CE ÎNSEAMNĂ VORBIRE DE RĂU
„Să nu vorbească de rău pe nimeni.” Tit 3:2.
R5528 W. T. 1 septembrie 1914 (pag. 264-266)
Porunca apostolului este foarte clară; să nu vorbim de rău pe nimeni. Se ridică atunci întrebarea: Ce vrea să spună apostolul Pavel aici? Vrea el să spună că nu trebuie să vorbim nimic despre nimeni cu intenţie rea faţă de el? Sau vrea el să spună: Nu vorbiţi de rău, oricare ar fi intenţia? Noi răspundem că ştim în mod sigur că a vorbi de rău cu un motiv rău, cu intenţie rea, ar fi o crimă odioasă, în special pentru un copil al lui Dumnezeu. Dar credem că apostolul a vrut să spună: Indiferent de motivul vostru, nu vorbiţi de rău pe nimeni. Dacă acesta este gândul apostolului — şi noi credem că nu poate fi contestat — acesta pune o obligaţie foarte riguroasă pentru tot poporul Domnului. Dacă motivul vorbirii de rău ar fi rău, cu atât mai rău; dar bun sau rău, „Să nu vorbească de rău pe nimeni”.
Acum intervine o altă întrebare: Ce este vorbirea de rău? Răspundem: Acest subiect are diferite laturi. A vorbi de rău este a vorbi ceva ce este vătămător; de aceea nu trebuie să spunem nimic care ar leza pe cineva. Este foarte uşor să înţelegem dreptatea şi caracterul raţional al acestei cerinţe dacă aplicăm Regula de Aur. Am dori noi ca cineva să ne facă rău? Am dori noi ca cineva să vorbească dispreţuitor despre noi, să comenteze greşelile noastre, sau ceea ce ar considera greşeli cel care vorbeşte, şi astfel să ne înjosească în ochii altora? Dacă poporul Domnului ar învăţa să aplice Regula de Aur la fiecare afacere a vieţii, ar fi desigur de foarte mare ajutor.
Unii dintre cei mai conştiincioşi creştini au dificultăţi pe această linie. În chestiunea vorbirii de rău unii gândesc: Este motivul meu corect? Ei uită că motivul lor în a vorbi defavorabil despre alţii nu are nimic de-a face cu porunca apostolului. Indiferent care este motivul, nu trebuie să vorbim de rău. Întrebarea nu este: Am avut eu o intenţie bună sau una rea? ci: Vorbesc eu de rău? Spun eu ceva contrar Regulii de Aur — ceva ce nu mi-ar plăcea să se spună despre mine? Am vrea să putem insufla acest gând în inima şi mintea fiecărui cititor al acestei reviste.
Este aducerea la cunoştinţă a Încălcării regulilor o vorbire de rău?
Acum intervine o altă înrebare: Cum trebuie să aplicăm porunca din textul nostru acasă, de ((842)) exemplu, sau la serviciu? Să presupunem că suntem legaţi de un serviciu sau de un cămin unde sunt stabilite anumite reguli pentru conducerea acelui serviciu sau cămin. Ar fi în acest caz vorbire de rău din partea noastră să raportăm vreo încălcare a acestor reguli? Aceasta nu o considerăm vorbire de rău. Dacă noi înşine am încălca acele reguli, persoana care ne-ar raporta ar face bine — nu ne-ar face rău sau nedreptate sau pagubă. Prin neraportarea infracţiunii sau încălcării regulilor, persoana ar încuraja în noi continuarea căii greşite.
Poporul Domnului trebuie să aibă întotdeauna numai motive bune pentru oricare cale pe care ar urma-o. A avea alt motiv decât unul bun în relaţiile cu alţii ar însemna să avem un motiv criminal. De aceea nu trebuie să luăm în considerare motivul. Dar o persoană care acceptă o poziţie într-un serviciu, într-o casă sau într-o instituţie, acceptă şi condiţiile şi diversele reguli legate de acea poziţie. Fără îndoială că aproape toate regulile şi regulamentele la un serviciu sau într-o casă sunt făcute nu cu scopul de a păgubi pe cineva, ci pentru bunul mers al afacerilor, al familiei sau ce ar fi. Prin urmare, respectarea tuturor acestor obligaţii trebuie considerată o responsabilitate serioasă. O încălcare a regulilor nu trebuie raportată într-un mod rău, ci numai ca un fapt.
Nu este necesar ca acela care informează să judece inima celui raportat. Nu este o chestiune de inimă rea. Dacă cineva are o minte nechibzuită, sau este uituc sau neatent şi încalcă reguli importante, nu este judecare a inimii dacă am raporta astfel de caz — şi în special acolo unde există o regulă ca astfel de cazuri să fie raportate. Este doar o problemă de datorie — un lucru obligatoriu, şi este atât necesar cât şi potrivit. Vedem acest principiu aşezat în opera lui Dumnezeu în corpurile noastre. Dacă se întâmplă ceva în corp — de exemplu, dacă un deget este prins în ceva — nervii telegrafiază imediat creierului. Dacă un picior este rănit, faptul este telegrafiat creierului imediat. Să presupunem că n-ar exista nici un mijloc de a comunica creierului lezarea unui membru al corpului. Să presupunem că n-ar exista nervi senzitivi care să transmită mesajul. Persoana n-ar putea şti că şi-a pierdut un deget de la mână sau de la picior. N-ar şti când şi-a pierdut un picior, până s-ar împiedica şi ar cădea.
Subiectul nu trebuie discutat cu ofensatorul
Noi nu trebuie să căutăm întotdeauna să vedem dacă problemele noastre personale sunt lezate. Ştim că noi, ca şi ceilalţi, avem imperfecţiuni. Dacă ceilalţi calcă din neatenţie pe degetul nostru, ştim că poate şi noi călcăm uneori pe al altora. Dar chestiunile personale sunt diferite de cele care aparţin de familie sau de serviciu. Nu este amestec în treburile altora dacă raportăm încălcările regulilor casei sau ale serviciului. În interesul fiecărui membru al unei familii sau al unei instituţii trebuie avut grijă de interesele întregului corp, într-un mod potrivit şi raţional.
N-ar fi potrivit pentru nimeni dintr-un birou să încerce să pună la punct pe fiecare de acolo. Nu este treaba nimănui să umble şi să corecteze pe alţii; aceasta nu-i treaba lui. Dar dacă altul încalcă regulile, este treaba lui să raporteze faptele — faptele, fără vreo culoare. Dacă am face altfel, dacă toţi care ar observa o infracţiune ar merge la cel care a încălcat regulile şi astfel ar încerca să pună în ordine toate afacerile serviciului sau ale familiei, ar fi o confuzie continuă. Cel care a încălcat regula ar fi înclinat să se apere şi să spună: „Comportarea mea a fost bună şi nu este treaba ta dacă poarta aceea a fost lăsată deschisă sau închisă” etc. Dar dacă poarta aceea este lăsată deschisă, este datoria ta să raportezi chestiunea autorităţii potrivite şi astfel eşti eliberat de responsabilitatea acelui lucru. Aceasta nu este o chestiune personală, care să fie tratată după regula din Matei 18:15-17. N-ar fi datoria noastră să le spunem lui Tom, Dick, Harry, Mary şi Jane despre acea chestiune. Există doar o singură persoană căreia să-i spunem; şi raportul trebuie făcut cu toată amabilitatea.
O persoană care ar încerca să conducă toată casa sau biroul mergând la diferite persoane să se străduiască să le îndrepte, ar intra în bucluc. Dar dacă ar fi un nou-venit şi el ar încălca neintenţionat o regulă, ar fi bine să i se spună că regula casei este să se facă aşa şi aşa. Dar n-ar fi potrivit să i se menţioneze de mai multe ori. A doua încălcare ar trebui raportată, dar cu un spirit iubitor.
Diferite cazuri
Aplicând această chestiune la cursul nostru potrivit în Biserică, în chestiuni legate de noi personal, vedem în ce constă responsabilitatea noastră individuală. „Dacă fratele tău păcătuieşte împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el singur.” Domnul nostru nu Se referă la ceea ce face el împotriva altcuiva, ci împotriva „ta”. „Ei bine”, ar putea obiecta cineva, „eu cred că a făcut ceva împotriva lui cutare”. Am auzit pe cineva zicând: „Cred că fratele X nu se comportă corect cu soţia sa”. Răspundem: „Aceasta este treaba lui şi a soţiei lui; nu este treaba ta. Treaba ta este să ai grijă de soţia sau de soţul tău, de părinţii tăi, de copiii tăi, şi să-i laşi pe alţi oameni în pace. Te sfătuim să te ocupi de tine. Fă-ţi datoria în afacerile tale şi abţine-te de la comentarii asupra altora”.
Dar să presupunem că am vedea ceva radical greşit, să prespunem că am merge pe o stradă şi am vedea un om bătând cu cruzime un cal, să nu spunem nimic? În astfel de caz, dacă am vedea un poliţist, am putea spune: „Vrei te rog să iei cunoştinţă cum omul acela agresează acest cal?” Sau ar putea fi raportat la societatea umanitară, dacă ar exista una în localitate. Dacă un părinte ar bate cu brutalitate un copil, sau ceva de genul acesta, ar fi potrivit să raportezi autorităţilor chestiunea. Dar nu este treaba nimănui să umble încercând să îndrepte lucrurile în general. Lumea este plină de rău şi va fi până când Împărăţia va prelua controlul.
Noi credem că în ceea ce priveşte Biserica, numărul dificultăţilor pe care le vedem în lume ar fi mai bine să fie lăsate la o parte în general; căci dacă am încerca să îndreptăm tot ceea ce este greşit, nu ne-ar rămâne timp pentru a-L servi pe Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor. Timpul nostru este destul de limitat, în cel mai ((843)) bun caz. Oamenii deja ne judecă greşit; de aceea facem bine dacă nu sporim opoziţia fără să fie necesar. Dacă vreodată ar veni timpul când să ne terminăm datoriile faţă de Biserică şi faţă de familiile noastre, atunci am putea să ne ocupăm de unele probleme din afară. Dar noi avem foarte puţin timp şi ne rămâne o foarte mică ocazie să ne ocupăm de alte probleme în afară de datoriile necesare şi de serviciul nostru pentru Domnul şi pentru fraţi. Şi pentru aceasta trebuie să fim foarte recunoscători; căci dacă atunci există opoziţie împotriva noastră, aceasta este numai pentru că am fost credincioşi Împăratului nostru ceresc.
Împăratul nostru nu ne-a dat încă autoritate să îndreptăm problemele lumii. Dar suntem instruiţi că ar trebui să facem cunoscute principiile dreptăţii, când avem ocazie, fără să intrăm în vreo dispută. Când Împăratul nostru va interveni şi Îşi va începe Domnia, şi noi vom fi înălţaţi cu El, atunci vom arăta lumii ce guvern trebuie să fie! Dar, într-adevăr, pare surprinzător ce bune sunt legile chiar şi acum. Suntem pur şi simplu uimiţi, de exemplu, când ne gândim la legile bune ale Statului New York. Este minunat cum Statul încearcă să se îngrijească de interesele majorităţii şi ce mult se face pentru oameni; suntem bucuroşi că sărmana lume este în stare să se descurce aşa de bine. Admirăm ce s-a făcut în astfel de condiţii adverse. Ce timp minunat va fi şi ce lume minunată va fi când totul va fi sub Legea Dreptăţii!
O altă latură a chestiunii
Dar să revenim la această chestiune a vorbirii de rău în Biserică; să presupunem că un frate a fost nominalizat pentru poziţia de Bătrân sau de Diacon, şi să presupunem că după judecata noastră el este nepotrivit pentru o astfel de funcţie, pentru anumite motive cunoscute de noi dar necunoscute restului Ecclesiei. Care ar trebui să fie calea noastră în această chestiune? Noi suntem sfătuiţi să nu vorbim de rău pe nimeni. Atunci să ne ridicăm şi să spunem: „Fraţilor, îl consider pe fratele A complet nepotrivit să fie Bătrân; ştiu că a făcut aşa şi pe dincolo; că a înşelat o femeie cu o sumă de bani” — sau oricare ar putea fi învinuirea? Să spunem aşa? Nu, într-adevăr! Este datoria noastră să vorbim de rău în interesul Bisericii, să facem rău ca să iasă binele? În mod sigur nu! Dar creatura veche doreşte întotdeauna o ocazie de a vorbi de rău; dă-i o mică ocazie şi imediat va spune tot ce ştie!
Atunci ce vom face? Ei bine, dacă am fi noi înşine un membru al acelei adunări, credem că am merge şi i-am vorbi fratelui astfel nominalizat şi i-am spune: „Frate A., sunt unele lucruri pe care le-am aflat despre tine pe care nu vreau să le spun nimănui. N-aş dori, dragă frate, să te vorbesc de rău deloc. Dar cred că acest aspect al vieţii tale este greşit şi n-ar fi corect ca această adunare să te aleagă. Nu doresc să le spun despre această chestiune. Vreau să te întreb dacă vei refuza să serveşti. Dacă promiţi că vei refuza să fii ales, aceasta este tot ce-i necesar. Sau dacă crezi că eu nu procedez bine, atunci expune problema în mod public. Dacă nu faci aceasta şi nu refuzi de a fi ales, atunci trebuie să declar chestiunea public — va trebui să spun ceea ce ştiu; pentru că ştii că este cum spun. Am venit la tine cu bunătate şi nu doresc să-ţi fac vreun rău”.
Dacă fratele răspunde: „Ei bine, frate ——, voi refuza nominalizarea; şi în ceea ce priveşte chestiunea pe care o menţionezi, încerc să o corectez cât mai mult” — atunci i-am spune că suntem foarte bucuroşi. Credem că în acest mod i-am face bine acelui frate. De asemenea am feri adunarea de ceea ce ar fi dăunător sau litigios şi am păstra pacea. Pe de altă parte, dacă fratele ar discuta în contradictoriu, i-am zice: „Poţi fi sigur că voi explica această problemă Bisericii, dacă nu refuzi nominalizarea; căci în acest mod spui că aprobi cursul tău în viaţă şi rămâi aşa”.
Dar dacă chestiunea ar fi ceva ce s-a întâmplat cândva demult în viaţa fratelui, el ar putea fi complet schimbat acum — în decurs de un an, sau doi, sau cinci sau oricâţi au fost. Noi am fi bucuroşi dacă el ar fi schimbat de la vechiul curs. Atunci am putea merge la fratele şi să-i spunem: „Frate, am observat că vrei să accepţi nominalizarea. Este viaţa ta complet schimbată?” Dacă el ar răspunde: „Da, frate; este schimbată complet”, atunci am fi bucuroşi. Dar dacă s-ar înfuria şi ne-ar spune că nu este treaba noastră, noi i-am spune: „Acum, frate, trebuie să raportez aceasta Bisericii. Prin purtarea ta arăţi că susţii acelaşi curs pe care l-ai avut înainte. Dacă eu aş fi făcut astfel de greşeală şi aş continua să greşesc, aş dori să mi se verifice comportamentul. Aşa că voi raporta acest lucru, pentru ca adunarea să poată analiza din nou dacă te vrea ca Bătrân (sau Diacon)”. Dar presupunem că fratele n-a fost nominalizat pentru funcţie în Biserică? Atunci am considera că trecutul lui nu este treaba noastră.
Un cuvânt de îndemn ca încheiere
Nu trebuie să spunem niciodată ceva ce ar dăuna adevăratelor interese ale cuiva. Noi nu putem fi niciodată destul de atenţi cu cuvintele noastre în privinţa altora. La unii dintre copiii Domnului pare să fie o tendinţă să-şi îngăduie confidenţe cu alţi fraţi şi să relateze întâmplări care se reflectă asupra unui alt frate sau soră, care arată anumite manifestări ale slăbiciunii aceluia. Dispoziţia care astfel expune imperfecţiunile fraţilor în mod sigur nu este iubirea care acoperă (1 Petru 4:8). Ştim pe unii care sunt demult timp pe calea îngustă, care se pare că nu şi-au învins încă această dispoziţie. Oare uită că ei înşişi au slăbiciuni poate la fel de pronunţate ca fratele sau sora pe care îi critică? Chiar faptul că ignoră porunca Învăţătorului pe linia textului nostru dovedeşte lipsa lor de dezvoltare. Totuşi, probabil că aceştia s-ar împotrivi la sugestia că sunt vinovaţi de vorbire de rău.
Fiecare urmaş al lui Cristos, cu cât va ajunge mai repede să vadă că toate acestea înseamnă calomnie, că acestea înseamnă a mânji numele bun al unui frate sau al unei surori, că este o încălcare directă a poruncii repetate a Cuvântului lui Dumnezeu şi că defăimarea este furtul reputaţiei altuia, cu atât mai repede el va vedea acest subiect cum este el de fapt, în toată hidoşenia lui — aşa cum sigur apare în ochii Domnului. Odată ce vede chestiunea din punctul de vedere ((844)) divin, singurul punct de vedere adevărat, copilul lui Dumnezeu trebuie în mod sigur să se trezească la cea mai mare energie posibilă în învingerea acestor fapte ale cărnii şi Diavolului. Toţi cei care citesc aceste cuvinte să-şi cerceteze inima şi să se gândească la purtarea lor, şi apoi să-şi pună întrebarea: „Eu sunt acela?”
Toţi cei care speră să fie socotiţi vrednici de un loc în Împărăţie, care vine atât de curând, să-şi cureţe aluatul cel vechi al răutăţii, invidiei, vorbirii de rău şi intrigii, dacă a mai rămas ceva, pentru ca el sau ea să devină într-adevăr o asemănare a dragului Fiu al lui Dumnezeu. Carnea este foarte amăgitoare şi este înclinată să caute tot felul de scuze pentru sine. Fiecare să facă din aceasta o chestiune de cercetare personală a inimii. Noi credem că a mai rămas numai foarte puţin timp în care să ne desăvârşim caracterul. Să ne rugăm mai serios ca oricând: „Pune, Doamne, o strajă înaintea gurii mele şi păzeşte uşa buzelor mele!”