista şi o înviere a morţilor; nu vor rămâne morţi, ci vor ieşi afară. Va fi o Nouă Dispensaţie, o dimineaţă glorioasă, în care tot păcatul şi suferinţa vor fi îndepărtate. Astfel Scripturile ne asigură despre acel timp că nu va mai fi suspin, nici plâns, nici moarte, pentru că toate lucrurile dintâi, toate lucrurile păcatului, lucrurile morţii, vor fi trecut.

„TEMELIA BISERICII”

Şi, întrebăm noi, cine este atât de puternic încât să înfrângă păcatul şi moartea, să ridice omenirea şi să o aducă înapoi din păcat, slăbiciune, imperfecţiune şi moarte? Biblia răspunde la această întrebare, că Acela care va face aceasta este Acela Mare care stă pe Scaunul de domnie al lui Dumnezeu; după cum citim: „Cel care stătea pe scaunul de domnie a zis: Iată, Eu fac toate noi!”

Dar cine este acela? O, chiar Acela care, prin harul lui Dumnezeu, a devenit Răscumpărătorul nostru — Isus. El trebuie să fie marele Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor, şi „va stăpâni de la o mare la alta şi de la fluviu până la marginile pământului”. Şi sub influenţa binecuvântată a acelei Împărăţii, binecuvântarea deplină a lui Dumnezeu va veni pe Pământ din nou! „Se vor deschide ochii orbilor şi se vor deschide urechile surzilor.” „Atunci se va revela slava Domnului şi în clipa aceea orice făptură o va vedea.” Acestea sunt cuvintele profeţilor, date pentru speranţa noastră şi pentru întărirea inimilor noastre, pentru a ne putea întoarce de la păcat şi deveni tot mai mult copii ai lui Dumnezeu.

Noi ne-am referit la lume şi cum va fi binecuvântată prin Împărăţia Mesianică, Împărăţia dragului fiu al lui Dumnezeu, Împărăţia pentru care Isus ne-a învăţat să ne rugăm: „Vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ”. Dar nu vedem toate aceste lucruri împlinite încă. Nu vedem omenirea adusă înapoi la perfecţiune, nici promisiunea veştilor bune împlinită printre oameni. Dar avem un cuvânt de la apostol asupra acestui subiect. El a spus: „Totuşi acum încă nu vedem că toate îi sunt supuse”; ele sunt încă în dezarmonie. Dar, spune apostolul, vedem un început al lucrării lui Dumnezeu; Îl vedem pe Isus, care, „prin harul lui Dumnezeu, El să guste moartea pentru toţi”. Vedem mai mult de atât. Au trecut mai bine de 1800 de ani. Nu numai că Isus a gustat moartea, dar foarte mulţi au mers în moarte, ca răspuns la chemarea de a fi din Mireasa lui Cristos, Biserica Întâilor-născuţi, ca să fie asociaţi cu Domnul nostru. Aceasta este Biserica despre care cântăm în cântarea noastră:

„Isus Cristos fundament la Biserica Sa
Prin apă şi prin cuvânt
Făptură nouă-i ea.
Venind din cer s-o-aleagă pe ea de mireasă
Cumpărând-o cu sânge
Ca ea să trăiască.”

Aceasta este deci prima lucrare a lui Dumnezeu în răscumpărarea omenirii — adunarea Miresei lui Cristos, Biserica, pentru a avea parte de gloria, onoarea şi nemurirea Lui. Sperăm să fim din această clasă; şi acestei clase îi aparţin marile promisiuni că ei vor avea parte cu El de Întâia Înviere, şi apoi vor binecuvânta toate familiile pământului cu restabilirea. Lumea va fi restabilită la tot ceea ce Adam a avut şi a pierdut, pentru care Isus a murit la Calvar; şi asociată cu El va fi Biserica, chemată afară din lume, o clasă evlavioasă care umblă în urmele lui Isus; după cum iarăşi citim: „Fericiţi şi sfinţi sunt cei care au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte nu are nici o putere; ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos, şi vor împărăţi cu El o mie de ani”. Apoc. 20:6.

Aceasta va fi mia de ani a domniei lui Mesia, mia de ani a ridicării omenirii, mia de ani în care Satan va fi legat, mia de ani în care cunoştinţa va umple întreg Pământul, mia de ani în care Pământul va fi adus la starea de paradis, care a fost simbolic reprezentat prin Grădina Edenului — şi când fiecare creatură din cer, de pe pământ şi de sub pământ va fi adusă la acea stare glorioasă în care vor cânta laude lui Dumnezeu care stă pe Scaunul de domnie, şi Mielului în veci de veci.

Şi mai există o latură; pentru că aceleaşi Scripturi care ne spun despre înălţarea Bisericii la glorie şi despre binecuvântările lumii prin Împărăţia lui Mesia, care ne spun că Pământul va fi Paradisul lui Dumnezeu — aceleaşi Scripturi ne spun şi despre o clasă de incorigibili care vor fi pedepsiţi. După ce această clasă va fi fost adusă la o deplină cunoştinţă de Dumnezeu şi vor păcătui cu voia împotriva luminii şi binecuvântărilor divine, pedeapsa împotriva acestora va fi, nu chinul veşnic, ci distrugerea din prezenţa Domnului şi a gloriei puterii Sale. 2 Tes. 1:9.