Ce spun Scripturile despre iad?

[toc]
“La lege și mărturie! Căci pentru cei ce nu vorbesc după cuvântul acesta, nu le va răsări nici o lumină.”
Isaia 8:20
***

O înțelegere corectă a acestui subiect a devenit aproape o necesitate pentru stabilitatea creștinului.

De secole, învățătura “ortodoxiei” de toate nuanțele a fost că Dumnezeu, înainte de a crea pe om, a creat un mare abis de foc și teroare în care pot intra toate miliardele familiei umane pe care El a plănuit să le aducă în existență; că El a numit acest abis “iad” și că toate promisiunile și amenințările din Biblie au fost intenționate să oprească pe cât de mulți posibil (o “mică turmă”), de la greșeli care ar face din acest loc îngrozitor casa lor veșnică.

Pe măsură ce cunoștința crește și superstițiile se sting, această vedere monstruoasă despre aranjamentul și caracterul divin își pierde forța, iar oamenii cugetători nu mai pot crede legenda care era în mod obișnuit ilustrată pe pereții bisericilor, la cel mai înalt nivel artistic și realism, astfel de exemple fiind încă văzute în Europa. Unii pretind acum că locul este literal, dar focul este simbolic etc., etc., în timp ce alții resping doctrina “iadului” în orice sens și în orice măsură. În timp ce suntem bucuroși să vedem că superstițiile cad și idei mai adevărate predomină despre marele, înțeleptul, dreptul și iubitorul Creator, suntem alarmați observând că înclinația celor care abandonează această îndelung respectată doctrină este spre îndoială, scepticism, necredință.

De ce ar fi așa, când mintea lor este pur și simplu eliberată de o eroare, vă veți întreba? Deoarece creștinii au fost de atâta timp învățați că temelia acestei îngrozitoare blasfemii împotriva caracterului și guvernării lui Dumnezeu este adânc așezată și bine fixată în Cuvântul lui Dumnezeu – Biblia – și, prin urmare, măsura în care această credință în “iad” se clatină, în aceeași măsură se clatină și credința lor în Biblie ca revelația adevăratului Dumnezeu; astfel că acei care au abandonat credința într-un “iad”, în ceva fel de chin veșnic, sunt adesea necredincioși pe față și batjocoritori ai Cuvântului lui Dumnezeu.

Conduși prin providența Domnului spre o înțelegere a faptului că Biblia a fost calomniată, la fel ca și Autorul ei divin, și că, înțeleasă corect ea nu învață despre acest subiect nimic păgubitor la adresa lui Dumnezeu, nici la adresa unei minți inteligente, vom încerca să arătăm deschis învățătura scripturală cu privire la acest subiect, pentru ca prin ea credința în Dumnezeu și în Cuvântul Său să poată fi restabilită în inimile poporului Său, pe o temelie mai bună, rațională. Într-adevăr, opinia noastră este că oricine va găsi în felul acesta că vederea sa falsă s-a sprijinit pe concepții greșite și pe interpretări greșite, va învăța, în același timp, să se încreadă pe viitor mai puțin în propria sa imaginație și în imaginația altor oameni, și prin credință să se țină mai strâns de Cuvântul lui Dumnezeu, care este în stare să dea înțelepciune spre mântuire.

Că susținătorii doctrinei chinului veșnic au puțină credință în ea, sau n-au deloc, se vede din faptul că ea nu are nici o putere asupra comportamentului lor. În timp ce toate denominațiile creștinătății susțin învățătura că pedeapsa celor răi este un chin veșnic și o disperare nesfârșită, iremediabilă, ele sunt în mare parte liniștite, îngăduindu-le celor răi să-și urmeze cursul, în timp ce ele își urmează liniștite propria lor cale. Clopote melodioase, orgi răsunătoare, coruri artistice, edificii costisitoare, strane capitonate și oratorie rafinată care tot mai mult evită orice referire la această temă alarmantă, permit odihnă și amuzament congregațiilor moderne care se adună în ziua Domnului și sunt cunoscute lumii ca bisericile lui Cristos și reprezentantele învățăturilor Sale. Dar puțin pare să-i intereseze binele veșnic al mulțimii, sau chiar al lor propriu și al familiilor lor, deși în mod natural s-ar presupune că având perspectiva unei astfel de eventualități îngrozitoare, ei ar fi aproape înnebuniți în eforturile lor de a-i salva pe cei care pier.

Deducția evidentă este că ei nu o cred. Singura clasă de oameni care într-o oarecare măsură își arată credința în ea prin fapte este Armata Salvării; iar aceștia sunt subiect de râs aproape pentru toți ceilalți creștini, pentru că ei sunt oarecum consecvenți cu ceea ce cred. Totuși, metodele lor speciale, adeseori absurde, atât de izbitor în contradicție cu ale Domnului despre care este scris, că “nu va striga, nici nu va ridica vocea Sa, nici nu va face să o audă pe uliță” (Isaia 42:2), sunt foarte blânde în comparație cu ceea ce s-ar putea aștepta de la ei, dacă ar fi pe deplin convinși de această doctrină. Nu ne putem închipui cum cei care cred sincer în această doctrină groaznică umblă zi de zi după afacerile obișnuite ale vieții sau se adună liniștiți, cu eleganță, în fiecare duminică să asculte o prelegere de la amvon asupra unor subiecte deosebite cărora li s-a făcut adeseori publicitate. Pot ei face aceasta în timp ce de fapt cred tot timpul că semenii lor mor în proporție de o sută pe minut și intră în:

“Țara aceea izolată de adâncă disperare,
Unde Dumnezeu n-ascultă rugăciunea lor amară”?

Dacă ei într-adevăr ar crede aceasta, puțini sfinți ar putea sta acolo liniștiți gândindu-se la cei care în fiecare moment merg în grabă spre acea stare îngrozitoare descrisă de acel om bine intenționat, dar foarte înșelat, Isaac Watts (a cărui inimă a fost nemăsurat mai caldă și mai largă decât aceea pe care el a atribuit-o marelui Iehova) când a scris imnul:

„Furtunile de foc ale mâniei
Sufla-vor peste viermele rebel,
Și peste sufletele sterpe se vor abate
În uragan etern”.

Adeseori oamenii ajung să fie înnebuniți de supărare când prietenii lor sunt prinși în vreo catastrofă îngrozitoare, cum ar fi un foc sau un naufragiu, chiar dacă știu că ei vor fi eliberați repede prin moarte; totuși ei pretind a crede că Dumnezeu este mai puțin iubitor decât ei, și că El poate privi cu nepăsare, dacă nu chiar cu plăcere, la miliardele de creaturi ale Sale suferind o eternitate de chin încă și mai groaznic, pe care El l-a pregătit pentru ei, împiedicând orice scăpare din el pentru totdeuana. Și nu numai atât, dar ei așteaptă să ajungă în mod literal în sânul lui Avraam, de unde se vor uita peste prăpastie, vor vedea și vor auzi chinurile mulțimilor (dintre care, pe unii ei îi iubesc acum și plâng după ei); și își închipuie că vor fi atât de schimbați și vor deveni atât de mult în asemănare cu felul în care-L văd ei pe Dumnezeu, atât de împietriți față de orice milă și atât de lipsiți de iubire și compătimire, încât se vor bucura în- tr-un astfel de Dumnezeu și într-un astfel de plan.

Este uimitor că bărbați și femei de altfel sensibili, care își iubesc semenii și care fondează spitale, orfelinate, aziluri și societăți pentru împiedicarea cruzimii chiar și față de creația animală, sunt atât de neechilibrați mintal, încât să poată crede și susține o asemenea doctrină, și totuși să fie atât de indiferenți față de investigarea autorității ei!

Ne putem gândi la o singură excepție – cei care susțin doctrina ultra-calvinistă; care cred că Dumnezeu a hotărât astfel, că toate eforturile pe care ei le-ar putea face n-ar putea schimba rezultatul nici măcar pentru o singură persoană; și că toate rugăciunile pe care ei le-ar putea face n-ar schimba nici o iotă din planul îngrozitor pe care ei cred că Dumnezeu l-a făcut pentru veșnica plăcere a Lui și a lor. Aceștia, în- tr-adevăr ar putea sta liniștiți, în ceea ce privește efortul pentru semenii lor; dar de ce să cânte laude unui astfel de plan pentru condamnarea aproapelui lor, pe care Dumnezeu a poruncit să-l iubească ca pe ei înșiși?

De ce nu încep, mai degrabă, să se îndoiască de “învățăturile demonilor”, de această blasfemie contra marelui Dumnezeu, urzită în “veacurile întunecate”, când o preoțime vicleană învăța că este drept a face rău ca să rezulte bine?

Doctrina chinului veșnic a fost, fără îndoială, introdusă de papalitate pentru a-i face pe păgâni să se unească cu ea și să-i susțină sistemul. Ea a înflorit pe vremea când “luptele cu tauri” și întrecerile gladiatorilor erau distracțiile publice care plăceau cel mai mult; când cruciadele erau numite “războaie sfinte” și când bărbați și femei erau numiți “eretici” și erau adesea măcelăriți pentru că gândeau sau vorbeau contrar învățăturilor papalității; într-un timp când soarele adevărului evanghelic era întunecat; când Cuvântul lui Dumnezeu căzuse în uitare și era interzis să fie citit de altcineva decât de cler, a căror iubire față de aproapele lor era arătată adeseori prin torturarea “ereticilor” pentru a-i face să retracteze și să-și tăgăduiască credința și Biblia – ca să-i scape, dacă era posibil, ziceau ei, de viitorul și mai groaznic al “ereticilor” – chinul veșnic. Ei n-au împrumutat această doctrină de la păgâni, căci nici un popor păgân din lume nu are o doctrină atât de crudă, atât de diavolească și atât de nedreaptă. Să afle, oricine poate, și să expună faptul în toată întunecimea lui, ca dacă este posibil, să poată fi arătat că esența barbariei, a răutății, a urii și a lipsei de evlavie n-a fost însușită, nicidecum de la alții, de către cei pe care Dumnezeu i-a favorizat cel mai mult cu lumină de toate felurile și cărora Dumnezeu le-a încredințat Cuvântul Său. O, rușinea și confuzia care va acoperi fața multora, chiar oameni buni, care cu adevărat gândeau că fac serviciu lui Dumnezeu în timp ce propagau această doctrină blasfematoare, când se vor trezi la înviere, ca să afle despre iubirea și dreptatea lui Dumnezeu, și când vor ajunge să știe că Biblia nu învață această “erezie nimicitoare” a chinului veșnic, care dezonorează pe Dumnezeu, stinge iubirea, întunecă adevărul, împiedică pe sfinți și împietrește pe păcătoși. 2 Petru 2:1

Noi însă repetăm că, în lumina și dezvoltarea morală a zilei de azi, oamenii sensibili nu mai cred această doctrină. Totuși, deoarece ei cred că Biblia o învață, fiecare pas pe care-l fac în inteligență adevărată și în bunăvoință frățească, care împiedică credința în chinul veșnic, este în cele mai multe cazuri un pas de îndepărtare de la Cuvântul lui Dumnezeu, care este acuzat pe nedrept că este autoritatea pentru această învățătură. Prin urmare, a doua recoltă de roade rele, pe care o produce altoirea acestei erori de către diavol, este scepticismul. Astfel oamenii cugetători, inteligenți, cinstiți, sunt depărtați de la Biblie către filosofiile și științele deșarte, pe nedrept numite astfel, și către necredință. Nici oamenii “lumești” nu cred cu adevărat această doctrină; ea nici nu este o piedică în calea crimei, căci condamnații și clasele de jos sunt cei care cred cel mai tare în ea.

Dar, va zice cineva, n-a produs eroarea și ceva bun? N-au fost aduși mulți în biserici prin propovăduirea acestei doctrine în trecut?

Nici o eroare, răspundem noi, n-a făcut vreodată un bine adevărat, ci întotdeauna pagubă. Cei pe care eroarea îi aduce într-o biserică, și pe care adevărul nu-i va mișca, sunt o pagubă pentru Biserică. Miile de oameni terorizați, dar în inimă neconvertiți, pe care această doctrină i-a forțat să adere la papalitate, și care i-au umflat numărul și bogăția, au diluat puținul adevăr pe care-l dețineau înainte și l-au amestecat cu sentimentele lor nesfinte și cu erorile, așa încât, ca să facă față stării de lucruri schimbate, “clerul” a găsit necesar să adauge eroare la eroare și a recurs la metode, forme etc., neînvățate de Scripturi și nefolositoare celor cu adevărat convertiți, care sunt stăpâniți de adevăr. Printre acestea au fost: icoane, chipuri, mătănii, veșminte, lumânări, catedrale mărețe, altare etc., ca să-i ajute pe păgânii neconvertiți spre o formă de evlavie care să corespundă mai mult vechiului lor cult păgân, dar căreia îi lipsea toată puterea unei evlavii vii.

Păgânilor nu le-a folosit, deoarece ei erau tot păgâni în ochii lui Dumnezeu, dar au fost amăgiți ca să imite ceea ce nu înțelegeau sau nu făceau din inimă. Ei erau “neghină” adusă, ca să înăbușe “grâul”, fără ca neghinei să-i folosească. Domnul ne spune cine a semănat sămânța acestei recolte uriașe (Matei 13:39). Același lucru este adevărat și despre cei care își iau astăzi numele de “creștini”, care nu sunt în realitate convertiți de adevăr, ci sunt numai speriați de eroare sau ademeniți de avantaje pământești promise, cum sunt cele sociale sau de afaceri. Unii ca aceștia nu contribuie cu nimic la Biserica adevărată; prin ideile și purtarea lor, ei devin pietre de poticnire pentru adevărații consacrați, și prin incapacitatea lor de a digera adevărul, hrana adevărată a sfinților, ei fac și pe puținii păstori adevărați să înșele pe “oile” adevărate pentru a mulțumi cerințele acestor “capre” cu ceva plăcut gusturilor lor neconvertite. Nu, această eroare n-a făcut bine în nici un fel, decât în sensul că Dumnezeu este în stare să facă până și “furia omului” să-L laude. Tot așa, El va face ca acest lucru rău să servească în cele din urmă scopurilor Sale. În curând, când toți oamenii (în timpul Mileniului) vor ajunge să vadă această mare înșelare prin care Satan a orbit lumea în privința adevăratului caracter al lui Dumnezeu, poate va deștepta în ei o iubire mai caldă, mai puternică pentru Dumnezeu.

Văzând, deci, caracterul nerațional al vederilor oamenilor, să lăsăm la o parte opiniile și teoriile omenești, și să venim la Cuvântul lui Dumnezeu, singura autoritate în acest subiect, amintindu-ne că, “Dumnezeu Își este singur interpret și Se explică singur”.

Cuvântul “iad”

În primul rând să avem în vedere că scripturile Vechiului Testament au fost scrise în limba ebraică, iar ale Noului Testament în greacă. Cuvântul “iad” este un cuvânt ales uneori de traducătorii Bibliei pentru a exprima sensul cuvântului evreiesc șeol și al cuvintelor grecești hades, tartaroo și gheena, uneori traduse prin “mormânt” și “groapă”.

Cuvântul “iad” (hell – n. e.) în engleza veche, înainte de a fi preluat de teologii papali și a-i fi dat o semnificație nouă și specială care să se potrivească cu scopurile lor, a însemnat pur și simplu a tăinui, a ascunde, a acoperi; prin urmare, locul tăinuit, ascuns sau acoperit. În literatura engleză veche se pot găsi relatări despre (helling) îngroparea cartofilor – punerea cartofilor în gropi; și despre (helling) acoperirea unei case – acoperind-o sau punându-i acoperiș. Cuvântul iad (hell) a fost, deci, folosit în mod potrivit ca sinonim pentru cuvintele “mormânt” și “groapă”, pentru a traduce cuvintele șeol și hades, însemnând starea secretă sau ascunsă a morții. Totuși, același spirit care a fost dispus să deformeze cuvântul pentru a teroriza pe ignoranți este încă dispus să continue eroarea – probabil spunând – “Să facem răul ca să poată urma binele”.

Dacă traducătorii Versiunii Revizuite a Bibliei (engleze – n. e.) ar fi fost cu totul descâlciți din eroarea papală și întru-totul cinstiți, ei ar fi făcut mai mult pentru a-l ajuta pe cercetătorul englez, decât doar să folosească cuvântul ebraic șeol și cuvântul grecesc hades, așa cum au făcut ei. Ar fi trebuit să traducă cuvintele.* Dar le-a fost evident frică să spună adevărul și le-a fost rușine să spună minciuni; și astfel ne-au dat șeol și hades netraduse și au permis deducția că aceste cuvinte au aceeași semnificație ca și semnificația denaturată a cuvântului “iad”. Această procedură, deși îi protejează un timp, totuși dezonorează pe Dumnezeu și Biblia, despre care oamenii obișnuiți încă presupun că ea învață despre un “iad” de chin prin cuvintele șeol și hades. Însă oricine poate vedea că dacă cuvântul șeol a fost potrivit să fie tradus de treizeci și unu de ori “mormânt” și de trei ori “groapă”, nu putea fi nepotrivit să fi fost tradus la fel și în celelalte locuri.

O particularitate de observat în compararea acestor cazuri, așa cum vom face imediat, este că în acele texte unde ideea chinului ar fi o absurditate, traducătorii versiunii King James au folosit cuvintele “mormânt” sau “groapă”, pe când în toate celelalte cazuri au folosit cuvântul “iad”; iar cititorul, învățat de mult cu ideea papală a chinului veșnic, citește cuvântul “iad” și se gândește că înseamnă un loc de chin, în loc de mormânt, locul sau starea ascunsă sau acoperită. De exemplu, să comparăm Iov 14:13 cu Ps. 86:13. Primul spune, “O, de m-ai ascunde în mormânt” (șeol), iar în al doilea, “… și Tu ai mântuit sufletul meu din infernul (șeol) cel mai de jos”. Cuvântul ebraic fiind același în ambele cazuri, nu vedem nici un motiv de ce același cuvânt “mormânt” să nu fie folosit în amândouă. Dar cât de absurd ar fi fost pentru Iov să se roage lui Dumnezeu ca să-l ascundă într-un iad de chin veșnic! Cititorul ar fi pus întrebări și secretul ar fi ieșit la iveală repede.

În timp ce traducătorii din vremea Reformei sunt întrucâtva de scuzat pentru înclinarea lor mintală în această problemă, fiindcă de-abia se desprinseseră din vechiul sistem papal, traducătorii noștri moderni, în special cei ai recentei Versiuni Revizuite, nu sunt îndrepățiți la nici o astfel de considerație. Profesorii de teologie și păstorii congregațiilor consideră că ei sunt îndreptățiți să urmeze calea acestor traducători, de a nu explica sensul cuvântului ebraic șeol și al celui grecesc hades, și folosind aceste cuvinte, ei de asemenea dau de înțeles turmelor lor încrezătoare că este vorba de un loc de tortură, un iaz de foc. În vreme ce le atribuim celor neștiutori numai cele mai bune motive, este evident că numai fățărnicia și lașitatea îi fac pe oamenii educați, care cunosc adevărul despre acest subiect, să prefere să continue a învăța eroarea prin deducție.

Dar nu toți slujitorii bisericești știu despre erorile traducătorilor și acoperă și ascund intenționat aceste erori de popor. Într-adevăr, mulți nu știu despre ele, acceptând doar, fără o cercetare sistematică și amănunțită, teoriile profesorilor lor de la seminar. Profesorii și învățații sunt cei vrednici de blamat. Aceștia au ținut ascuns adevărul despre “iad” din câteva motive: În primul rând există evident un fel de înțelegere sau etichetă printre ei, că dacă doresc să-și mențină poziția în “profesie”, ei “nu trebuie să divulge secretele școlii”, adică nu trebuie să divulge secretele profesionale “oamenilor de rând”, “laicilor”. În al doilea rând, cu toții se tem că a lăsa să se știe că ei au predat o doctrină nescripturală ani de zile, ar distruge respectul popular și reverența față de “cler”, față de denominații și de școlile teologice, și ar tulbura încrederea în înțelepciunea lor. O, și cât de mult atârnă de încrederea și reverența față de oameni, când Cuvântul lui Dumnezeu este atât de general ignorat! În al treilea rând, ei știu că mulți dintre membrii sectelor lor nu sunt contrânși de “iubirea lui Christos” (2 Corinteni 5:14), ci numai de frica iadului, și ei văd clar, prin urmare, că a lăsa adevărul să fie cunoscut acum ar însemna a pierde numele și banii multora din turmele lor, iar aceasta, pentru “câți vor să se fălească de corp” (“cei care doresc să arate bine în fața oamenilor”, traducerea Cornilescu revizuită – n.e.) – Galateni 6:12, ar părea să fie o mare nenorocire.

Dar care va fi judecata lui Dumnezeu, al cărui caracter și plan sunt ponegrite prin doctrina blasfematoare, care este sprijinită de aceste cuvinte netraduse? Îi va lăuda El pe acești slujitori necredincioși? Le va îndreptăți El calea? Păstorul cel Mare îi va numi pe aceștia prietenii Săi iubiți și le va face cunoscute planurile Sale viitoare (Ioan 15:15) ca ei să le denatureze, de asemenea, pentru a-și păstra propria demnitate și reverență? Va continua El să trimită “lucruri noi și vechi”, “hrană la timp” pentru casa credinței prin mâna slujitorilor necredincioși? Nu, aceștia nu vor continua să fie purtătorii Lui de cuvânt sau să păstorească turma Sa (Ezechiel 34:9,10). El va alege în locul lor, ca și la prima venire, purtători de cuvânt dintre laici – “oameni de rând” – și le va da cuvinte la care nimeni dintre marii preoți nu va fi în stare să răspundă sau să se împotrivească (Luca 21:15). Și, după cum a fost prezis, “înțelepciunea înțelepților lui va pieri și cuminția cuminților săi se va acunde”. Isaia 29:9-19

“Infern” în Vechiul Testament

Cuvântul “infern”, în Biblia de la 1874, apare de patruzeci și patru de ori în Vechiul Testament și în fiecare caz în ebraică este șeol. Nu înseamnă un iaz de foc și de pucioasă, nici altceva asemănător cât de cât cu acest gând, nici în cea mai mică măsură! Chiar contrariul: în locul unui loc de foc arzător, este descris în context ca o stare de “întuneric” (Iov 10:21); în locul unui loc unde se aud țipete și gemete, este descris în context ca un loc al “tăcerii” (Psalmul 115:17); în loc să reprezinte în vreun sens durere și suferință, sau părere de rău, contextul îl descrie ca pe un loc sau o stare a uitării (Psalmul 88:12), “căci nu este nici lucru, nici minte, nici știință, nici înțelepciune în mormânt (șeol) unde te duci”. Eclesiastul 9:10

Semnificația cuvântului șeol este “stare ascunsă”, așa cum se aplică la starea omului în moarte, în care și dincolo de care totul este ascuns, cu excepția ochiului credinței; ca atare, prin asociere potrivită și strânsă, cuvântul a fost adesea folosit în sensul de mormânt – groapă, loc ascuns sau locul dincolo de care numai cei care au ochiul înțelegerii luminat pot vedea învierea, restabilirea ființei. Și să observăm, în mod special, că același cuvânt șeol este tradus de căre traducătorii Bibliei de la 1874 “infern” de patruzeci și patru de ori, “mormânt” de douăzeci și șapte de ori și “groapă” de patru ori.

Toate textele în care “șeol” este tradus “infern”

1. Prov. 27:20. “Precum infernul și adâncul nu se satură, așa nu se satură nici ochii omului.”
2. Amos 9:2. “De vor săpa până în infern și de acolo mâna Mea îi va lua.” (O expresie figurativă deoarece, cu siguranță, gropile din pământ sunt singurele infernuri în care oamenii pot să sape.)
3. Psalm 6:5. “În infern cine Te va lăuda?”
4. Psalm 16:10. “Căci Tu nu vei lăsa infernului sufletul meu, nici nu vei lăsa pe cuviosul Tău să vadă mormântul (“putrezirea” în traducerea Cornilescu revizuită – n. e.).” (Acesta se referă la cele trei zile ale Domnului nostru în mormânt – Fapte. Ap. 2:31;3:15.)

5,6. Psalm 18:5 și 2 Sam. 22:6. “Legăturile infernului mă învăluiau, peste mine căzură lanțurile morții.” (Un limbaj figurativ în care se arată cum necazurile grăbesc pe cineva spre mormânt.)

7. Psalm 30:3. “Iehova, scos-ai din infern sufletul meu.” Nimeni nu va crede că sufletul lui David a fost scos dintr-un chin veșnic, deoarece partea din urmă a versetului arată infernul din care David a scăpat, zicând: “Păstra-tu-mi-ai viața ca să nu mă cobor în groapă.”
8. Psalm 31:17. “Rușineze-se nelegiuiții, tacă în infern.” (Într-adevăr, “acolo răii încetează de a tulbura” – Iov 3:17.)
9. Psalm 49:14. “Ca oile în infern vor fi puși, moartea îi va paște.” (Moartea îi duce pe toți în infern, în mormânt, în pulbere.) “Și mutra (frumusețea sau puterea) lor o va mânca infernul (nimicirea).”
10. Psalm 49:15. “Dar Dumnezeu va răscumpăra sufletul meu din puterea infernului.” (Dumnezeu a răscumpărat viața tuturor oamenilor prin Fiul Său Isus și acum toți așteaptă “dimineața învierii”, când vor fi eliberați din pulbere – Ioan 5:28.)
11. Psalm 55:15. “Coboare-se de vii în infern!” Textul marginal (englez), “groapă”.
12. Psalm 86:13. “Și Tu ai mântuit sufletul meu din infernul cel mai de jos.” Textul marginal (englez), “groapă”.
13. Psalm 88:3. “Și viața mea se apropie de infern” (nimicire).
14. Psalm 89:48. “Care este omul … care va scăpa sufletul său de infern?” (În loc ca sufletul să fie nemuritor, întrebarea este, cine va scăpa sufletul său de la moarte? Dacă Dumnezeu nu pregătea o răscumpărare și înviere, neamul omenesc se stingea din viață.)
15. Psalm 116:3. “Funiile morții mă înconjuraseră, strâmtorările infernului m-aflaseră.” (Bolile și necazurile sunt mâinile simbolice ale mormântului care ne prind.)
16. Psalm 139:8. “… și de mă voi culca în infern, iacă Tu și acolo ești.” (Puterea lui Dumnezeu este nemărginită; chiar și asupra celor din mormânt El are putere și va exercita-o aducându-i afară pe toți care sunt în morminte – Ioan 5:28.)
17. Numeri 16:30-33. “… și pământul își va deschide gura sa și-i va înghiți pe ei … și pe toți oamenii care erau a lui Core și toată averea lor. Se pogorâră … de vii în infern și pământul îi acoperi.” (Aceasta nu este, nicidecum, o dovadă că s-au coborât într-un iad de chinuri; ei au fost înghițiți de pământ.)
18. Deut. 32:22. “Că focul s-a aprins în mânia Mea, și va arde până la cele mai adânci ale infernului.” (O reprezentare figurativă a distrugerii, o deplină ruină a lui Israel ca națiune – “mânia spre pierzare”, cum a numit-o apostolul, mânia lui Dumnezeu a “ars” acea națiune până la baza temeliilor ei – 1 Tes. 2:16.)
19. Iov 11:8. “Înaltă ca cerurile este (înțelepciunea lui Dumnezeu)! Ce poți face? Mai adâncă decât infernul (decât orice groapă)! Ce poți cunoaște?”
20. Iov 17:16. “S-a pogorât sub zăvoarele infernului, de este repaus măcar în pulbere.” (Cu siguranță, în pulbere este repaus – Iov 3:17,18.)
21. Iov 26:6. “Gol este infernul (mormântul) înaintea Lui și fără acoperiș adâncul.”
22. Prov. 7:27. “Calea spre infern (mormânt) este casa ei, ducătoare la cămările morții.”
23. Prov. 15:11. “Infernul și adâncul sunt înaintea lui Iehova.” (Aici mormântul este asociat cu nimicirea și nu cu viața în chinuri.)
24. Prov. 15:24. “Calea vieții merge tot în sus pentru cel înțelept, ca să se depărteze de infernul de jos.” (Aceasta ilustrează speranța învierii din mormânt.)
25. Prov. 30:15,16. “Trei lucruri sunt ce nu se mai satură, da patru, ce nu zic “destul”: infernul (distrugerea), mitra stearpă, pământul neadăpat de apă și focul ce niciodată nu zice: “destul”.” (După cum focul nimicește totul, tot astfel și moartea distruge totul.)
26. C. Cântărilor 8:6. “… tare ca moartea este iubirea; puternică ca infernul (distrugerea) gelozia ei.”
27. Isaia 5:14. “De aceea se lărgește infernul și deschide gura sa cea fără de margini.” (Aici groapa este un simbol al nimicirii.)

28,29. Isaia 14:9,15. “Infernul (textul marginal englez, mormântul) de dedesupt s-a cutremurat pentru tine, ca să te întâmpine la venirea ta … Dară în infern iacă-te aruncat.” (Mormântul redat la fel în versetul 11.)

30. Isaia 28:15-18. “Pentru că ați zis: “noi am încheiat legământ cu moartea și cu infernul (mormântul) am făcut învoială; când biciul inundării va trece, el nu va ajunge la noi căci ne-am făcut minciuna locul nostru de scăpare și sub mințire ne vom ascunde”. Pentru aceasta așa zice Iehova, Domnul “… legământul vostru cu moartea se va rupe și învoiala voastră cu infernul (mormântul) nu va sta.” (Dumnezeu declară, astfel, că ideea predominantă, prezentă, prin care moartea și mormântul sunt înfățișate mai degrabă ca prieteni, decât dușmani va înceta și omul va învăța că moartea este plata păcatului și că ea este în puterea lui Satan – Romani 6:23, Evrei 2:14 – și nu în a unui înger trimis de Dumnezeu.)
31. Isaia 38:10. “Zis-am pe la miazăziua zilelor mele: “Mă voi duce la porțile infernului, lipsi-mă-voi de rămășița anilor mei”.” (Din aceste cuvinte ale lui Ezechia, bunul rege al lui Iuda, desigur nimeni nu va crede că el, Ezechia, aștepta să meargă la porțile unui chin veșnic. Fiind bolnav, el se simțea aproape de moarte, de stingere, de uitare, unde știa că se va duce.)
32. Isaia 38:18. “Căci nu infernul te va lăuda.” (În partea din urmă a textului se vede clar, că infernul amintit aici este “groapa”.)
33. Isaia 57:9. “Și te-ai umilit până la infern.” (Aici, adâncimea simbolică a degradării.)
34. Ezec. 31:15-17. “În ziua în care s-a pogorât în infern, făcut-am să plângă pentru dânsul … Făcut-am să se înspăimânte popoarele de vuietul căderii sale, când l-am pogorât în infern cu cei ce se pogoară în groapă … Și aceștia s-au pogorât cu dânsul în infern.” (Descrierea simbolică și profetică a căderii Babilonului în distrugere, tăcere, mormânt.)
35. Ezec. 32:21. “Cei mai puternici dintre viteji de dânsul vor vorbi din mijlocul infernului și de cei ce l-au ajutat.” (O continuare a aceleiași figuri reprezentând distrugerea Egiptului ca națiune, unindu-se cu Babilonul în nimicire.)
36. Ezec. 32:27. “Care s-au pogorât în infern cu armele lor de rezbel și care au pus săbiile lor sub capetele lor și uneltele fărădelegilor lor pe oasele lor, deși erau frica celor puternici în pământul celor vii.” (Groapa este singurul “infern” în care cei căzuți dorm cu săbiile sub capul lor.)
37. Osea 13:14. “Din mâna infernului i-aș răscumpăra; de moarte i-aș mântui; dar haide moarte cu ciuma ta, haide infernule cu mortăciunea ta! Compătimirea fie ascunsă de ochii Mei!” (Aici este profețită învingerea răscumpărării pentru întreg neamul omenesc, îndeplinită de Domnul nostru Isus Cristos la întâia Lui venire, pe baza căreia, la a doua Lui venire, în Împărăția de o mie de ani, va pune capăt morții, va nimici mormântul, eliberând pe toți morții din el – Apoc. 20:14; Ioan 5:28.)
38. Habacuc 2:5. “(Cel) ce-și întinde lăcomia sa ca infernul (mormântul) și este nesățios ca și moartea.”
39. Iona 2:1,2. “Și s-a rugat Iona lui Iehova, Dumnezeul său, din pântecele peștelui și a zis: “Strigat-am în strâmtorarea mea către Iehova și El m-a auzit, din pântecele infernului am strigat, și Tu ai auzit vocea mea.” (Pântecele peștelui a fost pentru un timp mormântul său.)

Textele în care “șeol” este tradus “mormânt” și “groapă”

1. Gen. 37:35. “Plângând mă voi coborî la fiul meu în mormânt!„
2. Gen. 42:38. “… atunci voi, căruntețele mele le veți pogorî cu întristare în mormânt.” (Vezi, de asemenea, aceeași exprimare în cap. 44:29-32. Traducătorilor nu le-a plăcut să trimită pe Iacov, slujitorul lui Dumnezeu în iad numai din cauza că fiii lui au fost răi.)
3. 1 Sam. 2:6. “Iehova omoară și învie, coboară în mormânt și face să învie.”
4. 1 Împ. 2:6,9. “… și cărunteța lui să nu se pogoare în pace în mormânt … să pogori cu sânge cărunteța lui în mormânt.„
5. Iov 3:22. “Se veselesc când găsesc mormântul.” (Nimeni nu se poate veseli găsind un chin veșnic.)
6. Iov 7:9. “… așa și cel ce se pogoară în mormânt.„
7. Iov 14:13. “O, de m-ai ascunde în mormânt, de mai acoperi până ce-ți va trece mânia; de mi-ai pune un termen, după care să-|i amintești iarăși de mine” (să mă înviezi)!
8. Iov 17:1,13,14. “Mormântul mă așteaptă … Mormântul e casa mea; în întuneric îmi aștern culcușul meu.” (Iov așteaptă învierea – “dimineața”.)
9. Iov 21:13. “Ei își petrec zilele în fericire și într-o clipeală se pogoară în mormânt.„
10. Iov 33:22-24,28. “Sufletul său se apropie de mormânt … Dară de se află la dânsul unu … și el se îndură de dânsul și zice: “Apără-l să nu se pogoare în mormânt; am găsit cu cale a-l ierta” (pe baza jertfei de ispășire dată de Isus Hristos, Rom. 3:25, 26) … El apărat-a sufletul meu, să nu se pogoare în mormânt (pentru todeauna, ci numai pentru un timp).”
11. Psalm 9:17. “În mormânt (nu într-un iad cu chinuri) se vor reîntoarce nelegiuiții.” “Că țărână ești și în țărână te vei întoarce” – Gen. 3:19.
12. Psalm 55:23. “… Dumnezeu îi va coborî în adâncul mormântului.„
13. Psalm 88:4,5,11. “Asemănat sunt celor ce se coboară în mormânt … ce zac în mormânt … Oare spune-vor în mormânt de îndurarea Ta?”
14. Psalm 141:7. “… așa risipească-se oasele noastre la gura mormântului.„
15. Prov. 1:12. “Să-i înghițim de vii, ca infernul și întregi, ca pe cei ce se pogoară în mormânt” (comparați cu Num. 16:30-33).
16. Prov. 5:5. “… pașii săi ies la mormânt (duc la mormânt).”
17. Prov. 9:18. “Și el nu știe că acolo sunt umbrele morții și că cei chemați de ea sunt în adâncul mormântului.” (Aici invitații prostituatei sunt reprezentați ca morți, bolnavi sau muribunzi și mulți, victime ale senzualității în mormintele premature ale bolilor care, de asemenea, grăbesc posteritatea lor la mormânt.)
18. Ecles. 9:10. “Toate câte-ți sunt la îndemână, fă-le cu toată puterea ta; căci nu este nici lucru, nici minte, nici știință, nici înțelepciune în mormânt unde te duci.”
19. Isaia 14:19. “… ce se pogoară la pietrele mormântului.„
20. Psalm 30:3,9. “… păstratu-mi-ai viața, ca să nu mă cobor în groapă … Ce folos este de sângele meu (de viața mea), de mă voi pogorî în groapă.„
21. Psalm. 107:20. “… și să-i scape din gropile lor.”
22. Zaharia 9:11. “… voi da drumul încătușaților tăi din groapa în care nu este apă” (dar nici foc).

Această listă cuprinde toate textele în care cuvântul evreiesc “șeol” nu s-a tradus “infern”. Din această examinare trebuie să fie evident, tuturor cititorilor, că descoperirea lui Dumnezeu de-a lungul a patru mii de ani nu conține nici o sugestie despre un “iad” așa cum este înțeles acum, să semnifice, acest cuvânt.

“Iad” și “infern” în Noul Testament

În Noul Testament, cuvântul grecesc hades corespunde exact cuvântului ebraic șeol. Ca dovadă vedeți citatele din Vechiul Testament date de apostoli, în care ei îl redau hades. De exemplu, Faptele Apostolilor 2:27, “… că nu vei lăsa sufletul meu în infern” este un citat din Psalmul 16:10, “căci Tu nu vei lăsa infernului (șeolului) sufletul meu”. Și în 1 Cor. 15:54, 55: “Moartea s-a înghițit în biruință. Moarte unde este boldul tău, iadule (hades) unde este biruința ta?”, este o aluzie la Isaia 25:8, “Va înghiți moartea pentru etern” și la Osea 13:14, “… haide moarte cu ciuma ta, haide infernule (șeol) cu mortăciunea ta”.

Cuvintele “iad” și “infern” traduse din cuvântul grecesc “hades”

1. Matei 11:23. “Și tu Capernaume! care te-ai înălțat până la cer, te vei pogorî până la iad.” Luca 10:15: “… până la iad te vei pogorî.” (Cetatea a fost favorizată din belșug cu privilegiile cunoștinței și a ocaziilor, sau figurativ, a fost “înălțată la cer”, dar datorită folosirii greșite a favorurilor lui Dumnezeu, va fi înjosită, sau figurativ coborâtă în iad, ruinată, distrusă. Acum este atât de complet îngropată în uitare, încât chiar și locul unde a fost este o chestiune de dispută. Capernaumul este în mod sigur distrus, coborât la iad.)
2. Luca 16:23. “Și în iad ridicându-și ochii săi, fiind în chinuri.” (O figură parabolică explicată mai departe sub un titlu separat.)
3. Apoc. 6:8. “Și am văzut, și iacă un cal galben; și numele celui ce ședea pe el era Moartea și Infernul urma după ea.” (Simbol al distrugerii sau mormântul.)
4. Matei 16:18. “… pe această piatră voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui.” (Deși persecuție aspră și neînduplecată a îndurerat Biserica în timpul Vârstei Evanghelice, aceasta niciodată nu va determina exterminarea ei și în cele din urmă prin învierea sa îndeplinită de Domnul ei, Biserica va domni peste iad – mormânt.)

Cristos în “infern” (hades) și înviat din “infern” (hades) Fapte. Ap. 2:1, 14, 22-31

“… sosind ziua cincizecimii … Petru sculându-se … le-a zis: “Bărbați israeliți, ascultați cuvintele acestea: Isus Nazarineanul, bărbat adeverit de la Dumnezeu între voi … fiind dat după sfatul hotărât și după preștiința lui Dumnezeu (El a fost dat pentru păcatele noastre), luându-L și prin mâinile celor fărădelege crucificându-L, l-ați omorât. Pe care Dumnezeu L-a înviat, dezlegând durerile (sau legăturile) morții fiindcă nu era cu putință ca să fie El ținut de dânsa (pentru că Cuvântul lui Iehova declarase înainte învierea Sa); Că David zice despre dânsul (reprezentându-l sau vorbind pentru el), văzut-am (Eu, Cristos) pe Domnul (Iehova) înaintea Mea pururea, că este de-a dreapta Mea, ca să nu mă clătesc. Pentru aceasta s-a veselit inima Mea și s-a bucurat limba Mea, chiar și corpul Meu se va repausa în speranță, că nu vei lăsa sufletul Meu în infern (hades, mormânt, condiția morții), nici vei lăsa ca cel cucernic al Tău să vadă stricăciunea. Tu (Iehova) mi-ai făcut cunoscut (mie, Cristos) căile vieții”.” Aici Domnul nostru personificat prin profetul David exprimă credința Sa în promisiunea lui Iehova privind învierea și îndeplinirea completă și glorioasă a planului lui Iehova prin El și se bucură în perspectivă.

Petru continuă spunând: “Bărbați, frați, să-mi fie iertat a vorbi liber către voi despre patriarhul David, că a și murit și s-a îngropat și mormântul lui este între noi până în-tr-această zi (așa că această profeție nu s-a putut referi la el personal, pentru că sufletul lui David a fost lăsat în “infern” – hades, mormânt, starea morții – și corpul său a văzut stricăciunea). Deci, fiind profet și știind că i s-a jurat Dumnezeu cu jurământ că din trupul coapselor lui, după corp va ridica pe Christos să șadă pe tronul lui; mai-nainte văzând aceasta a vorbit de învierea lui Christos (din “infern” – hades, mormânt – în care a trebuit să meargă pentru nelegiuirile noastre), că sufletul Său nu s-a lăsat în infern (hades – starea morții), nici corpul Lui nu a văzut stricăciunea„. Astfel Petru prezintă un argument puternic, logic, bazat pe cuvintele profetului David – arătând, în primul rând, că Cristos, care a fost dat de către Dumnezeu pentru nelegiuirile noastre, a mers în “infern”, în mormânt, în starea morții, distrugere (Psalmul 16:10), și în al doilea rând că, potrivit făgăduinței a fost eliberat din infern, mormânt, moarte, distrugere, prin înviere – o ridicare la viață, fiind creat din nou aceeași ființă identică, dar mai glorioasă și înălțată chiar la “strălucirea măririi și imaginea ființei Lui (a Tatălui)” (Evrei 1:3). Și acum “acest Isus” (Fapte. 2:36), în descoperirea Sa următoare Bisericii, declară:

Apoc. 1:18. “… Cel ce sunt viu și am fost mort și iacă trăiesc în secolii secolilor; Amin, și am cheile infernului (hades, mormânt) și ale morții.”

Amin! Amin! răspund inimile noastre; deoarece în învierea Sa noi vedem rezultatul glorios al întregului plan al lui Iehova, care va fi îndeplinit prin puterea Celui înviat, care acum deține cheile mormântului și ale morții, și la timpul potrivit va elibera toți prizonierii care sunt, prin urmare, numiți “încătușați cu speranță” (Zaharia 9:12; Luca 4:18). Nici o viclenie sau iscusință, prin nici un șiretlic, nu poate denatura aceste scripturi complet și să le folosească greșit în spijinul acelor tradiții papale monstruoase și blasfematoare ale chinului veșnic. Dacă aceasta ar fi fost pedeapsa noastră, Cristos, pentru a fi sacrificiu înlocuitor pentru noi, trebuie încă să îndure, și pentru toatăeternitatea, un astfel de chin, ceea ce nimeni nu va pretinde. Dar pedeapsa noastră a fost moartea, și “Christos a murit pentru păcatele noastre” “și pentru ale toată lumea”. 1 Corinteni 15:3; 1 Ioan 2:2

Apoc. 20:13,14. “Și marea a dat pe morții cei din-tr-ânsa și moartea și infernul (mormântul) au dat pe morții cei dintr-ânsele și s-au judecat fiecare după faptele sale. Și moartea și infernul (mormântul) s-au aruncat în lacul cel de foc. Acesta este mortea cea de a doua”. (Lacul de foc este simbolul nimicirii finale și veșnice. Moartea și infernul (mormântul) merg amândouă în el. Și nu va mai fi moarte; “Neamicul cel mai de pe urmă ce se va desființa este moartea” – 1 Corinteni 15:26; Apocalipsa 21:4.)

Alte locuri unde este cuvântul “iad”

După ce am examinat cuvântul șeol, singurul cuvânt în Vechiul Testament redat prin “infern”, și cuvântul hades, cel mai frecvent redat în Noul Testament prin “iad”, acum remarcăm fiecare loc rămas în Scripturi unde se folosește cuvântul “iad”. În Noul Testament, alte două cuvinte sunt redate prin “iad”, și anume, gheena și tartaroo, pe care le vom analiza în ordinea numită.

“Gheena” = Valea Hinnom

Acest cuvânt apare în următoarele texte – în total de douăsprezece ori: Matei 5:22, 29, 30; 10:28; 18:9; 23:15, 33; Marcu 9:43-47; Luca 12:5; Iacov 3:6. Aceasta este forma grecească a cuvintelor ebraice care sunt traduse prin “Valea Hinnom”. Această vale este așezată chiar în afara cetății Ierusalimului și a servit de canal pentru scurgere și pentru arderea gunoaielor din acea cetate. Acolo erau aruncate cadavrele, gunoaiele etc. și focul era menținut arzând continuu pentru a mistui cu totul orice era depozitat acolo, adăugându-se pucioasă ca să ajute arderea și să asigure o distrugere completă. Dar nu era permis să fie aruncat în gheena nimic ce era viu. Evreilor nu le era permis să tortureze nici o creatură.

Când ne gândim că prin poporul Israel Dumnezeu ne-a dat învățături ilustrând procedurile și planurile Sale, prezente și viitoare, trebuie să ne așteptăm ca această Vale Hinnom sau gheena să-și joace și ea rolul ei în ilustrarea lucrurilor viitoare. Știm că preoțimea și templul lui Israel au ilustrat Preoțimea Împărătească, Biserica creștină, deoarece ea va fi adevăratul templu al lui Dumnezeu; și știm că cetatea lor principală a fost o ilustrație a Ierusalimului Nou, sediul puterii Împărăției și centrul autorității – cetatea (guvernul) marelui Împărat, Emanuel. Ne amintim, de asemenea, că guvernul lui Cristos este reprezentat în cartea Apocalipsei (cap. 21:10-27) printr-o cetate – Ierusalimul cel Nou. Acolo, după descrierea clasei căreia i s-a permis să intre în privilegiile și binecuvântările acelei Împărății – cei onorabili și glorioși, și toți cei care au dreptul la pomii vieții – aflăm că este, de asemenea, declarat că nu va intra în ea nimic întinat, sau care trăiește în urâciune sau minciună, ci numai cei pe care Mielul îi va scrie ca vrednici de viață. Această cetate, care astfel va reprezenta lumea întreagă mântuită la sfârșitul Mileniului, a fost simbolizată prin cetatea pământească Ierusalim; iar cei întinați, cei care trăiesc în urâciune etc., clasa celor nevrednici de viață veșnică, cei care nu vor intra în ea, au fost reprezentați prin cadavrele respinse și murdare, lipsite de viață, aruncate în gheena afară din cetate – a căror distrugere completă – moartea a doua – a fost astfel simbolizată. În consecință, găsim declarat că acei care n-au fost găsiți vrednici de viață sunt aruncați în “lacul cel de foc” (Apocalipsa 20:15) – focul aici, ca și peste tot, fiind folosit ca simbol al nimicirii, iar simbolul lacului “cel de foc” fiind scos din aceeași gheena sau Valea Hinnom.

De aceea, fiindcă gheena a servit unui scop util pentru cetatea Ierusalim, ca un loc pentru arderea gunoiului, această vale, ca și cetatea însăși, a fost un tip și a ilustrat procedeele viitoare ale lui Dumnezeu, respingând și dând la nimicire toate elementele necurate, împiedicându-le astfel să întineze cetatea sfântă, Noul Ierusalim, după ce încercarea din veacul Milenar va fi dovedit pe deplin și va fi separat cu o corectitudine negreșită “oile” de “capre”.

Așadar, gheena a fost un tip sau o ilustrație a morții a doua – distrugerea finală și completă, din care nu poate fi nici o revenire; pentru că după aceea, “nu mai rămâne sacrificiu pentru păcate, ci … o râvnă arzătoare care va mistui pe cei împotrivitori” (Evrei 10:26, 27).

Să ne amintim că Israel, pentru a fi folosit ca tip al viitoarelor procedee ale lui Dumnezeu cu neamul omenesc, a fost tratat tipic, ca și cum răscumpărarea ar fi fost deja dată înainte de ieșirea lor din Egipt, deși numai un miel tipic fusese înjunghiat. Când a fost construit Ierusalimul și templul – care a reprezentat templul adevărat, Biserica și Împărăția adevărată așa cum va fi ea stabilită prin Cristos în Mileniu – acel popor a simbolizat lumea în Veacul Milenar. Preoții lor au reprezentat Preoțimea Împărătească glorificată și Legea lor cu cerințele ei de ascultare perfectă a reprezentat Legea și condițiile sub Noul Legământ, care vor fi puse în aplicare pentru binecuvântarea tuturor celor ascultători și pentru condamnarea tuturor celor care, acordându-li-se cea mai deplină ocazie, nu se vor supune din inimă conducerii drepte și legilor marelui Împărat.

Văzând, deci, că organizarea politică a lui Israel, condițiile etc. le-au prefigurat pe cele din lume în veacul viitor, ce potrivit este să găsim în Valea sau abisul gheena o ilustrație a morții a doua, distrugerea completă în veacul care vine a tot ce este nevrednic să fie păstrat; și cât de potrivit este, de asemenea, simbolul “lacul de foc care arde cu pucioasă” (Apoc. 19:20), inspirat din aceeași gheena sau Valea Hinnom, care arde continuu cu pucioasă. Expresia “care arde cu pucioasă” mărește puterea simbolului “foc”, pentru a exprima distrugerea completă și irevocabilă a morții a doua, deoarece pucioasa arzândă este cel mai ucigător agent cunoscut. Ce rațional este, de asemenea, să așteptăm ca Israelul să aibă tribunale și judecători care se aseamănă sau prefigurează judecățile din veacul viitor și ca sentința acelor tribunale (figurative) ale acelui popor (figurativ) sub acele legi (figurative) la acel abis (figurativ), din afara acelei cetăți (figurative), să corespundă considerabil sentințelor (reale) ale tribunalului (real) și ale judecătorilor din veacul viitor. Dacă aceste puncte vor fi reținute, ele ne vor ajuta mult să înțelegem cuvintele Domnului nostru referitoare la gheena; pentru că, deși a fost menționată și s-a făcut referire la valea literală, totuși aceste cuvinte conțin învățături legate de veacul viitor și de gheena antitipică – moartea a doua.

Vinovat va fi de focul gheenei – Matei 5:21, 22

“Ați auzit că s-a zis celor de demult: “Să nu ucizi” și cine va ucide vinovat va fi judecății. Iar eu zic vouă, că tot cel ce se mânie asupra fratelui său fără cauză, vinovat va fi (în viitor – sub regulamentele adevăratei Împărății) judecății și cine va zice fratelui său Raca (prostule, traducerea Cornilescu revizuită – n. e.), vinovat va fi sinedriului, dară cine va zice, nebunule, vinovat va fi de focul gheennei.„

Pentru a înțelege aceste cuvinte referitoare la sinedriu, judecători și gheena, toți ar trebui să știm câte ceva despre regulamentele evreiești. “Curtea cu juri” se compunea din șapte bărbați (sau douăzeci și trei – numărul este disputat), care aveau puterea să judece unele categorii de nelegiuiri. Înaltul Consiliu, sau Sinedriul, era format din șaptezeci și unu de bărbați, recunoscuți ca învățați și capabili. Acesta era cel mai înalt tribunal al evreilor și supravegherea lui era peste cazurile cele mai grave. Pedeapsa cea mai aspră era moartea; însă unii criminali foarte înrăiți erau supuși după moarte unei înjosiri, refuzându-li-se îngroparea și fiind aruncați împreună cu cadavrele câinilor și cu gunoaiele din cetate etc. în gheena, ca să fie nimiciți acolo. Scopul acestei arderi în gheena era ca să facă nelegiuirile și pe nelegiuiți detestabili în ochii poporului și însemna că acuzatul era un caz fără speranță. Trebuie să ne amintim că Israelul spera într-o înviere din mormânt, și că de aceea erau deosebit de atenți în tratarea corpurilor celor morți. Neînțelegând pe deplin puterea lui Dumnezeu, se pare că ei se gândeau că El avea nevoie de ajutorul lor (Exodul 13:19; Evrei 11:22; Fapte. Ap. 7:15, 16). Prin urmare, nimicirea corpului în gheena, după moarte, sugera (simbolic) pierderea speranței vieții viitoare printr-o înviere. Astfel pentru aceștia gheena a reprezentat moartea a doua în același mod figurativ în care ei ca popor au reprezentat sau ilustrat o nouă ordine de lucruri viitoare sub Noul Legământ.

Remarcați că Domnul nostru, în cuvintele de mai sus, le-a arătat că interpretarea Legii de către ei, oricât de severă era, a fost mult inferioară semnificației reale a acelei Legi, așa cum va fi ea interpretată sub Împărăția reală și sub Judecătorii reali, care au fost reprezentați prin împărăția și judecătorii lor. El le-a arătat că porunca din Legea lor “să nu ucizi” mergea mult mai departe decât presupuneau ei; că mânia răutăcioasă și insulta “vor fi” considerate sub Noul Legământ o încălcare a Legii lui Dumnezeu și că, acei care sub condițiile favorabile ale Veacului Nou nu se vor reforma atât de amănunțit ca să respecte deplin Legea lui Dumnezeu, vor fi socotiți vrednici de ceea ce a simbolizat gheena din apropierea lor – moartea a doua. Totuși, rigurozitatea strictă a acelei Legi va fi aplicată numai în măsura în care vor fi nesocotite disciplinările, avantajele și ajutorul din veacul acela, care-i vor face capabili pe fiecare să se conformeze legilor lui.

Aceeași idee este continuată în

Matei 5:22-30

“… iar eu vă zic vouă … că mai de folos îți este ca să piară unul din membrii tăi, decât tot corpul tău să se arunce în gheennă.„

Aici iarăși, lucrarea Legii lui Dumnezeu sub Noul Legământ este comparată cu lucrarea ei sub Vechiul Legământ sau Legământul evreiesc, și ca îndemn este dată lecția stăpânirii de sine, prin declarația că este cu mult mai folositor ca oamenii să refuze a-și mulțumi dorințele degradate (chiar dacă le-ar fi dragi ca ochiul drept și li s-ar părea indispensabile ca mâna dreaptă), decât să și le mulțumească și să piardă în moartea a doua viața viitoare pregătită prin ispășire pentru toți cei care se vor întoarce la perfecțiune, la sfințenie și la Dumnezeu.

Aceste expresii ale Domnului nostru servesc nu numai pentru a arăta perfecțiunea (Romani 7:12) Legii lui Dumnezeu și cât de deplin va fi ea definită și aplicată în Mileniu, ci ele au servit și ca o lecție pentru evrei, care până atunci au văzut în poruncile lui Moise numai aspectul exterior, general al Legii lui Dumnezeu. Deoarece în starea lor decăzută ei au constatat că era greu să țină necălcată chiar și semnificația de suprafață a Legii, ei trebuie să vadă acum imposibilitatea ținerii semnificației mai fine a Legii descoperite prin Cristos. Dacă ei ar fi înțeles și ar fi primit învățătura Lui pe deplin, ar fi strigat: vai! dacă Dumnezeu ne judecă astfel, după însăși gândurile și intențiile inimii, toți suntem necurați, toți suntem imperfecți și nu ne putem aștepta decât să fim condamnați la gheena (la nimicire completă ca animalele). Ei ar fi strigat: “Arată-ne o preoțime mai înaltă decât a lui Aaron, un mare Preot și un Învățător pe deplin capabil să aprecieze Legea, și pe deplin capabil să aprecieze și să compătimească cu starea noastră decăzută și cu slăbiciunile noastre moștenite, și să ofere El pentru noi “mai bune sacrificii” și să aplice pentru noi acea mai mare iertare a păcatului necesară, și El, ca mare medic, să ne vindece și să ne restabilească, așa încât să ne putem supune Legii perfecte a lui Dumnezeu din inima noastră”. Atunci ei L-ar fi găsit pe Cristos.

Dar ei n-au învățat această lecție, pentru că urechile înțelegerii lor erau “amorțite” și de aceea n-au știut că Dumnezeu pregătise tocmai preotul, sacrificiul, învățătorul și medicul de care aveau ei nevoie, care la timpul cuvenit i-a răscumpărat pe cei sub Legea tipică, precum și pe cei care nu erau sub ea, și care, de asemenea, la timpul cuvenit, nu peste mult, Își va începe lucrarea de restabilire – redând vedere ochilor orbi ai înțelegerii lor și auz urechilor surde ale lor. Atunci va fi “înlăturat vălul” – vălul ignoranței, al mândriei și al înțelepciunii umane pe care Satan îl folosește acum pentru a orbi lumea față de legea adevărată a lui Dumnezeu și față de planul adevărat al mântuirii în Cristos.

Învățătura Domnului nostru, nu numai că a arătat aici Legea Noului Legământ și le-a dat evreilor o lecție, ci ea este de folos și Bisericii Evanghelice. În măsura în care învățăm strictețea Legii lui Dumnezeu și în ce ar consta perfecțiunea sub cerințele ei, vedem că Răscumpărătorul nostru a fost perfect și că noi, complet incapabili a ne recomanda singuri lui Dumnezeu ca împlinitori ai acelei Legi, putem afla acceptare la Tatăl numai în meritul Răscumpărătorului nostru, în timp ce nimeni nu poate fi din acel “Corp”, acoperit cu haina dreptății Lui, în afară de consacrații care se străduiesc să facă numai acele lucruri bine plăcute lui Dumnezeu, ceea ce include evitarea păcatului în măsura capacității. Totuși, acceptarea lor de către Dumnezeu nu se bazează pe perfecțiunea lor, ci pe perfecțiunea lui Cristos, atâta vreme cât ei rămân în El. Aceștia însă beneficiază de o înțelegere clară a Legii perfecte a lui Dumnezeu, chiar dacă ei nu sunt dependenți de o ținere perfectă a acestei Legi. Lor le place să facă voia lui Dumnezeu în măsura capacității lor și cu cât cunosc mai bine Legea perfectă a Lui, cu atât sunt mai capabili să se conducă pe ei înșiși și să se conformeze acestei legi. Astfel deci, cuvintele Domnului nostru au și pentru noi o lecție valoroasă.

Însă punctul care trebuie în mod special observat aici este că gheena, pe care evreii o știau și despre care Domnul nostru le vorbea, nu era un lac de foc arzând toată eternitatea, în care va fi aruncat oricine se “mânie asupra fratelui său” și îi zice “nebunule”. Nu; evreii n-au înțeles o idee atât de extremă din cuvintele Domnului. Teoria chinului veșnic le era necunoscută; nu-și avea locul în teologia lor, după cum se va arăta. Ea este o invenție relativ modernă, care a venit, după cum am arătat, de la papalitate – marea apostazie. Ideea este că gheena simbolizează moartea a doua – nimicirea totală, completă și veșnică. Acest lucru este arătat clar prin faptul că ea este pusă în contrast cu viața, ca opus al acesteia. “… îți este mai bine să intri în viață șchiop sau ciung, decât având amâdoauă mâinile sau amândouă picioarele să fii aruncat în focul cel etern … îți este mai bine să intri în viață cu un ochi, decât având amândoi ochii să fii aruncat în focul gheennei” (Matei 18:8, 9). Este mai bine să-ți negi plăcerile păcătoase decât să-ți pierzi toată viața viitoare și să fii nimicit în moartea a doua.

Poate să piardă și sufletul și corpul în gheenă
Matei 10:28; Luca 12:5

“Și nu vă temeți de cei ce ucid corpul, dar sufletul nu pot să-l ucidă, ci temeți-vă mai bine de cel ce poate să piardă și sufletul și corpul în gheennă„. Vezi, de asemenea, încă o relatare a aceleiași expuneri făcută de Luca – 12:4, 5.

Domnul nostru le arată, aici, urmașilor Săi marea cauză pentru care să aibă curaj și vitejie în împrejurările cele mai grele. Ei trebuiau să se aștepte la persecuție și împotriva lor să se vorbească tot felul de rele pe nedrept, din pricina Lui și din pricina “veștilor bune”, a căror slujitori și vestitori i-a făcut El; da, venea timpul când oricine îi va omorî să creadă că face un serviciu lui Dumnezeu. Consolarea sau răsplata lor pentru aceasta urma să fie primită, nu în viața aceasta, ci în viața viitoare. Ei au fost asigurați și au crezut că El venise să-Și dea viața o răscumpărare pentru mulți și că toți cei din morminte vor trebui, prin urmare, să audă la timpul cuvenit glasul Eliberatorului și să iasă afară, fie la răsplată (dacă au trecut cu succes încercarea în această viață), fie la o încercare sau judecată viitoare, cum va trebui să fie cazul cu marea majoritate care în viața prezentă nu vin la cunoștința și la ocazia necesară, esențiale pentru o încercare completă.

În condițiile prezente oamenii ne pot omorî trupul, dar nimic din ceea ce pot face nu ne va afecta ființa viitoare (sufletul), pe care Dumnezeu a promis că o va reînsufleți sau restabili prin puterea Sa în ziua învierii – Veacul Milenar. Sufletele noastre reînsuflețite vor avea corpuri noi (spirituale sau materiale – “… iar Dumnezeu îi dă (fiecărei semințe) corpul precum voiește”, și pe acestea nimeni nu va avea libertatea să le ucidă. Numai Dumnezeu are puterea să distrugă cu totul – sufletul și trupul. De aceea, numai de El trebuie să ne temem, iar de împotrivirea oamenilor, chiar până la moarte, nu trebuie să ne temem, dacă prin aceasta câștigăm aprobarea divină. Îndemnul Domnului nostru este deci: Nu vă temeți de cei care pot pune capăt vieții prezente (în curs de moarte) din aceste sărmane corpuri pe moarte. Nu vă îngrijiți prea mult de ea – de hrana, îmbrăcămintea, plăcerile ei, în comparație cu acea existență sau ființă viitoare pe care Dumnezeu a pregătit-o pentru voi, și care, dacă este asigurată, poate fi partea voastră veșnică. Nu vă temeți de amenințările, privirile sau faptele oamenilor, a căror putere nu poate trece dincolo de existența prezentă; care pot vătăma și ucide aceste corpuri, dar nu pot face mai mult. Mai degrabă aveți respect și considerație față de Dumnezeu, de la care sunt pornirile vieții veșnice – teme-ți-vă de Acela care poate să distrugă în gheena, în moartea a doua, atât existența prezentă pe moarte, cât și orice speranță de existență viitoare.

Viermele lor nu moare și focul nu se stinge

Matei 18:8, 9; Marcu 9:43-48

Aici este arătat în concluzie că gheena ca ilustrație reprezintă moartea a doua – nimicirea completă care trebuie să urmeze în cazul tuturor celor care, după ce au primit ocaziile vieții sau existenței viitoare prin sacrificiul Domnului nostru, se dovedesc nevrednici de darul lui Dumnezeu și refuză să-l accepte, prin aceea că refuză să asculte de cerințele Lui drepte. Nu se spune că Dumnezeu va păstra sufletul sau corpul în gheena, ci se spune că El le poate “distruge” și le va “distruge” pe amândouă în ea. Astfel ne învață că toți cei condamnați la moartea a doua sunt fără speranță și sunt șterși pe veci din existență.

(Deoarece aceste două pasaje se referă la aceeași cuvântare a Domnului, cităm din Marcu – remarcând că versetele 44 și 46, și o parte din versetul 45, nu se află în manuscrisele grecești vechi, deși versetul 48, care spune acelși lucru, se află în toate manuscrisele. Cităm textul așa cum este în aceste manuscrise vechi și demne de încerdere.) “Și de-ți va fi de piedică mâna ta taie-o; mai bine-ți este ciung să intri în viață, decât două mâini având să intri în gheenna, în focul nestins unde viermele lor nu moare și focul nu se stinge. Și de-ți va fi de piedică piciorul tău ta-ie-l; mai bine-ți este șchiop să intri în viață, decât două picioare având să fii aruncat în gheenna, în focul nestins unde viermele lor nu moare și focul nu se stinge. Și de-ți va fi de piedică ochiul tău scoate-l; mai bine-ți este cu un ochi să intri în Împărăția lui Dumnezeu, decât doi ochi având să fii aruncat în focul gheennei, unde viermele lor nu moare și focul nu se stinge.”

După citirea celor de mai sus, toți trebuie să fie de acord cu profetul, că Domnul nostru Și-a deschis gura și a vorbit în parabole și cuvinte tainice (Psalmul 78:2; Matei 13:35). Nimeni nu va presupune nici măcar un moment că Domnul nostru a sfătuit poporul să-și mutileze trupurile, tăindu-și membrele sau scoțându-și ochii. Nici n-a vrut ca noi să înțelegem că vătămările și desfigurările din viața prezentă vor continua dincolo de mormânt, când vom “intra în viață”. Evreii, cărora li S-a adresat, neavând nici o idee despre vreun loc de chin veșnic, și care știau că cuvântul gheena se referea la valea din afara cetății lor, care nu era un loc de tortură și nici un loc în care să fie aruncat ceva viu, ci un loc pentru nimicirea completă a ceea ce se arunca, recunoscând că expresia Domnului în privința membrelor și ochilor era figurativă, știau căgheena, de asemenea, era folosită în același sens figurativ, pentru a simboliza nimicirea completă.

Domnul a vrut să spună doar aceasta: Viața viitoare de care Dumnezeu S-a îngrijit pentru omul răscumpărat este de o valoare inestimabilă și va merita din belșug să faceți orice sacrificiu pentru a o primi și a vă bucura de acea viață. Dacă v-ar costa chiar un ochi, o mână sau un picior, așa încât toată eternitatea să fiți obligați să îndurați pierderea acestora, totuși viața ar fi ieftină chiar cu un astfel de preț. Ar fi mult mai bine, decât să vă păstrați membrele și să pierdeți totul în gheena. Fără îndoială că ascultătorii au tras și învățătura că aceasta se aplică la toate afacerile vieții, și au înțeles că Învățătorul a vrut să spună că ar merita cu prisosință să-și nege multe comodități, plăceri și gusturi dragi, ca mâna dreaptă, prețioase ca un ochi și folositoare ca un picior, mai degrabă, decât prin mulțumire să piardă viața viitoare și să fie cu totul nimiciți în gheena – moartea a doua.

Dar ce înseamnă, “viermele lor nu moare și focul nu se stinge”?

Răspundem: În gheena literală, care este baza ilustrației Domnului nostru, trupurile moarte ale animalelor etc., adeseori cădeau pe colțurile stâncilor și nu în focul care continua să ardă dedesubt. Astfel expuse, acestea făceau viermi și erau mistuite de ei, la fel de complet și de sigur ca și cele care ardeau. Nimeni nu avea voie să intervină în aranjamentul acestei văi; astfel viermii și focul împreună completau lucrarea de distrugere – focul nu se stingea și viermii nu mureau. Aceasta n-ar însemna un foc nesfârșit, nici viermi veșnici. Ideea este că viermii nu mureau lăsând cadavrele acolo, ci continuau și completau lucrarea de nimicire. La fel și focul: nu se stingea, ci ardea până când mistuia totul. Întocmai așa, dacă o casă ar fi în flăcări și focul n-ar putea fi ținut sub control sau stins, ci ar arde până când ar distruge clădirea, noi l-am putea numi în mod potrivit “foc nestins”.

Domnul nostru a vrut să ne întipărească ideea că moartea a doua, simbolizată prin gheena, are un caracter complet și final. Toți câți vor ajunge în moartea a doua vor fi nimiciți cu desăvârșire, pentru totdeauna; nici o răscumpărare nu se va mai da, vreodată, pentru cineva (Romani 6:9), deoarece nici unul care va fi vrednic de viață nu va fi aruncat în moartea a doua, sau în “lacul de foc”, ci numai aceia care iubesc nedreptatea după ce au venit la cunoștința adevărului.

Moartea a doua este clar ilustrată prin gheena nu numai în locurile de mai sus, ci este evident că același Învățător a folosit aceeași ilustrație pentru a reprezenta același lucru în simbolurile Apocalipsei chiar dacă acolo nu este numită gheena, ci “lac de foc”.

Aceeași vale a fost încă o dată folosită înainte, ca baza unei cuvântări a profetului Isaia (Isaia 66:24). Chiar dacă nu-i dă nici un nume, el o descrie; și să observe toți că vorbește, nu după cum s-ar putea aștepta unii care au idei false despre miliardele de oameni vii în flăcări și chin, ci despre trupurile moarte ale celor care au păcătuit împotriva Domnului, care sunt astfel reprezentați ca distruși complet în moartea a doua.

Cele două versete precedente arată timpul când se va împlini această profeție, și este în deplină armonie cu simbolurile Apocalipsei; ea aparține dispensației noi, Mileniului, “cerului nou și pământului nou„. Atunci toți drepții vor vedea atât dreptatea cât și înțelepciunea în faptul distrugerii complete a inamicilor incorigibili, voiți, ai dreptății, după cum este scris: ei “vor fi ură la toată carnea”.

Matei 23:15,33

Clasa căreia i se adresează aici n-au fost păgânii care n-aveau nici o cunoștință de adevăr, nici cei mai de jos sau cei mai ignoranți din poporul lui Israel, ci cărturarii și fariseii, în aparență cei mai religioși, conducătorii și învățătorii poporului. Acestora Domnul nostru le-a spus: “Cum veți scăpa de judecata gheennei?„. Acești oameni erau fățarnici; ei nu erau sinceri în privința convingerilor lor. Li se adusese mărturie îmbelșugată despre adevăr, dar ei au refuzat să-l accepte și s-au străduit să se opună infuenței lui și să descurajeze poporul în a-l accepta. Și împotrivindu-se astfel spiritului sfânt al luminii și adevărului, ei își împietreau inimile față de însuși mijlocul pe care Dumnezeu l-a intenționat pentru binecuvântarea lor. Deci, ei cu răutate s-au împotrivit harului Său, și o astfel de cale, dacă era urmată, trebuia ca în cele din urmă să sfârșească în condamnarea la moartea a doua, gheena. Fiecare pas în direcția orbirii voite și a opoziției față de adevăr face întoarcerea mai grea, și-l face pe răufăcător tot mai mult de un caracter pe care Dumnezeu îl detestă și pe care moartea a doua este menită să-l distrugă complet. Cărturarii și fariseii înaintau repede pe această cale, de aceea a fost întrebarea prevenitoare a Domnului: “Cum veți scăpa?” etc. Înțelesul este acesta: Deși voi vă lăudați cu evlavia voastră, totuși veți fi cu siguranță distruși în gheena, dacă nu vă schimbați calea!

Aprinsă de focul gheenei – Iacov 3:6

“… așa (importantă) se află limba între mădularele noastre, încât spurcă tot corpul și aprinde cursul firii și (sau când) este însăși aprinsă de focul gheennei”.

Aici, în limbaj puternic simbolic, apostolul arată influența mare și rea a unei limbi rele – o limbă aprinsă (figurativ) de gheena. A fi o limbă aprinsă de gheena înseamnă că ea este fixată în rău, printr-o dispoziție coruptă, încăpățânată, egoistă, plină de ură, rea; prin felul de dispoziție care, în ciuda cunoștinței și ocaziei, dacă nu este stăpânită și reformată, va fi socotită vrednică să fie distrusă – clasa pentru care este intenționată “moartea a doua”, adevăratul “lac de foc”, adevărata gheenă. Un individ cu o astfel de atitudine poate aprinde cu limba lui un foc mare, o tulburare distructivă, care, oriunde ajunge, produce rău în tot cursul vieții. Câteva cuvinte răutăcioase adeseori aprind toate patimile rele ale celui care le spune, are același efect asupra celorlalți și se răsfrâng asupra lui însuși. Iar continuarea pe o astfel de cale rea strică în final toată ființa și o aduce sub sentință ca în întregime nevrednică de viață.

“Tartaroo” nu este un loc de tortură

Cuvântul grecesc “tartaroo” apare numai o dată în Scripturi în 2 Petru 2:4, unde citim: “… Dumnezeu pe îngerii care au păcătuit nu i-a cruțat, ci … i-a aruncat în tartar și i-a dat spre a se păzi la judecată”.

Cuvântul tartaroo, folosit de Petru, se aseamănă foarte mult cu tartarus, un cuvânt folosit în mitologia greacă drept numele unui abis întunecos sau închisoare . Dar tartaroo pare să se refere mai mult la un act decât la un loc. Căderea îngerilor care au păcătuit a fost o cădere de la onoare și demnitate, în dezonoare și condamnare, iar ideea pare să fie: “Dumnezeu n-a cruțat pe îngerii care au păcătuit, ci i-a degradat și i-a predat lanțurilor întunericului”.

Aceasta este cu certitudine în armonie cu faptele cunoscute de noi din alte scripturi; căci aceste spirite căzute au vizitat pământul în zilele Domnului nostru și ale apostolilor. Prin urmare, ei n-au fost în ceva loc în adânc, ci “în adânc” în sensul că au fost degradați de la cinstea și libertatea avute mai înainte, și au fost restrânși în întuneric, ca într-un lanț. Ori de câte ori aceste spirite căzute își manifestă puterile prin medii, în ședințe spiritiste, pretinzând că sunt anumite ființe umane moarte, ele trebuie să-și facă lucrarea în întuneric, pentru că întunericul este lanțul în care sunt legate până la marea zi Milenară de judecată. Dacă aceasta implică faptul că în viitorul apropiat ele se vor putea materializa la lumina zilei este greu de spus. Dacă este așa, atunci ar crește mult puterea lui Satan de a orbi și a înșela pentru puțină vreme – până când Soarele Dreptății va fi răsărit deplin și Satan va fi legat complet.

Cu acestea încheiem investigarea folosirii biblice a cuvântului “iad”. Mulțumim lui Dumnezeu că nu găsim un asemenea loc de tortură veșnică, așa cum învață în mod eronat crezurile, cărțile de cântări și cum se învață de la multe amvoane. Totuși am găsit un “iad” șeol, hades, la care a fost condamnat tot neamul nostru omenesc din cauza păcatului lui Adam, și din care toți sunt răscumpărați prin moartea Domnului nostru; și că “iadul” este mormântul – starea morții. Și mai găsim un “iad” (Gheena – moartea a doua – nimicirea totală), care ne este arătat ca fiind pedeapsa finală a tuturor celor care, după ce au fost răscumpărați și aduși la o deplină cunoștință a adevărului și la o deplină capacitate de a se supune, vor alege totuși moartea, alegând o cale de împotrivire lui Dumnezeu și dreptății. Și inimile noastre spun: Amin! “Drepte și adevărate (sunt) căile Tale, Rege al sfinților. Cine nu se va teme de Tine, Doamne și nu va mări Numele Tău? Căci Tu singur ești sfânt; căci toate națiunile vor veni și se vor închina înaintea Ta; căci judecățile Tale s-au arătat.” Apocalipsa 15:3, 4

Pilda cu bogatul și Lazăr – Luca 16:19-31

Marea greutate pentru mulți care citesc această scriptură este că, deși o privesc ca o pildă, totuși ei o judecă și trag concluzii din ea ca și cum ar fi o expunere literală. A o privi ca o expunere literală ar însemna a implica niște absurdități; de exemplu, că bogatul a mers în “iad” din cauză că s-a bucurat de multe binecuvântări pământești și nu i-a dat nimic lui Lazăr, decât fărâmituri. Nici un cuvânt nu se spune despre răutatea lui. Apoi, Lazăr a fost binecuvântat, nu pentru că a fost un copil sincer al lui Dumnezeu, plin de credință și încredere, nu pentru că el a fost bun, ci numai pentru că a fost sărac și bolnav. Dacă acestea ar fi interpretate literal, singura învățătură logică ce s-ar putea scoate din ea este că, dacă nu suntem niște bieți cerșetori plini de bube, nu vom intra niciodată în fericirea viitoare; și că dacă acum purtăm in subțire și purpură, și avem hrană din belșug în fiecare zi, suntem siguri de un chin viitor. De asemenea, râvnitul loc de favoare este “sânul lui Avraam”; și dacă toată declarația este literală, sânul trebuie să fie și el literal, și desigur n-ar încăpea în el foarte mulți din milioanele de bolnavi și de săraci de pe pământ.

Dar de ce să analizăm absurditățile? Ca pildă este ușor de interpretat. Lucrurile spuse într-o pildă nu sunt niciodată lucrurile la care se face referire. Știm acest lucru din explicațiile date de Domnul nostru pildelor Sale. Când a spus “grâu”, El a avut în vedere pe “fiii împărăției”, când a spus “neghină”, El a avut în vedere pe “fiii celui rău”, când a spus “secerători”, trebuia să se înțeleagă servii Săi etc. (Mat. 13). Aceleași clase au fost reprezentate prin diferite simboluri în diferite pilde. Astfel “grâul” dintr-o pildă corespunde cu “servul bun și credincios” și cu “fecioarele înțelepte” din alte pilde. Tot așa, în această pildă “bogatul” reprezintă o clasă de oameni, iar “Lazăr” o altă clasă.

În încercarea de a explica o pildă ca aceasta, la care Domnul nu ne dă o explicație, este desigur potrivită modestia în exprimarea opiniei noastre în privința ei. De aceea oferim următoarea explicație, fără nici o încercare de a ne impune vederile asupra cititorului, decât atât cât propria lui judecată i le-ar putea recomanda ca fiind în acord cu Cuvântul și planul lui Dumnezeu. După înțelegerea noastră, Avraam a reprezentat pe Dumnezeu, iar “bogatul” a reprezentat pe poporul lui Israel. Pe vremea când s-a spus această pildă, și o vreme îndelungată înainte, evreii se îmbrăcau “în purpură și în mătase veselindu-se în strălucire în toate zilele” – fiind primitorii speciali ai favorurilor lui Dumnezeu. După cum spune Pavel: “Care, deci, este prerogativa iudeului sau care este folosul circumciziunei? Este mare din toate punctele de vedere; mai întâi că lor li s-au încredințat cuvintele (Legea și Profeția) lui Dumnezeu”. Făgăduințele făcute lui Avraam și lui David și organizarea lor ca Împărăție tipică a lui Dumnezeu au investit pe acel popor cu regalitate, cum este reprezentat prin “purpura” bogatului. Jertfele tipice ale Legii au făcut din ei, în sens tipic, o națiune sfântă (dreaptă), lucru reprezentat prin “inul subțire” al bogatului – simbol al îndreptățirii (“inul este dreptatea sfinților”). Apoc. 19:8 Lazăr a reprezentat pe cei de sub lege, îndepărtați din favoarea divină, care, bolnavi de păcat, flămânzeau și însetau după dreptate. “Vameșii și păcătoșii” din Israel, căutând o viață mai bună și neamurile flămânde după adevăr, care-L “căutau pe Dumnezeu”, au constituit clasa Lazăr. Aceștia, la vremea când a fost spusă pilda, erau cu totul lipsiți de acele binecuvântări divine de care se bucura Israel. Ei zăceau la poarta bogatului. Nu aveau nici o făgăduință bogată, de regalitate; nu erau curățați nici măcar tipic, ci în boală morală, murdărie și păcat ei erau tovarăși ai “câinilor”. În zilele acelea câinii erau priviți ca niște creaturi detestabile, iar evreul curățat în mod tipic îi numea pe cei dinafară “păgâni” și “câini”, și niciodată n-ar fi mâncat și nu s-ar fi căsătorit cu ei, și nici n-ar fi avut vreun fel de legătură cu ei. Ioan 4:9

În privința întrebării cum mâncau aceștia din “fărâmiturile” favorii divine care cădeau de la masa înbelșugată a lui Israel, ne dau o cheie cuvintele Domnului către femeia sirofeniciană. El a zis către această femeie dintre neamuri: “Nu este bine (potrivit) a lua pâinea copiilor (a israeliților) și a o arunca câinilor (la păgâni)”; iar ea a răspuns: “Adevărat, Doamne; cu toate acestea câinii mănâncă din fărâmiturile ce cad din masa stăpânilor lor” (Matei 15:26, 27). Isus i-a vindecat fiica, dându-i astfel fărâmitura de favoare dorită.

A venit însă o mare schimbare dispensațională în istoria Israelului, când ca națiune ei L-au respins și L-au răstignit pe Fiul lui Dumnezeu. Atunci dreptatea lor tipică a încetat – atunci promisiunea de regalitate a încetat să mai fie a lor, și împărăția a fost luată de la ei pentru a fi dată unui popor care să aducă roadă din ea – Bisericii Evanghelice, “un neam ales … națiune sfântă” (Tit 2:14; 1 Petru 2:7,9; Matei 21:43). Astfel “bogatul” a murit față de toate aceste avantaje speciale, și curând el (poporul evreu) s-a găsit în-tr-o stare de părăsire – în necaz și suferință. În astfel de stare acest popor a suferit din zilele acelea până astăzi.

A murit și Lazăr: starea bietelor neamuri și a celor “răspândiți” din Israel care-L căutau pe Dumnezeu a suferit o mare schimbare, fiind duși de îngeri (mesageri – apostoli etc.) în sânul lui Avraam. Avraam este reprezentat ca părintele credincioșilor, și-i primește pe toți copiii credinței, care sunt astfel recunoscuți ca moștenitori ai tuturor făgăduințelor făcute lui Avraam; căci copiii după trup nu sunt copiii lui Dumnezeu, ci “fiii promisiunii se socotesc în sămânță (copii ai lui Avraam)”; “seminției tale care este Christos” – și “de sunteți voi ai lui Christos (credincioși), atunci seminție (copii) a lui Avraam sunteți și moștenitori după făgăduință (avraamică)” – Galateni 3:29.

Da, terminarea stării de lucruri care a existat atunci a fost bine reprezentată printr-o ilustrație, moartea, descompunerea statului național evreu și retragerea favorurilor de care Israel se bucurase atâta timp. Atunci ei au fost respinși și nu li s-a mai arătat nici “o favoare”, în timp ce bietele neamuri, care înainte fuseseră “înstrăinați de cetățenia (străini de întocmirile statale) lui Israel și străini de așezămintele făgăduinței (date până atunci numai lui Israel), neavând speranță și fără Dumnezeu în lume”, au fost aduși “aproape prin sângele lui Christos”, împăcați cu Dumnezeu. Efeseni 2:12, 13

La simbolurile morții și îngropării folosite pentru a arăta descompunerea lui Israel și îngroparea sau ascunderea lor printre alte neamuri, Domnul nostru a mai adăugat o ilustrație: “Și în iad (hades, mormânt) ridicându-și ochii săi, fiind în chinuri vede pe Avraam de departe” etc. Cei morți nu-și pot ridica ochii, nu pot vedea aproape sau departe, nici nu pot sta de vorbă; căci este clar declarat că, “nu este nici lucru, nici minte, nici știință, nici înțelepciune în mormânt unde te duci” și despre morți se spune că sunt “pogorâți în locul tăcerii” (Eclesiastul 9:10; Psalmul 115:17). Domnul însă a voit să arate că peste ei ca popor aveau să vină mari suferințe și “chinuri” după dezmembrarea lor națională și după îngroparea lor printre alte popoare moarte în greșeli și păcate; și că în zadar vor cere eliberare și mângâiere de la clasa Lazăr care înainte fusese disprețuită.

Iar istoria a confirmat această profeție alegorică. Timp de optsprezece secole, evreii au fost nu numai în suferință mintală pentru respingerea lor din favoarea lui Dumnezeu și pentru pierderea templului lor și a altor lucruri necesare aducerii jertfelor, dar au fost și persecutați necontenit de către toate clasele, inclusiv de către creștinii declarați. De la aceștia din urmă, evreii au așteptat milă, așa cum se spune în pildă: “trimite pe Lazăr, să-și atingă vârful degetului său în apă ca să-mi răcorească limba”; dar “marele adânc” stabilit între ei a împiedicat lucrul acela. Cu toate acestea, Dumnezeu recunoaște încă legătura stabilită în legământul Său cu ei și îi numește fii ai legământului (vers. 25). Aceste “chinuri” au fost pedepsele venite din cauza călcării legământului lor, și ele aveau să vină peste ei tot atât de sigur cum aveau să vină și binecuvântările promise pentru ascultare. Vezi Leviticul 26.

“Marele adânc” reprezintă marea deosebire dintre Biserica Evanghelică și evrei – cei dintâi bucurându-se de harul liber, de bucurie, mângâiere și pace, în calitate de copii adevărați ai lui Dumnezeu, iar cei din urmă ținând la lege, care-i condamnă și-i chinuie. Prejudecata, mândria și eroarea, din partea evreiască, formează zidul de netrecut al acestei prăpăstii care-i împiedică pe evrei să vină în starea de fii adevărați ai lui Dumnezeu, acceptând pe Cristos și Evanghelia harului Său. Zidul de netrecut al acestei prăpăstii care-i împiedică pe fiii adevărați ai lui Dumnezeu să meargă la evrei – sub robia Legii – este cunoștința lor că prin faptele Legii nimeni nu poate fi îndreptățit înaintea lui Dumnezeu, și că dacă cineva ține Legea (i se supune pentru a încerca să se recomande lui Dumnezeu prin ascultare de ea) aceluia Cristos nu-i folosește la nimic (Galateni 5:2-4). Astfel deci, noi care suntem din clasa Lazăr, să nu încercăm să amestecăm Legea cu Evanghelia, știind că ele nu pot fi amestecate, și că nu-i putem ajuta cu nimic pe aceia care se agață încă de Lege și resping jertfa pentru păcate dată de Domnul nostru. Iar aceștia, nevăzând schimbarea de dispensație care a avut loc, susțin că a nega Legea ca putere care mântuiește ar înseamna a nega toată istoria trecută a poporului lor, precum și a nega toate relațiile speciale ale lui Dumnezeu cu “părinții” lor (promisiuni și relații care, din cauza mândriei și a egoismului, ei nu le-au putut înțelege și folosi); ca atare ei nu pot veni în sânul lui Avraam, în odihna și pacea adevărată – partea tuturor copiilor adevărați ai credinței. Ioan 8:39; Romani 4:16; Galateni 3:29.

Este adevărat, în decursul Veacului Evanghelic câțiva evrei au venit probabil în credința creștină, dar atât de puțini încât au fost ignorați într-o pildă care reprezintă poporul evreu ca întreg. După cum la început bogatul reprezintă pe evreii ortodocși (evreii religioși care țin legea – n. e.), și nu pe cei “răspândiți ai lui Israel”, tot așa, până la sfârșitul pildei el continuă să reprezinte o clasă similară, și ca atare nu reprezintă pe acei evrei care au renunțat la Legământul Legii și au îmbrățișat Noul Legământ, sau pe aceia care au devenit necredincioși.

Cererea “bogatului” ca “Lazăr” să fie trimis la ceilalți cinci frați ai săi o interpretăm în felul următor:

Poporul din Iudeea, pe vremea când Domnul nostru a spus această pildă, era în mod repetat numit “Israel”, “oile cele pierdute ale casei lui Israel”, “cetățile lui Israel” etc., deoarece toate semințiile erau reprezentate acolo; dar de fapt majoritatea poporului era din cele două seminții, Iuda și Beniamin, doar puțini din cele zece seminții întorcân- du-se din Babilon sub permisiunea generală a lui Cir. Dacă poporul evreu (în principal cele două seminții) a fost reprezentat prin acel singur “bogat”, ar fi o armonie numerică să înțelegem că cei “cinci frați” reprezintă pe cele zece seminții împrăștiate peste tot. Cererea referitoare la cei cinci frați a fost fără îndoială adusă în discuție pentru a arăta că toată favoarea specială a lui Dumnezeu a încetat față de tot Israelul (cele zece seminții, precum și față de cele două cărora li se adresa mai direct). Ni se pare clar că numai la Israel se referă, deoarece nici un alt popor n-avea pe “Moise și pe profeți” ca instructori (vers. 29). Majoritatea din cele zece seminții au nesocotit atât de mult pe Moise și pe profeți, încât nu s-au mai întors în țara făgăduinței, ci au preferat să locuiască printre idolatri; și ca atare era inutil a încerca să mai comunice cu ei, chiar și prin unul dintre morți – clasa Lazăr moartă figurativ, dar acum înviată figurativ. Efeseni 2:5

Deși pilda nu menționează nici o punte de trecere a acestui “mare adânc”, alte scripturi arată că adâncul trebuia să fie “stabilit” (Luca 16:26, traducerea King James – n. e.) numai în Veacul Evanghelic și că la sfârșitul lui, “bogatul” primindu-și măsura de pedeapsă pentru păcatele sale,* va trece din aceste necazuri înfocate peste puntea făgăduințelor lui Dumnezeu, încă neîmplinite față de acest popor.

*Vezi Isaia 40:1, 2; Romani 11:26-33 și Studii în Scripturi, Vol. 2, pag. 252

Cu toate că, de secole, evreii au fost amarnic persecutați de păgâni, de mahomedani și de creștinii pretinși, totuși ei se ridică acum treptat la libertate și influență politică; și deși mare parte din “strâmtorarea lui Iacov” este acum aproape, totuși ca popor ei vor fi foarte proeminenți printre popoare la începutul Mileniului. “Vălul” (2 Corinteni 3:13-16) prejudecății lor există încă, dar treptat va fi ridicat, pe măsură ce răsare lumina dimineții Milenare; nu trebuie să fim surprinși auzind despre mari treziri printre evrei și că mulți ajung să-L recunoască pe Cristos. Ei vor părăsi astfel starea de hades (moartea națională) și chinul, și vor ajunge, primii dintre popoare, să fie binecuvântați de către sămânța adevărată a lui Avraam, care este Cristos, Cap și corp. Zidul de netrecut al prejudecății și mândriei lor naționale cade în unele locuri, iar cei smeriți, cei săraci în spirit încep, deja, să se uite spre Acela pe care L-au străpuns și să întrebe: Nu este acesta Cristosul? Și pe măsură ce privesc, Domnul revarsă peste ei spiritul favorii și al rugăciunii (Zaharia 12:10). De aceea, “Vorbiți la inima Ierusalimului și strigați către dânsul că timpul oștirei lui s-a împlinit (timpul lui de suferință s-a sfârșit, traducerea Cornilescu revizuită – n. e.)” – Isaia 40:1, 2.

Pe scurt, această pildă pare să învețe exact ceea ce explică apostolul Pavel în Romani 11:19-32. Din cauza necredinței, ramurile naturale au fost rupte, iar ramurile sălbatice au fost altoite în butucul făgăduinței lui Avraam. Pilda lasă pe evrei în necazul lor și nu se referă la restabilirea lor finală în favoare – fără îndoială, fiindcă aceasta nu era legată de aspectul subiectului tratat; dar Pavel ne asigură că atunci când va intra plinătatea neamurilor – numărul deplin dintre neamuri ca să completeze Mireasa lui Cristos – “prin mila voastră (a Bisericii) să se miluiască și ei (Israelul natural)”. El ne asigură că acesta este legământul lui Dumnezeu cu Israelul trupesc (care a pierdut făgăduințele mai înalte spirituale, dar sunt totuși posesorii anumitor făgăduințe pământești), ca să devină națiunea de căpetenie a pământului. Ca dovadă la această declarație, el citează din profeți zicând: “Veni-va din Sion Mântuitorul (Biserica glorificată) și va întoarce nepietatea de la Iacob (sămânța trupească)”. “(În) adevăr sunt în privința evangheliei (chemării de sus) neamici (respinși), pentru voi; dar în privința alegerii, iubiți pentru părinți … Căci Dumnezeu a închis pe toți în necredință, ca să-i miluiască pe toți. O, adânc al bogăției și al înțelepciunii și al științei lui Dumnezeu!” Romani 11:26-33

Pilda cu oile și caprele – Matei 25:31-46

“Și vor merge aceștia la chinul etern (pedeapsa veșnică, traducerea Cornilescu revizuită – n. e.), iar drepții în viață eternă.” (vers. 46)

Deși, după cum am văzut, Scripturile nu învață doctrina blasfematoare a chinului veșnic, totuși ele învață foarte accentuat pedeapsa veșnică a celor răi, clasa reprezentată în această pildă prin “capre”. Să examinăm pilda, și apoi sentința pronunțată la sfârșitul ei.

S-a spus pe drept că “ordinea este prima lege a cerului”; totuși puțini, credem noi, își dau sema cât de adevărat este acest lucru. Privind în urmă peste planul veacurilor, nimic nu vedem care să dea o dovadă atât de concludentă despre un Conducător divin, ca ordinea observată în toate aspectele acestui plan.

Dumnezeu a avut timpuri și perioade definite și declarate pentru fiecare parte a lucrării Sale; și la sfârșitul fiecăreia din aceste perioade a fost o încheiere a lucrării ei și o evacuare a molozului, ca pregătire pentru începerea lucrării noi a dispensației următoare. Astfel, la sfârșitul Veacului Iudeu se observă ordine – o secerare și o separare completă a clasei “grâu” de clasa “pleavă”; și o deplină respingere din favoarea lui Dumnezeu a clasei din urmă. Cu cei puțini care au fost judecați vrednici la sfârșitul acelui veac a început un veac nou – Veacul Evanghelic. Și acum noi ne găsim în mijlocul scenelor de încheiere, în “secerișul” acestui veac; “grâul” și “neghina”, care au crescut împreună în timpul acestui veac, sunt în proces de separare. Cu clasa dintâi, al cărei Cap este Domnul nostru Isus, un veac nou este pe punctul de a fi inaugurat, iar aceștia care sunt “grâu” vor domni ca regi și preoți în noua dispensație, în timp ce elementul “neghină” este judecat ca fiind complet nevrednic de acea favoare.

În timp ce observăm această ordine în legătură cu Veacul Iudeu și cu cel care tocmai se încheie, Domnul nostru ne informează prin pilda pe care o analizăm că aceeași ordine va fi observată și în legătură cu veacul care urmează acestui Veac Evanghelic.

Secerișul Veacului Iudeu a fost asemănat cu despărțirea grâului de pleavă; secerișul acestui veac cu despărțirea grâului de neghină, iar secerișul Veacului Milenar cu despărțirea oilor de capre.

Că pilda cu oile și caprele se referă la Veacul Milenar este indicat clar în versetele 31 și 32: “Când va veni Fiul Omului în mărirea Sa, și toți sfinții îngeri cu dânsul, atunci va ședea pe tronul măririi Sale. Și se vor aduna înaintea Lui toate popoarele și El (îi) va despărți pe dânșii unul de altul, precum desparte păstorul oile de capre”. După cum în veacul prezent, fiecare faptă a celor ce sunt în încercare (Biserica) constituie o parte din acel caracter care, la timpul cuvenit, va hotărî decizia finală a Judecătorului în cazul nostru, la fel va fi și cu lumea (“popoarele”) în veacul viitor. După cum în veacul prezent încercarea majorității membrilor individuali ai Bisercii se sfârșește și se ajunge la o decizie în cazul lor cu mult timp înainte de sfârșitul veacului (2 Timotei 4:7, 8), la fel sub domnia Milenară decizia în unele cazuri individuale se va lua cu mult înainte de sfârșitul veacului (Isaia 65:20); dar în fiecare veac este un “seceriș” sau un timp general de separare la sfârșitul veacului.

În zorii Veacului Milenar, după timpul de “strâmtorare mare”, va fi o adunare a popoarelor aflate în viață, înaintea lui Cristos, și la timpul și în ordinea stabilită, morții tuturor popoarelor vor fi chemați să se prezinte înaintea scaunului de judecată al lui Cristos – nu ca să primească o sentință imediată, ci ca să primească o încercare individuală corectă și imparțială (Ezechiel 18:2-4, 19, 20), sub cele mai favorabile împrejurări, rezultatul încercării acesteia fiind o sentință finală, ca vrednici sau nevrednici de viață veșnică.*

*Vezi Studii în Scripturi, Vol. 1, Cap. 8 – Ziua de judecată

Scena acestei pilde este, prin urmare, după timpul de strâmtorare, când popoarele vor fi fost supuse, Satan legat (Apocalipsa 20:1, 2) și autoritatea Împărăției lui Cristos stabilită. Înainte de aceasta, Mireasa lui Cristos (Biserica biruitoare) va fi fost așezată cu El pe tronul Său de putere spirituală și va fi luat parte la executarea judecăților din marea zi a mâniei. Atunci Fiul Omului și Mireasa Sa, Biserica glorificată, se vor descoperi și vor fi văzuți de oameni cu ochii înțelegerii, și “vor străluci ca soarele în Împărăția Părintelui lor”. Matei 13:43

Aici este Noul Ierusalim așa cum l-a văzut Ioan (Apocalipsa 21), “… cetatea cea sfântă (simbol al guvernului) … pogorându-se de la Dumnezeu din cer„. În decursul timpului de strâmtorare el se va coborî, și înainte de sfârșitul lui, el va atinge pământul. Aceasta este piatra desprinsă din munți fără ajutorul vreunei mâini (dar prin puterea lui Dumnezeu), și apoi ea va deveni un munte (Împărăție) mare care va umple tot pământul (Daniel 2:35), venirea ei sfărâmând în bucăți împărățiile rele ale prințului întunericului. Daniel 2:34, 35

Aici este acea glorioasă cetate (guvern) gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei (Apocalipsa 21:2), și devreme, în zorii zilei milenare, popoarele vor începe să umble în lumina ei (vers. 24). Acestea vor putea să-și aducă în cetate mărirea și onoarea lor, dar “nu va intra într-ânsa tot ce este spurcat (adică să devină parte din ea)” etc., cu nici un chip (vers. 27). Aici, din mijlocul tronului iese un izvor curat, cu apa vieții (adevărul neamestecat cu eroare), iar “Spiritul și mireasa zic: Vino! … Și cel însetat să vină; și cel ce voiește să ia apa vieții în dar” (Apocalipsa 22:17). Aici va începe probarea lumii, ziua cea mare de judecată a lumii – o mie de ani.*

*Vezi Studii în Scripturi, Vol. 1, Cap. 8 – Ziua de judecată

Dar chiar și în acest timp favorizat, de binecuvântare și vindecare a popoarelor, când Satan va fi legat, când răul va fi oprit, când omenirea va fi în proces de eliberare din strânsoarea morții, și când cunoștința de Domnul va umple întreg pământul, se vor dezvolta două clase, pe care Domnul nostru le aseamănă aici cu oile și caprele. El ne spune că pe acestea le va despărți. Clasa oilor – cei ce sunt blânzi, ascultători și dornici să se lase conduși, vor fi adunați în decursul Veacului Milenar la dreapta Judecătorului – simbol al aprobării și favorii; dar clasa caprelor îndărătnice și încăpățânate, întotdeauna cățărându-se pe stânci – căutând întâietate și aprobare printre oameni – și hrănindu-se cu resturi sărăcăcioase, în timp ce oile pasc în pășunile bogate ale adevărului date de bunul Păstor – acestea vor fi adunate de partea stângă a Judecătorului, opusul poziției de favoare – ca subiecți ai dizgrației și condamnării Lui.

Pentru a fi îndeplinită această lucrare de despărțire a oilor și caprelor se va cere întregul Veac Milenar. În decursul acelui veac, fiecare individ, ajungând treptat la o cunoștință de Dumnezeu și de voința Sa, își va lua locul la dreapta favorii sau la stânga dizgrației, după cum vor profita sau vor neglija ocaziile din acea epocă de aur. Până la sfârșitul acelui veac, toată omenirea va fi fost așezată în două clase, întocmai cum este arătat în pildă.

Sfârșitul acelui veac va fi sfârșitul încercării sau judecății lumii, și atunci se va face plasarea finală a celor două clase. Răsplata clasei “oilor” Sale le va fi acordată fiindcă pe parcursul veacului de încercare și disciplinare, ei au cultivat și au manifestat frumosul caracter de iubire, pe care Pavel îl descrie ca fiind împlinirea legii lui Dumnezeu (Romani 13:10). Ei vor fi manifestat acest spirit unii față de alții în împrejurările de cea mai mare nevoie; iar ceea ce vor fi făcut ei unul pentru altul va fi socotit de către Domnul ca fiind făcut Lui, socotindu-i pe toți ca frații Lui – copiii lui Dumnezeu, deși ei vor fi de natură umană, în timp ce El este de natură divină.

Condamnarea clasei “caprelor” este arătată că va fi pentru lipsa acestui spirit al iubirii. În aceleași împrejurări favorabile ca și “oile”, ei se vor împotrivi cu voia influenței modelatoare a disciplinării Domnului și își vor împietri inimile. Bunătatea lui Dumnezeu nu-i va conduce spre o pocăință adevărată, ci, asemenea lui faraon, ei vor profita de bunătatea Lui și vor face rău. “Caprele”, care nu vor fi dezvoltat elementul iubirii, legea vieții și a Împărăției lui Dumnezeu, vor fi socotite nevrednice de viață veșnică și vor fi distruse, în timp ce “oile”, care vor fi dezvoltat asemănarea cu Dumnezeu (iubirea), și o vor fi dovedit-o în caracterul lor, vor fi instalați ca stăpânitori subordonați ai pământului pentru veacurile viitoare. La sfârșitul Veacului Milenar, la punerea în ordine finală a afacerilor umane, Cristos Se va adresa oilor Sale astfel: “Veniți, binecuvântații Părintelui Meu! moșteniți împărăția cea gătită vouă de la întemeierea lumii”.

Este clar că “oile” cărora li se adresează aici, la încheierea Mileniului, nu sunt oile din Veacul Evanghelic, Biserica Evanghelică, ci sunt acele “alte oi” la care S-a referit Domnul în Ioan 10:16. Iar Împărăția pregătită pentru ei în planul divin, de la întemeierea lumii, nu este Împărăția pregătită pentru Biserica Evanghelică. Biserica își va primi Împărăția la începutul Mileniului, dar aceasta este Împărăția pregătită pentru “oile” din Veacul Milenar. Împărăția lor va fi stăpânirea peste pământ, care la început i-a fost dată lui Adam, dar care a fost pierdută prin păcat, și care va fi iarăși restaurată când omul va fi adus la perfecțiune și astfel făcut potrivit să o primească și să se bucure de ea. Această stăpânire nu va fi stăpânirea unora din neamul omenesc peste alții, ci o stăpânire comună, în care fiecare om va fi rege și toți vor avea drepturi și privilegii egale în însușirea și folosirea tuturor bunurilor pământului. Acesta va fi un popor suveran – o republică mare și grandioasă pe baza unei dreptăți perfecte, în care drepturile fiecărui om vor fi respectate, pentru că “regula de aur” va fi scrisă în toate inimile și fiecare om va iubi pe aproapele său ca pe sine însuși. Stăpânirea tuturor va fi peste întreg pământul și peste toate rezervele binecuvântării lui bogate și generoase (Genesa 1:28; Psalmul 8:5-8). Împărăția lumii, care va fi dată la sfârșitul Mileniului celor desăvârșiți și vrednici din neamul omenesc răscumpărat, se deosebește clar de toate celelalte prin faptul că este numită împărăția pregătită pentru ei “de la întemeierea lumii”, pământul fiind făcut ca să fie locuința și împărăția veșnică a oamenilor perfecți. Dar Împărăția dăruită lui Cristos, în care Biserica, “Mireasa” Lui, devine “împreună moștenitoare”, este o împărăție spirituală, “când va desființa toată domnia și toată autoritatea și puterea” și care, de asemenea, “nu va avea sfârșit”, Împărăția Milenară a lui Cristos, care va avea sfârșit, fiind numai începutul puterii și domniei lui Cristos (1 Corinteni 15:24-28). Această împărăție cerească, spirituală, fără sfârșit, a fost pregătită cu multă vreme înainte de întemeierea Pământului – începutul ei fiind recunoscut în Cristos, “începutul facerii lui Dumnezeu”. Ea a fost intenționată pentru Cristos Isus, Întâiul-născut; dar chiar și Biserica, Mireasa și moștenitoarea împreună cu El, a fost aleasă sau hotărâtă, de asemenea în El, înainte de întemeierea lumii. Efeseni 1:4

Împărăția sau conducerea Pământului este împărăția care a fost în pregătire pentru omenire de la întemeierea lumii. A fost folositor ca omul să sufere șase mii de ani sub stăpânirea răului, pentru a afla rezultatele lui inevitabile, de suferință și moarte, pentru ca prin contrast să se dovedească dreptatea, înțelepciunea și bunătatea legii iubirii lui Dumnezeu. Apoi se va cere a șaptea mie de ani, sub domnia lui Cristos, pentru a-l restabili din ruină și moarte la starea desăvârșită, prin aceasta pregătindu-l ca să moștenească “împărăția cea gătită” lor “de la întemeierea lumii”.

Împărăția aceea, în care toți vor fi regi, va fi o republică mare, universală, a cărei stabilitate și influență binecuvântată vor fi asigurate prin perfecțiunea tuturor cetățenilor ei, un rezultat care este mult dorit acum, dar care este o imposibilitate din cauza păcatului. Împărăția lui Cristos în decursul Mileniului va fi însă, o teocrație care va cârmui lumea (în decursul perioadei de imperfecțiune și restaurare) fără a se ține seama de consimțământul sau aprobarea ei.

Frații din Biserica Evanghelică nu sunt singurii “frați” ai lui Cristos. Toți cei care vor fi restabiliți atunci la perfecțiune vor fi recunoscuți ca fii ai lui Dumnezeu – fii în același sens în care Adam a fost fiu al lui Dumnezeu (Luca 3:38) – fii umani. Și toți fiii lui Dumnezeu, fie că sunt umani fie că nu, de pe planul îngeresc sau divin, sunt frați. Iubirea Domnului nostru pentru aceștia, pentru frații Săi umani, este exprimată aici. După cum lumea are acum ocazia să servească celor care în curând vor fi fii divini ai lui Dumnezeu și frați ai lui Cristos, tot așa în timpul veacului viitor va avea ocazie îmbelșugată să servească (unul altuia) fraților umani.

Popoarele care au mers în moarte, când vor fi aduse iarăși în existență, vor avea nevoie de hrană, îmbrăcăminte și adăpost. Oricât de mari au fost posesiunile lor în viața prezentă, moartea i-a adus pe toți la același nivel: pruncul și omul matur, milionarul și săracul, învățatul și neînvățatul, educatul și ignorantul și degradatul, toți vor avea ocazie din belșug pentru exercitarea bunăvoinței, și astfel vor fi privilegiați să fie lucrători împreună cu Dumnezeu. Aici ni se amintește de ilustrația dată în cazul lui Lazăr: Isus doar l-a trezit din moarte, iar apoi prietenilor care se bucurau li s-a permis să-i desfacă învelitoarea de pânză, să-l îmbrace și să-l hrănească.

Mai mult, se spune despre ei că sunt “bolnavi” și “în închisoare” (mai potrivit, sub pază). Mormântul este marea închisoare în care milioanele din omenire au fost ținuți în captivitate incoștientă; dar când vor fi eliberați din mormânt, restabilirea lor la perfecțiune nu va fi o lucrare instantanee. Nefiind încă perfecți, ei pot fi numiți în mod potrivit bolnavi, și sub pază; nu morți, și nici încă desăvârșiți în viață; și orice stare între acestea două poate fi în mod potrivit simbolizată prin boală. Ei vor continua să fie sub supraveghere sau pază până când se vor însănătoși – vor fi perfecți fizic, mintal și moral. În acel timp vor fi ocazii abundente pentru ajutorare reciprocă, simpatie, instruire și încurajare, și orice lipsă de ajutor va marca o lipsă a spiritului de iubire al Domnului.

Deoarece nu toată omenirea va fi ridicată deodată, ci treptat, în timpul miei de ani, fiecare grup nou va găsi o armată de ajutoare în cei care îi vor fi precedat. Iubirea și bunăvoința pe care oamenii le vor arăta atunci unii față de alții (frații lui Cristos) va fi socotită de Împărat ca fiind arătată față de El. Ca bază a onorurilor și favorurilor conferite celor drepți nu se vor cere ceva fapte mari: ei vor trebui doar să vină în armonie cu legea lui Dumnezeu de iubire și să o dovedească prin faptele lor. “Iubirea este îndeplinirea legii (Romani 13:10), și “Dumnezeu este iubirea”. Astfel, când omul va fi restabilit iarăși la chipul lui Dumnezeu – “foarte bun” – omul, de asemenea, va fi o expresie vie a iubirii.

“Moșteniți împărăția cea gătită vouă de la întemeierea lumii”, nu înseamnă că omul va stăpâni independent de legea și supremația divină; căci, cu toate că la început Dumnezeu a dat omului stăpânirea pământului și intenționează să i-o dea iarăși când El îl va fi pregătit pentru această mare încredere, totuși nu trebuie să presupunem că Dumnezeu are în intenție ca omul s-o conducă altfel decât sub sau în armonie cu legea Sa supremă. “Fie voia Ta precum în cer și pe pământ”, trebuie să fie veșnic principiul de guvernare. Omul va conduce de atunci încolo domeniul său în armonie cu legea cerului – bucurându-se continuu să-I facă voia Aceluia a cărui favoare înseamnă viață și “la dreapta” căruia (starea de favoare) “sunt desfătări fără capăt” (Psalmul 16:11). O, cine nu va zice, “Grăbiți-vă veacuri ale gloriei!” și nu va da slavă și cinste Aceluia ale cărui planuri iubitoare înfloresc în asemenea plinătate a binecuvântării?

Să examinăm acum mesajul către cei de la stânga – “Duceți-vă de la Mine, blestemaților (condamnaților)” – condamnați ca vase nepotrivite pentru slava și onoarea vieții, care n-ați cedat influențelor de modelare și formare ale iubirii divine. Când acești “frați” au fost flămânzi și însetați, sau goi, bolnavi și în închisoare, nu le-ați servit necesitățile, astfel dovedindu-vă continuu lipsiți de armonie cu cetatea (împărăția) cerească; pentru că, în nici un caz, “nu va intra într-ânsa tot ce este spurcat”. Decizia sau sentința în privința acestei clase este: “Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel etern (simbolul distrugerii) care este gătit diavolului și îngerilor lui”. În altă parte (Evrei 2:14), citim, fără să fie simbol, că Cristos “să desființeze pe cel ce are stăpânirea morții, adică pe diavolul”. “Și vor merge aceștia (“caprele”) la chinul etern (pedeapsa veșnică, traducerea Cornilescu revizuită – n. e.) (grecește, aionios – durabil), iar drepții în viață eternă (grecește, aionios – durabilă)”. Pedeapsa va fi tot atât de durabilă ca și răsplata. Amândouă vor fi veșnice.

Pedeapsa veșnică

Caracterul veșnic al pedepsei fiind astfel stabilit, rămâne un singur punct deschis pentru discuții, și anume, natura pedeapsei. Luați concordanța biblică și căutați ce spune marele Judecător despre pedeapsa păcătoșilor cu voia, care disprețuiesc și resping toate pregătirile Sale binecuvântate făcute pentru ei prin Cristos. Ce găsiți? Spune Dumnezeu că păcătoșii vor trăi veșnic în chinuri? Nu; nu găsim nici un singur text în care acelei clase să-i fie promisă viață în vreo stare.

Declarațiile lui Dumnezeu ne asigură că în cele din urmă El va avea un univers curat, lipsit de ruina păcatului și a păcătoșilor, deoarece “Iehova … pe toți nelegiuiții îi nimicește”. Psalmul 145:20

Dar, deși nu găsim nici un verset în Biblie care să spună că această clasă poate avea viață în chinuri, sau în oricare altă stare, găsim totuși numeroase pasaje care învață contrariul. Din acestea dăm doar câteva ca exemple: “… plata păcatului este moartea” (Romani 6:23), “Omul ce păcătuiește acela va muri” (Ezechiel 18:4, 20). “… iar nelegiuiții vor pieri” (Psalmul 37:20). “Încă puțin și nelegiuitul nu va mai fi” (Psalmul 37:10). Astfel Dumnezeu ne-a spus clar natura pedepsei veșnice a celor răi – că va fi moartea, nimicirea.

Ideile false despre planul lui Dumnezeu de a proceda cu cei incorigibili, învățate tot timpul începând de la marea “apostazie” care a culminat în papalitate, și întroduse în mințile noastre încă din copilărie, sunt singurele responsabile pentru opinia susținută în general, că pedeapsa veșnică pregătită pentru păcătoșii cu voia este o viață în chinuri. Această părere este susținută, în ciuda nenumăratelor declarații clare ale Cuvântului lui Dumnezeu că pedeapsa lor va fi moartea. Aici Pavel declară foarte explicit care va fi pedeapsa. Vorbind despre aceeași Zi Milenară și despre aceeași clasă, care, în ciuda tuturor ocaziilor favorabile de atunci și a cunoștinței depline, nu vor veni în armonie cu Cristos, și ca atare nu “cunosc pe Dumnezeu” în adevăratul sens și “nici nu ascultă”, el zice că, “vor fi pedepsiți„. Da, dar ce fel de pedeapsă? El ne spune ce fel: “eternă pierzare (nimicire din care nu va mai fi revenire, răscumpărare sau înviere – Evrei 10:26-29) de la fața Domnului și de la mărirea puterii Sale” (2 Tesaloniceni 1:9). Această pierzare este reprezentată în pildă prin “focul cel etern care este gătit diavolului și îngerilor lui” și este “lacul de foc care arde cu pucioasă”, care este moartea a doua (Apocalipsa 20:14; 19:20), în care este trimisă clasa “caprelor” din această pildă. Matei 25:41

Astfel se pot vedea imediat, când sunt privite din punct de vedere corect, semnificația și caracterul rațional al acestei declarații privind pedeapsa veșnică. Focul din pildă, prin care se va realiza pedeapsa (nimicirea), nu va fi un foc literal, deoarece “focul” este un simbol la fel cum sunt și “oile” și “caprele”. Focul aici, ca și în alte locuri, simbolizează nimicirea și nicidecum păstrarea.

Am putea lăsa acest subiect aici și să considerăm că am arătat pe deplin că pedeapsa veșnică a clasei “caprelor” va fi nimicirea, dar îndreptăm atenția asupra unui alt punct care argumentează adevărul asupra acestui subiect. Ne referim la cuvântul grecesc kolasin, tradus “chin” (“pedeapsă”, în traducerea Cornilescu revizuită – n. e.) în versetul 46. Acest cuvânt nu conține nici cea mai vagă idee de chin. Semnificația lui principală este a tăia, a curăța, sau a tunde de crengi, ca în curățarea arborilor; iar al doilea sens este a reține. Cei răi vor fi reținuți sau tăiați pe vecie de la viață în a doua moarte. Ilustrații de folosire a cuvântului kolasin se pot găsi ușor în scrierile clasice grecești. Cuvântul grecesc pentru “chin” este basinos, un cuvânt care nu are nici o legătură cu cuvântul kolasin.

Cuvântul kolasin, folosit în Matei 25:46, apare numai încă într-un loc în Biblie în 1 Ioan 4:18, unde este tradus nepotrivit prin “chinuire” în Biblia de la 1874, în timp ce ar trebui tradus, “frica are reținere”. Cei care au Concordanța Analitică de Young (Young’s Analytical Concordance), vor vedea (pagina 995) că definiția cuvântului kolasin este, “tăiere, curățare, reținere”. Iar autorul lui Emphatic Diaglott, după ce a tradus kolasin în Matei 25:46 prin cuvântul “tăiere”, spune într-o notă de subsol:

“Versiunea Comună și multe alte traduceri moderne redau cuvintele kolasin aionion prin “pedeapsă veșnică”, dând ideea, așa cum se interpretează în general, de basinos, care înseamnă chin. Kolasin în diferitele lui forme se află numai în alte trei locuri în Noul Testament: Fapte. Ap. 4:21; 2 Petru 2:9; 1 Ioan 4:18. El se trage din cuvântul kolazoo, care înseamnă: 1. a tăia jos, cum ar fi tăierea ramurilor din arbori, a curăța; 2. a ține în frâu, a restrânge. Grecii scriu: “Căruțașul ține în frâu (kolazei) caii săi năvalnici”; 3. A corecta, a pedepsi. A tăia o persoană de la viață sau din societate, sau chiar a o reține, este socotit ca pedeapsă, și de aceea a apărut această a treia utilizare sau utilizare metaforică a cuvântului. A fost adoptată prima semnificație (în Diaglott), pentru că se potrivește mai bine cu a doua parte a frazei, păstrând astfel forța și frumusețea antitezei. Cei drepți merg în viață, cei răi la tăierea de la viață, la moarte – 2 Tesaloniceni 1:9.”

Acum să analizăm cu atenție textul și să observăm antiteza, contrastul, arătat între răsplata “oilor” și răsplata “caprelor”, pe care o dă ideea corectă a cuvântului kolasin – o clasă merge în viață veșnică, iar cealaltă este veșnic tăiată de la viață – reținută pentru totdeauna în moarte. Și aceasta se potrivește exact cu ceea ce declară peste tot Scripturile cu privire la plata sau pedeapsa pentru păcatul voit.

Să ne oprim un moment la cuvintele din versetul 41: “Duceți-vă de la Mine, blestemaților (răscumpărați o dată prin Cristos din blestemul sau condamnarea la moarte a lui Adam, dar acum condamnați sau blestemați ca vrednici de moartea a doua, de către Cel ce i-a răscumpărat de sub primul blestem), în focul cel etern (simbolul nimicirii veșnice) care este gătit diavolului și îngerilor (slujitorilor) lui”.

Să ne amintim că aceasta va fi sentința definitivă la încheierea încercării finale – la încheierea Mileniului; și că atunci nimeni nu va mai fi servul lui Satan din cauza ignoranței sau fără voia sa, așa cum mulți sunt astăzi, căci marele Eliberator, Cristos, va înlătura ispitele din afară și va da ajutor pentru corectare personală, ceea ce va permite tuturor care vor vrea, să scape de slăbiciunile înnăscute și să ajungă la perfecțiune. Aceste “capre”, care iubesc răul și servesc lui Satan, sunt mesagerii (“îngerii”) lui Satan. Pentru aceștia și pentru Satan (și nu pentru alții), Dumnezeu a pregătit moartea a doua – nimicirea veșnică. Foc va veni din cer de la Dumnezeu și-i va mistui. Oricine poate aprecia ce este focul mistuitor sau nimicitor, dacă ochii nu-i sunt împiedicați de învățătură falsă și de prejudecată. Nimeni n-a auzit vreodată despre un foc care păstrează; și deoarece focul niciodată nu păstrează, ci totdeauna mistuie, Dumnezeu îl folosește ca simbol al nimicirii totale. Apocalipsa 20:9

Lacul ce arde cu foc și cu pucioasă;

Aceasta este moartea cea de a doua – Apocalipsa 19:20; 20:10, 14, 15; 21:8

“Lacul de foc care arde cu pucioasă” este menționat de câteva ori în cartea Apocalipsei, carte care toți creștinii admit că este o carte de simboluri. Cu toate acestea, în general ei gândesc și vorbesc despre acest simbol special ca despre o declarație literală care dă sprijin puternic doctrinei chinului veșnic, în ciuda faptului că acest simbol are o definiție clară și înseamnă moartea a doua: “Și moartea și infernul s-au aruncat în lacul cel de foc. Acesta este moartea cea de a doua” (Apocalipsa 20:14). Uneori se vorbește despre el ca despre “lacul de foc, care arde cu pucioasă” (Apocalipsa19:20), elementul “pucioasă” fiind menționat ca să intensifice simbolul distrugerii, moartea a doua; pucioasa arzândă fiind unul din cele mai ucigătoare elemente cunoscute. Ea este distrugătoare pentru toate formele de viață.

Simbolul acestui lac de foc este arătat, mai departe, prin faptul că “fiara” simbolică și “profetul cel mincinos” simbolic, și moartea și infernul (hadesul), precum și diavolul și urmașii săi, sunt distruși în el. Apocalipsa 19:20; 20:10, 14, 15; 21:8

Această nimicire sau moarte este numită moartea a doua, spre deosebire de moartea dintâi sau moartea adamică, nu fiindcă are semnificația că tot ce merge în ea moare a doua oară. De exemplu, moartea (dintâi sau adamică) și hadesul, mormântul, vor fi aruncate în el – pentru a se îndeplini această lucrare se va cere întregul Mileniu – și în nici un sens n-au mai fost nimicite înainte. Tot așa, nici “diavolul”, “fiara” și “profetul cel mincinos”, n-au mai fost nimicite înainte.

Din întâia moarte sau moartea adamică s-a pregătit o înviere. De aceea toți cei din morminte vor ieși afară. Revelatorul declară profetic: “Și marea a dat pe morții cei dintr-ânsa; și moartea și infernul (hadesul, mormântul) au dat pe morții cei dintr-ânsele … Și am văzut pe morți, pe cei mici și pe cei mari stând înaintea lui Dumnezeu și cărți s-au deschis” (Apocalipsa 20:13, 12). În planul lui Dumnezeu pentru răscumpărarea neamului omenesc din condamnarea adamică, aceasta este numită “somn”, atât în Vechiul cât și în Noul Testament. În istoria lui Israel, despre cei buni și despre cei răi se spune în mod repetat că au “adormit cu părinții lor”. Apostolii au folosit același simbol, iar Domnul nostru de asemenea. Dar în legătură cu moartea a doua nu se folosește un asemenea simbol. Dimpotrivă, pentru a o simboliza sunt folosite cele mai tari ilustrații ale nimicirii totale, complete, cum ar fi, “focul și pucioasa”, deoarece aceasta va fi o nimicire din care nu va fi nici o revenire.

Fericit gând! Moartea adamică (care a cerut toată omenirea pentru păcatul părintelui ei) va fi înghițită pe vecie, și va înceta în această a doua moarte în care ea va fi aruncată de către marele Răscumpărător, care a cumpărat întreaga lume prin sacrificiul Său. Astfel Dumnezeu ne spune prin profet: “Din mâna infernului (șeol) i-aș răscumpăra; de moarte i-aș mântui … Haide infernule cu mortăciunea ta” (Osea 13:14). Întâia moarte sau moartea adamică nu va mai avea libertate sau putere asupra oamenilor, cum a avut în cei șase mii de ani trecuți; nu va mai muri nimeni din cauza păcatului adamic (Romani 5:12; Ieremia 31:29, 30; Ezechiel 18:2). De atunci înainte va fi în vigoare Noul Legământ sigilat cu sângele scump, și numai păcatele făcute cu voia vor fi socotite ca păcate și vor fi pedepsite cu plata păcatului – moartea – moartea a doua. În acest fel moartea adamică va fi aruncată în moartea a doua și va fi înghițită de ea.

Iar hadesul și șeolul – starea ascunsă, întunecată, mormântul, care astăzi ne vorbește despre o speranță a unei vieți viitoare prin puterea lui Dumnezeu de înviere în Cristos – nu vor mai fi; căci moartea a doua nu va nimici pe nimeni care va fi potrivit pentru viață – pe nimeni pentru care va rămâne o umbră de speranță, ci numai pe aceia pe care Judecătorul care nu poate greși îi va găsi deplin, imparțial și individual vrednici de nimicire. Și Satan, acel ispititor mincinos care a înșelat și ruinat neamul omenesc și care, cu energie și viclenie stăruitoare, a încercat continuu să zădărnicească planul lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră prin Cristos va fi nimicit, și împreună cu el toți care au spiritul lui, “îngerii lui „, și nu se vor mai trezi niciodată din moarte ca să tulbure iarăși lumea. Aici se spune despre el că va fi aruncat în “lacul de foc” – moartea a doua; iar Pavel în Evrei 2:14, referindu-se la același lucru, o numește nimicire: “să desființeze pe cel care are stăpânirea morții, adică pe diavolul”. Și “fiara și cu el profetul cel mincinos”, marile sisteme false, care au asuprit și rătăcit multă vreme creștinătatea nominală, nu vor scăpa nicidecum din ea. Despre aceste sisteme se spune că vor fi aruncate “vii” (adică, în timp ce sunt încă organizate și active) în lacul de foc, care arde cu pucioasă. Apocalipsa 19:20

Marele timp de strâmtorare, judecata Domnului, care va nimici complet aceste sisteme, va cauza negreșit mari greutăți și dureri sociale, financiare și religioase tuturor celor identificați cu aceste sisteme înșelate și înșelătoare, înainte de a fi cu totul distruse. Aceste sisteme vor fi aruncate în iazul de foc, distruse la începutul Mileniului, pe când nimicirea lui Satan este rezervată pentru sfârșitul Mileniului, când toate “caprele” vor fi fost separate de “oi” și când vor pieri împreună cu Satan în moartea a doua, ca fiind “îngerii lui”, mesagerii sau servitorii lui. Nici unul din caracterele acelea urâte dintre oameni, care, deși vor cunoaște adevărul, vor iubi totuși nedreptatea – nici unul dintre “fricoși și necredincioși” – cei care nu se vor încrede în Dumnezeu după toate manifestările harului Său oferite în timpul domniei Milenare a lui Cristos, nici urâcioșii, care în inima lor sunt ucigași și desfrânați și idolatri și mincinoși, nici unul dintre aceștia nu va scăpa de moartea a doua. Toți aceștia, după o deplină și generoasă ocazie de reformare, vor fi judecați ca nevrednici de viață și vor fi pentru totdeauna înlăturați în moartea a doua, simbolizată prin “lacul de foc, care arde cu pucioasă”.

Câteva descrieri profetice ale Veacului Milenar și ale lucrării lui, în capitolele 20 și 21 din Apocalipsa, arată clar obiectivul și rezultatul acelui veac de încercare, în armonie cu celelalte scripturi deja citate.

Capitolul 20, versetele 2, 4, 11 și capitolul 21, versetele 1, 2, 10, 11, arată începutul acelui Veac de Judecată și de restrângere a erorilor orbitoare și a sistemelor înșelătoare. “Fiara” și “profetul cel mincinos” sunt cele mai însemnate simboluri, și reprezintă organizațiile sau sistemele erorii, care, împreună constituie “Babilonul”. Judecata împotriva “scaunelor de domnie” din timpul prezent și împotriva sistemelor “fiarei” și “profetului cel mincinos” urmează grabnic după introducerea acestei domnii milenare de judecată. Tronurile stăpânirii prezente a pământului vor fi “răsturnate”, iar domnia va fi transferată marelui Profet, Preot, Rege și Judecător, “a căruia este dreptul” (Comparați Daniel 7:14, 22 și Ezechiel 21:27). Atunci sistemele erorii vor fi judecate în grabă ca vrednice de nimicire, de “lacul de foc”, “moartea cea de a doua”. Apocalipsa 19:20

Astfel a doua nimicire (sau moarte) începe foarte devreme în noua judecată; ea începe cu sistemele false simbolizate prin fiară, profetul mincinos etc., dar ea nu va ajunge la omenire, ca indivizi, până când fiecare vor fi avut mai întâi o încercare deplină și ocazie să aleagă viața și să trăiască veșnic. Capitolul 20:12, 13 și 21:3-7, indică încercarea binecuvântată, favorabilă, în care toți, atât cei morți cât și cei vii (în afară de Biserică, aceștia fiind atunci regi, preoți, comoștenitori și judecători împreună cu Isus Cristos) vor fi aduși la o deplină cunoștință a adevărului, eliberați de întristare și durere, și eliberați de orice eroare orbitoare și prejudecată, și încercați “după faptele lor”.

Rezultatul măreț al acestei încercări va fi un uivers curat. După cum exprimă Revelatorul: “Și toată făptura din cer și de pe pământ … le-am auzit zicând: “Binecuvântarea și onoarea și mărirea și puterea fie Celui ce șade pe tron și Mielului în secolii secolilor!”” (Apocalipsa 5:13). Dar acest rezultat va fi îndeplinit în armonie cu toate procedeele lui Dumnezeu din trecut și din prezent, care întotdeauna i-au recunoscut omului libertatea voinței, ca să aleagă binele sau răul, viața sau moartea.

Nu ne putem îndoi deci, că la sfârșitul Veacului Milenar, Dumnezeu va permite, din nou, răului să triumfe “puțin”, pentru ca prin el să-Și încerce creaturile (care până la timpul acela vor cunoaște pe deplin atât binele cât și răul, precum și urmarea acestora, și dreptatea și iubirea Lui le vor fi fost deplin demonstrate) pentru ca acei care în final vor prefera și vor alege răul, să poată fi înlăturați – nimiciți. Astfel Dumnezeu va înlătura pentru totdeauna pe toți cei care nu iubesc dreptatea și nu urăsc nelegiuirea.

Cu privire la această încercare citim că Satan se va strădui să ducă în rătăcire omenirea, al cărei număr va fi atunci mare ca nisipul mării; dar nu trebuie să presupunem că mulți dintre ei vor urma exemplul rău al lui Satan și vor alege răul și neascultarea, având în față experiența trecută și nefiind împiedicați de slăbiciunile de acum și de influențele orbitoare. Totuși, când Dumnezeu nu ne spune nici numărul, nici proporția celor care vor fi găsiți vrednici de viață și a celor care vor fi judecați vrednici de moarte (moartea a doua), nu putem fi dogmatici. De un lucru putem fi siguri: Dumnezeu nu vrea moartea celor răi, ci vrea ca toți să se întoarcă la El și să trăiască; și nu va fi nimicit în acel “lac de foc, care arde cu pucioasă” (simbol al nimicirii complete – gheena), nici unul care este vrednic de viață, a cărui viață în continuare ar fi o binecuvântare pentru el sau pentru alții care sunt în armonie cu dreptatea.

Nimicirea totală și fără speranță este intenționată numai pentru făcătorii de rele cu voia, care, asemenea lui Satan, în mândria inimii și răzvrătire împotriva lui Dumnezeu, vor iubi și vor face răul în ciuda manifestărilor dezaprobării divine și în ciuda experienței lor cu pedeapsa pentru acesta. Se pare că bunătatea și iubirea lui Dumnezeu în faptul că a pregătit o răscumpărare, o restabilire și o altă ocazie de viață pentru om, în loc să-i facă pe toți să urască păcatul, pe unii îi va face să presupună că Dumnezeu este prea iubitor ca să-i înlăture în moartea a doua, sau dacă ar face astfel, El le-ar da noi și noi ocazii în viitor. Zidind astfel pe o presupusă slăbiciune a caracterului divin, aceștia ar putea fi conduși spre a încerca să profite de harul (favoarea) lui Dumnezeu, ca de un permis să facă păcat cu voia. Dar ei nu vor merge mai departe pentru că nebunia lor va fi arătată. Nimicirea lor totală va dovedi celor drepți armonia și echilibrul perfect al Dreptății, Înțelepciunii, Iubirii și Puterii în Conducătorul divin.

Apocalipsa 21:8

Aici este înfățișat adevăratul caracter al clasei caprelor. Fricoșii și necredincioșii (care nu se vor încrede în Dumnezeu), urâcioșii, ucigașii (cei care urăsc pe frați), desfrânații, vrăjitorii, idolatrii (cei care-și însușesc și folosesc greșit favorurile divine, dându-și lor sau altor creaturi sau lucruri serviciul și onoarea care aparțin lui Dumnezeu) și toți “mincinoșii” – “tot cel ce iubește și face minciună” (într-un cuvânt, toți care nu iubesc adevărul și nu-l caută, și nu-l apără și nu-l susțin cu orice preț) “partea le va fi în lacul ce arde cu foc și cu pucioasă (gheena, simbol al nimicirii complete), acesta este moartea cea de a doua”. O astfel de tovărășie ar fi dezgustătoare pentru orice ființă cinstită, integră. Aceștia sunt greu de tolerat chiar și acum, când îi putem compătimi, știind că astfel de dispoziții sunt în mare măsură rezultatul slăbiciunii moștenite a cărnii. Suntem mișcați să avem o măsură de compătimire prin aceea că ne amintim cum în propriul nostru caz, adesea, vrând să facem binele, răul ne stă înainte. Dar la sfârșitul judecății Milenare, când Domnul, Judecătorul cel drept, va fi dat toate avantajele și ocaziile de cunoștință și capacitate, această clasă va fi o urâciune și o scârbă pentru toți cei care vor fi în armonie cu Regele Slavei. Iar cei drepți vor fi bucuroși când, încercarea fiind sfârșită, darul vieții va fi luat de la cei care se vor fi dovedit nevrednici și când cei care strică pământul, cu toată lucrarea și influența lor, vor fi nimiciți.

Diavolul, fiara și profetul cel mincinos, chinuiți

Apocalipsa 20:9 vorbește despre nimicirea acelor indivizi care se vor uni cu Satan în ultima răzvrătire; iar versetul 15 vorbește depre aceeași nimicire, dar cu alte cuvinte, folosind simbolul “lacul cel de foc”. Ei sunt mistuiți sau consumați în foc. Acesta fiind cazul, chinul din versetul 10 nu se poate referi la aceste ființe umane care sunt mistuite, nimicite. Prin urmare, întrebarea se reduce la aceasta: Vor fi Satan, profetul mincinos și fiara chinuiți veșnic, și învață acest verset astfel?

Noi răspundem prin cuvintele lui Dumnezeu: “Iehova … pe toți nelegiuiții îi nimicește”. În privința lui Satan, cel mai mare vrăjmaș al lui Dumnezeu și al omului, Dumnezeu ne informează în mod deosebit că el va fi nimicit, și nu păstrat în nici un sens sau stare. Evrei 2:14

Sistemele fiară și profet mincinos, care în decursul Veacului Evanghelic au înșelat și au dus în rătăcire, vor fi aruncate într-o strâmtorare mare și mistuitoare la sfârșitul Veacului Evanghelic. Chinul acestor sisteme va fi aionion, adică durabil. El va continua atâta timp cât vor dura ele, până când vor fi nimicite cu totul. La fel va fi mistuit și sistemul erorii, care se va manifesta deodată la sfârșitul Veacului Milenar și va duce “caprele” la nimicire (Apocalipsa 20:7-10). Acel sistem înșelător (nespecificat astfel, ci doar este numit Satan, după instigatorul lui), va fi aruncat în același fel de strâmtorare și nimicire la sfârșitul Veacului Milenar, în care sunt aruncate și sistemele fiară și profet mincinos acum, la sfârșitul Veacului Evanghelic.

Apocalipsa 19:3, vorbind despre unul dintre aceste sisteme, spune: “… fumul ei se suia în secolii secolilor”. Aceasta vrea să spună că amintirea (“fumul”) nimicirii acestor sisteme de înșelare și eroare va fi durabilă, lecția nu va fi uitată niciodată – după cum fumul, care continuă să se ridice după un foc nimicitor este mărturie că focul și-a făcut lucrarea. Vezi și Isaia 34:8-10.

Asupra Apocalipsei 14:9-11 remarcăm în treacăt că toți vor fi de acord imediat că, dacă în versetul 9 se referă la o închinare literală fiarei și icoanei ei, atunci puțini oameni din țările civilizate, sau poate nici unul n-ar fi pasibil de pedeapsa arătată în versetul 11; și dacă fiara, icoana ei, închinarea, vinul și paharul sunt simboluri, atunci și chinurile, fumul, focul și pucioasa sunt simboluri.

Aruncarea morții și a locuinței morților în nimicire completă, în moartea a doua, în timpul Veacului Milenar, face parte din nimicirea completă care va cuprinde orice lucru nepotrivit, dăunător și nefolositor (Isaia 11:9; Psalmul 101:5-8). Moartea a doua, sentința acelei încercări individuale, va fi finală: ea nu va fi nimicită niciodată. Și toți cei care iubesc dreptatea să spună, amin; căci a nimici moartea a doua, a înlătura sentința acelei încercări drepte și nepărtinitoare, ar însemna a dezlega iarăși nu numai pe Satan, ci pe toți aceia care iubesc și practică răul și înșelarea, și care dezonorează cu instituțiile lor rele pe Domnul – ar însemna a se opune, a insulta și a se strădui să-i răstoarne pe aceia care-L iubesc, doresc să-I servească Lui și se bucură de favoarea Lui. Ne bucurăm că nu există nici un pericol în aceasta, dar că dreptatea divină se unește cu înțelepciunea, iubirea și puterea divină, ca să introducă dreptatea veșnică pe o bază trainică.

Cei reîntorși în “iad”

“În mormânt (iad în limba engeză – n. e.) se vor reîntoarce nelegiuiții, toate popoarele ce uită pe Dumnezeu.” – Psalmul 9:17

Găsim că această declarație a Domnului menționată de psalmist este fără nici o rezervă și trebuie să o acceptăm ca pe un fapt sigur. Dacă pretențiile “ortodoxiei” cu privire la iad ar fi adevărate, acesta ar fi într-adevăr un mesaj înfricoșător.

Dar haideți să înlocuim adevărata semnificație a cuvântului șeol, și textul nostru se va citi: “În starea morții se vor reîntoarce nelegiuiții, toate popoarele ce uită pe Dumnezeu”. Noi credem aceasta; dar apoi, cine sunt cei nelegiuiți? Într-un sens toți oamenii sunt nelegiuiți, prin aceea că toți sunt călcători ai legii lui Dumnezeu, dar în sensul cel mai deplin, cei nelegiuiți sunt cei care, cu deplină cunoștință a răutății excesive a păcatului și a remediului pregătit pentru recuperarea lor de sub efectele lui nocive, persistă intenționat în păcat.

Până acum numai puțini – credincioșii consacrați – au ajuns la o cunoștință adevărată a lui Dumnezeu. Lumea nu-L cunoaște și popoarele nu-L pot uita pe Dumnezeu până când mai întâi sunt aduse la cunoștința de El. Consacrații au fost luminați, conduși de Spirit prin credință ca să înțeleagă lucrurile adânci și ascunse ale lui Dumnezeu, care descoperă slava caracterului lui Dumnezeu, dar care, deși exprimate în Cuvâtul Său, lumii îi apar ca o nebunie.

După cum am văzut până acum, aceasta nu va fi așa în veacul viitor, căci atunci “plin va fi pământul de știința lui Iehova, precum apele acoperă fundul mării” (Isaia 11:9). Multe lucruri, pe care le acceptăm acum prin credință, atunci vor fi demonstrate lumii. Când Cel care a răscumpărat pe om din puterea mormântului (Osea 13:14) va începe să-Și ia înapoi bunurile cumpărate din închisoarea morții (Isaia 61:1), când cei care dorm vor fi deșteptați de razele minunate ale Soarelui Dreptății, ei vor înțelege repede adevărul care până atunci li se părea o poveste inutilă, că “(Isus), prin harul lui Dumnezeu să guste moartea pentru toți”.

Am mai văzut apoi, că urcarea treptată pe Calea regală a sfințeniei, în acel veac, va fi posibilă și comparativ ușoară pentru toți, deoarece toate pietrele (pietre de poticnire, erori etc.) vor fi fost înlăturate, și vor fi făcute cărări drepte pentru picioarele lor. La acel veac se aplică textul acesta. Cei care vor nesocoti împrejurările favorabile din acel veac și nu se vor supune dreptului Judecător sau Conducător – Cristos – vor fi cu adevărat răi. Și fiecare supus loial al Împărăției lui Dumnezeu va aproba judecata dreaptă care va trimite iarăși pe aceștia în șeol – starea morții. Unii ca aceștia vor fi nevrednici de viață; și dacă li s-ar permite să trăiască, viața lor ar fi un blestem pentru ei înșisi și pentru restul omenirii, și o pată pe lucrarea lui Dumnezeu.

Aceasta va fi moartea a doua, de la care nu va mai fi nici o înviere. După ce au fost răscumpărați din mormânt (șeol) prin sacrificiul lui Cristos, dacă mor iarăși din cauza păcatului lor propriu, atunci “nu mai rămâne sacrificiu pentru păcate” (Evrei 10:26). “Christos … nu mai moare; moartea nu mai are putere asupra Lui” (Romani 6:9, 10). De moartea a doua toți ar trebui să se teamă și să se ferească, pentru că ea va fi sfârșitul existenței pentru toți cei socotiți nevrednici de viață. Dar în această moarte nu poate fi nici o suferință. Ea este stingerea vieții, ca și moartea adamică.

Din cauză că prin păcat omenirea a ajuns să fie supusă morții (șeolului, hadesului), de aceea a venit Isus Cristos să ne elibereze și să ne mântuiască din moarte (1 Ioan 3:8; Evrei 2:14). Moartea este încetarea existenței, absența vieții. Nu este nici o deosebire între starea morții adamice și a celei de-a doua, dar există speranță de eliberare din prima, pe când din a doua nu va fi nici o eliberare, nici o întoarcere la viață. Prima sentință a morții a trecut asupra tuturor din cauza păcatului lui Adam, pe când a doua moarte poate veni numai prin păcatul individual, voit.

Că aplicarea acestui text este pentru veacul viitor este un lucru evident, deoarece în prezent atât sfinții cât și păcătoșii merg în șeol sau hades. Acest verset indică faptul că la timpul când se va aplica, numai cei răi vor merge acolo. Iar popoarele care L-au uitat pe Dumnezeu trebuie să fie neamuri care L-au cunoscut, altfel nu L-ar fi putut uita; și niciodată până acum popoarele n-au fost aduse la acea cunoștință, și nici nu vor fi până în viitor, când cunoștința de Domnul va umple întreg pământul și nimeni nu va trebui să zică aproapelui său, cunoaște pe Domnul, pentru că toți Îl vor cunoaște, de la cel mai mic până la cel mai mare (Isaia 11:9; Ieremia 31:34).

Cuvântul ebraic goi, tradus în acest text “popoare”, este folosit în altă parte de către același scriitor și redat prin “păgâni”, “neevrei” și “popor”. Ideea pare să fie aceea că se referă la toți cei care nu devin poporul de legământ al lui Dumnezeu, chiar dacă nu sunt în mod fățiș răi. Neamurile (păgânii, toți care sub acea cunoștință deplină nu devin israeliți adevărați), care uită sau neglijează favorurile lui Dumnezeu avute, și datoriile și obligațiile lor față de El, vor avea soarta celor “răi” cu voia și vor fi aruncați în moartea a doua.

Ca o dovadă în plus la aceasta, aflăm că cuvântul ebraic shub, care în textul nostru este tradus “se reîntorc”, înseamnă se întorc înapoi, ca la un loc unde au mai fost. Cei la care se referă acest text, fie sunt în șeol, fie sunt pasibili să intre acolo, dar fiind răscumpărați prin sângele scump al lui Cristos, vor fi scoși din șeol. Dacă atunci vor fi răi, ei împreună cu toți cei care uită pe Dumnezeu, vor fi întorși înapoi în șeol.

Au crezut evreii în chinul veșnic?

Observând că noi învățăm că doctrina chinului veșnic a fost altoită în doctrinele Bisericii Creștine în timpul apostaziei, a marii căderi de la credință care a culminat în papalitate, unii au întrebat dacă nu cumva, potrivit scrierilor lui Josephus, această doctrină a fost ferm susținută de evrei; și dacă este așa, nu este evident că creștinii timpurii, fiind convertiți în mare parte de la iudaism, au adus această doctrină cu ei, chiar de la începutul creștinismului?

Răspunsul nostru este, nu; doctrina chinului veșnic a ieșit în mod firesc din doctrina nemuririi omului, care, ca problemă filosofică a fost propagată la început într-o formă complet diferită de forma prezentă,de către Școala Platonică a filosofiei grecești. Aceștia au susținut în primul rând că fiecare om are în sine o părticică de zeitate, și că aceasta l-ar împiedica să moară vreodată. Această temelie fiind pusă, a fost ușor să se descrie un loc atât pentru făcătorii de rău cât și pentru făcătorii de bine. Dar, spre lauda acestor filosofi păgâni, să se noteze că ei n-au reușit să dezvolte, sau nici chiar să arate acea adâncime a degradării de la bunăvoință, rațiune și milă, necesară pentru a zugrăvi prin cuvânt, condei sau pensulă, astfel de detalii ale ororilor și suferințelor cum au fost încorporate curând în doctrina lor, și din această doctrină să dezvolte o credință declarată ca “necesară pentru mântuire” în pretinsa biserică a lui Cristos.

Pentru a înțelege cazul, este necesar să ne amintim că atunci când a fost întemeiată Biserica Creștină, Grecia era în fruntea cunoștinței și civilizației. Alexandru cel Mare cu-cerise lumea și răspândise respectul față de Grecia pretutindeni; și cu toate că din punct de vedere militar Roma i-a luat locul, nu așa a fost cazul în literatură. Timp de secole, filosofii și filosofia greacă au condus lumea intelectuală, și au impregnat și influențat totul. Devenise obișnuit ca filosofii și învățătorii altor teorii să pretindă că sistemele și teoriile lor erau aproape la fel cu ale grecilor, și să se străduiască să îndepărteze deosebirile dintre vechile lor teorii și părerile populare grecești. Iar unii căutau să tragă foloase, pretinzând că sistemul lor cuprindea toate punctele bune ale lui Platon împreună cu altele pe care Platon nu le-a văzut.

Din această clasă făceau parte învățătorii Bisericii Creștine din secolul al doilea, al treilea și al patrulea. Recunoscând corectitudinea larg acceptată a filosofilor, ei au pretins că aceleași aspecte bune ale filosofiei se găseau și în învățăturile lui Cristos, și că El a fost unul din cei mai mari filosofi etc. Astfel a avut loc un amestec de platonism și creștinism. Aceasta a devenit cu atât mai pronunțat cu cât regii și împărații au început să examineze învățăturile religioase și să le favorizeze pe acelea care păreau cel mai mult a inspira teamă poporului și a-l face mai supus. În timp ce învățătorii păgâni se aplecau în fața acestei examinări minuțioase imperiale și învățau o pedeapsă veșnică pentru cei care încălcau legile împăraților (care conduceau prin numire divină), nu putem presupune altfel decât că persoanele cu un caracter ambițios din biserica de atunci, care căutau să înlocuiască păgânismul și să devină puterea religioasă dominantă, vor scoate în evidență acele doctrine care în ochii împăraților păreau să aibă aceeași putere asupra spaimei și prejudecăților poporului. Și ce putea servi mai mult acestui scop decât doctrina chinului fără sfârșit pentru cei îndărătnici?

Aceleași motive, evident, l-au determinat și pe Josephus când a scris referitor la credința evreilor. Lucrările lui ar trebui citite ca apologii ale iudaismului și ca eforturi de a înălța acea națiune în ochii Romei și ai lumii. Să nu uităm că evreii aveau faima de a fi un popor foarte răzvrătit, foarte ostil ideii de a fi condus chiar și de către Cezari. Ei sperau, în armonie cu făgăduințele lui Dumnezeu, să devină națiunea principală. Între ei au avut loc multe izbucniri de răzvrătire, și religia lor specială, deosebită de toate celelalte, a fost în parte învinuită că favoriza prea mult spiritul de libertate.

Josephus avea un scop în scrierea celor două opere principale ale sale: “Antichitățile iudaice” și “Războaiele evreilor”. El le-a scris în limba greacă în timp ce trăia la Roma, unde a fost prietenul și oaspetele împăraților romani, Vespasian, Titus și Domițian, și unde era în legătură continuă cu filosofii greci. Aceste cărți au fost scrise cu scopul de a scoate în evidență poporul evreu, curajul, legile, etica lor etc., spre a fi cel mai bine avantajat în fața filosofilor greci și a demnitarilor romani. Acest scop este mărturisit printre rânduri în prefața sa la “Antichități iudaice”, unde spune:

“Am întreprins această lucrare gândind că ea le va apărea tuturor grecilor ca vrednică de a fi studiată … Cei care citesc cărțile mele se miră poate că discursul meu despre legi și fapte istorice conține multă filosofie. … Totuși, cei care au un spirit de a cunoaște motivele tuturor lucrurilor pot găsi aici o teorie filosofică foarte curioasă”.

Într-un cuvânt, ca om ager care devenise el însuși impregnat de spiritul filosofilor greci care predomina atunci, Josephus a scos din Lege și din Profeți, din tradițiile bătrânilor și din teoriile diferitelor secte ale evreilor, tot ce a putut găsi că era înclinat chiar și în cea mai mică măsură să arate următoarele:

Mai întâi, că religia evreiască nu era mult în urma filosofiei populare grecești; dar că din Legea lui Moise fuseseră scoase teorii întrucâtva asemănătoare și susținute de unii evrei, cu mult înainte ca filosofii greci să le pună în discuție.

În al doilea rând, că nu ideile religioase i-au făcut pe evrei ca popor greu de stăpânit, sau popor “răzvrătit”, așa cum toți iubitorii de libertate erau considerați de Cezari. Prin urmare, el încearcă să dovedească, într-un timp când se considera că virtutea constă în principal în supunere, că legea lui Moise “învață mai întâi că Dumnezeu este Tatăl și Domnul tuturor lucrurilor, și că El dăruiește viață fericită celor ce-L urmează, dar care scufundă în suferință inevitabilă pe cei care nu umblă în căile virtuții”. Și este evident că în sprijinul acestei idei și pentru astfel de scopuri, Josephus, după ce spune, “printre iudei există trei secte filosofice: prima, fariseii, a doua, saducheii, a treia, esenienii”, continuă și relatează cele trei teorii ale lor, detaliind în mod special orice trăsătură care semăna cu filosofia greacă. Și fiindcă doctrinele ultimei secte, și cea mai mică, esenienii, se asemăna cel mai mult cu doctrinele stoicilor și cu teoriile grecești mai importante, Josephus dedică aproape de zece ori mai mult spațiu vederilor lor, decât celor ale saducheilor și fariseilor luate la un loc. Și totuși, esenienii erau o sectă atât de neînsemnată, încât Noul Testament nici nu-i menționează, și chiar Josephus admite că erau puțini la număr. Prin urmare, oricare ar fi fost vederile lor, asupra oricărui subiect, nu se poate pretinde că au aprobarea evreilor, când majoritatea evreilor aveau opinii contrare. Însuși faptul că Domnul și apostolii nu s-au referit la ei, este bună dovadă că filosofia esenienilor nu reprezenta în nici un caz ideile evreilor. Această sectă mică a crescut probabil mai târziu și a absorbit din filosofia greacă ideile în privința nemuririi și a chinului veșnic pentru cei nevirtuoși. Vom mai aminti că Josephus nu s-a născut decât la trei ani după răstignirea Domnului nostru, și că el și-a publicat “Războaiele” în anul 75 d. Cr., iar “Antichitățile” în 93 d. Cr. – într-un timp când el și alți evrei, ca și tot restul lumii, sorbeau cu nerăbdare filosofia greacă și știința pe nedrept numită astfel, împotriva căreia Pavel avertizează Biserica. Coloseni 2:8; 1 Timotei 6:20

Josephus a acordat atenție deosebită esenienilor pentru că faptul acesta se potrivea scopului său. El admite că saducheii, al doilea grup ca mărime din poporul evreu, nu credeau în nemurirea omului. Iar despre vederile fariseilor el face o declarație oarbă, calculată să inducă în eroare, după cum urmează: “Și ei cred că sufletele au în ele o vigoare nemuritoare (aceasta ar putea fi înțeleasă că fariseii nu credeau ca saducheii, că moartea pune capăt oricărei existențe, ci credeau într-o vigoare sau viață dincolo de mormânt – printr-o înviere a morților), și că sub pământ vor fi răsplăți și pedepse, după cum au trăit în viața prezentă, virtuos sau vicios; și că cei din urmă vor fi reținuți într-o închisoare veșnică (moarte – nu tortură), dar primii (cei virtuoși) vor avea putere să reînvie și să trăiască din nou„. Nu este oare clar că Josephus a ajustat și a întins vederile fariseilor cât i-a permis conștiința sa elastică, pentru a arăta armonia lor cu filosofiile grecești? Pavel, care fusese fariseu, îl contrazice pe Josephus. În timp ce Josephus spune că ei credeau că “numai cei virtuoși vor învia și vor trăi din nou” (nu implică aceasta o înviere, și implică de asemenea că ceilalți nu vor trăi iarăși, ci vor rămâne morți, în marea închisoare – în mormânt?), Pavel, dimpotrivă, spune: “Având această speranță în Dumnezeu, care și înșiși aceștia au, că va să fie învierea morților și a drepților și a nedrepților” Fapte. Ap. 24:15.

Nu avem nici o ezitare în privința acceptării mărturiei inspirate a apostolului Pavel, nu numai în privința a ceea ce credeau evreii, ci și în privința a ceea ce credea el și Biserica primară; și repetăm, că teoria chinuirii veșnice a celor răi, bazată pe teoria că sufletul omului nu poate muri, este contrară atât cu învățăturile Vechiului cât și ale Noului Testament, și ea a fost introdusă printre evrei și printre creștini de către filosofii greci. Mulțumim lui Dumnezeu pentru filosofia mai curată a Scripturilor, care învață că plata păcatului este moartea sufletului (a ființei) (Ezechiel 18:4, 20); că toate sufletele condamnate prin păcatul lui Adam au fost răscumpărate de sufletul lui Cristos (Isaia 53:10) și că numai pentru păcatul individual, voit, va muri cineva în moartea a doua – o pedeapsă veșnică, dar nu un chin veșnic.

Alegeți viața ca să trăiți

“Eu astăzi îți pun înaintea ta viața și binele, moartea și răul.” “Eu v-am pus înainte viața și moartea, binecuvântarea și blestemul. Alege dară viață ca să trăiești, tu și seminția ta.” Deuteronom 30:15, 19.

Trecem acum să analizăm alte declarații scripturale în armonie cu cele arătate anterior.

Cuvintele citate aici sunt ale lui Moise către Israel. Pentru a le aprecia trebuie să ne amintim că Israel ca popor, și toate legămintele, jertfele lor etc., au avut o semnificație tipică.

Dumnezeu a știut că ei nu puteau obține viață prin ținerea legii, oricât de mult ar fi ales-o ei, pentru că ei erau slabi, decăzuți, ca toți ceilalți din neamul omenesc, din cauza “aguridei” păcatului pe care o mâncase Adam (Ieremia 31:29). Astfel, după cum declară Pavel, legea dată lui Israel nu putea să le dea viață din cauza slăbiciunilor și degradării naturii lor decăzute. Romani 8:3; Evrei 7:19; 10:1-10

Cu toate acestea, Dumnezeu a prevăzut un beneficiu pentru ei, chiar din încercarea nereușită de a trăi o viață desăvârșită; și anume, că aceasta îi va dezvolta și le va arăta necesitatea unei jertfe mai bune (răscumpărarea pe care a dat-o Domnul nostru) și a unui eliberator mai mare decât Moise. Și pe lângă aceasta, încercarea lor a furnizat un model, sau o umbră a încercării individuale, asigurată pentru toată omenirea (al cărei tip a fost Israelul) și garantată prin jertfele pentru păcat mai bune, prefigurate acolo, care să fie îndeplinite de marele Profet, pentru care Moise a fost numai un tip.

Văzând astfel că încercarea pentru viață sau moarte pusă înaintea lui Israel nu era decât un tip al încercării individuale a lumii întregi și a rezultatelor acesteia, viața sau moartea (viața veșnică sau moartea a doua), ar putea ajuta pe unii să vadă că marea Zi de încercare de o mie de ani, al cărei Judecător a fost numit Domnul nostru Isus Cristos, are cele două rezultate: viața și moartea. Atunci toți vor fi chemați să se hotărască, în acele împrejurări foarte favorabile, pentru dreptate și viață, sau pentru păcat și moarte, și va trebui să se facă o alegere. Și, cu toate că vor fi răsplăți și “lovituri” potrivit faptelor din viața actuală, precum și potrivit comportării lor în acea încercare (Ioan 3:19; Matei 10:42; 11:20-24), verdictul de la urmă va fi în armonie cu alegerea exprimată prin comportarea fiecăruia în decursul acelui veac de încercare.

A doua încercare, sentința și rezultatul ei, sunt arătate și în cuvintele lui Moise citate de Petru (Fapte. Ap. 3:22,23): “Profet va ridica vouă Domnul Dumnezeul vostru dintre frații voștri ca pe mine; pe El să-L ascultați în toate oricâte vă va zice. Și va fi că tot sufletul (orice ființă) care nu va asculta (nu se va supune) de acel profet (și astfel să aleagă viața) se va stârpi din popor”. Prin aceste cuvinte puține ni se atrage atenția asupra marii încercări a lumii, încă viitoare. Ni-L arată pe marele Profet sau Învățător ridicat de Dumnezeu pentru a face o nouă judecată sau încercare rasei condamnate, pe care El a răscumpărat-o din condamnarea venită asupra ei prin părintele ei, Adam. Ne arată, de asemenea, că condiția de viață veșnică va fi supunerea dreaptă și că la sfârșitul acelei încercări, unii vor fi judecați vrednici de această viață, iar alții vrednici de nimicire – moartea a doua.

Domnul nostru Isus, răscumpărându-i pe toți prin jertfa Sa desăvârșită și prețioasă, este Capul acestui mare Profet; iar pe membrii corpului Său, care, împreună cu Isus Cristos, vor fi agenți în judecarea lumii, Dumnezeu îi alege în decursul Veacului Evanghelic. Toți împreună vor forma pe marele Profet sau Învățător promis. “Au nu știți că sfinții vor să judece lumea?” – 1 Corinteni 6:2.

Prima încercare a fost numai a omenirii, și prin urmare pedeapsa sau blestemul ei, prima moarte, a fost numai asupra omului. Dar a doua încercare va fi mult mai cuprinzătoare. Va fi o încercare nu numai a omenirii decăzute și imperfecte, ci va include orice alt lucru și principiu și ființă care nu este în armonie cu Iehova. “Căci toată fapta o va aduce Dumnezeu înaintea judecății cu toate cele ascunse, fie bune sau rele.” Eclesiastul 12:14

“Judecata viitoare” va cuprinde judecarea spre condamnare a tuturor sistemelor false – civile, sociale și religioase. Acestea vor fi judecate, condamnate și izgonite devreme în Ziua Milenară, lumina adevărului făcându-le să ajungă în rușine, și de aceea să dispară. Această judecată vine întâi, pentru ca judecata omului să poată începe neîmpiedicată de eroare, prejudecată etc. Ea va cuprinde totodată și judecarea îngerilor “care au păcătuit” – a acelor îngeri “care nu și-au păzit starea lor cea dintâi”, de puritate și ascultare de Dumnezeu. Astfel apostolul scrie despre membrii Corpului marelui Proroc și marelui Preot, care va fi Judecătorul tuturor: “Au nu știți că (noi, sfinții) vom să judecăm pe îngeri?” 1 Corinteni 6:3.

Astfel fiind cazul, condamnarea din încercarea Milenară (distrugerea, moartea a doua), va cuprinde o mai mare sferă de păcătoși decât pedeapsa sau blestemul pentru păcatul lui Adam, care “a trecut la toți oamenii”. Într-un cuvânt, nimicirea de la sfârșitul încercării va fi o nimicire completă a tuturor ființelor și a tuturor lucrurilor care nu vor slăvi pe Dumnezeu și care nu vor fi spre folosul și binecuvântarea întregii sale creații.

Păcate care se pot ierta și păcate care nu se pot ierta

În paginile precedente am arătat pe scurt pedeapsa extremă pentru păcatul voit. Pedeapsa lui Adam, care a cuprins toată rasa lui, a fost de felul acesta; și numai drept rezultat al morții lui Cristos, ca răscumpărarea noastră, din acea pedeapsă a acelui păcat voit este posibilă vreo iertare a acestui păcat sau a oricăror păcate următoare.

Păcatele care se pot ierta sunt acelea care rezultă din slăbiciunile venite prin acel singur păcat adamic pe care Cristos l-a rezolvat o dată pentru totdeauna. Acestea nu sunt din acelea voite, ci sunt comise din ignoranță sau prin slăbiciunile cărnii. Dumnezeu garantează iertarea tuturor acestor păcate dacă ne căim, în numele și meritul sacrificiului lui Cristos.

Păcatele care nu se pot ierta, păcate de neiertat, sunt acelea făcute cu voia. După cum moartea – stingerea ființei – a fost pedeapsa primului păcat, tot așa moartea este pedeapsa fiecărui păcat făcut cu voia împotriva deplinei cunoștințe și capacități de a alege și a face bine. Aceasta este numită moartea a doua, spre a se deosebi de prima pedeapsă sau pedeapsa adamică, din care omenirea va fi eliberată prin sacrificiul de răscumpărare a lui Cristos.

“Păcatul spre moarte (a doua)”, de a cărui iertare apostolul spune că este inutil ca cineva să se roage (1 Ioan 5:16), nu este numai un păcat cu voia, ci un păcat împotriva cunoștinței clare; un păcat pentru care nu se poate găsi nici o scuză potrivită. Fiindcă este un păcat împotriva cunoștinței clare, sau a luminării în sfințenie, este numit “blestem contra Spiritului Sfânt (hulă împotriva Duhului Sfânt, traducerea Cornilescu revizuită – n. e.)” – Matei 12:31, 32, pentru care nu este nici o iertare.

Dar sunt și alte păcate, parțial voite, care sunt, de aceea, în parte de neiertat. În acestea au o parte ispitele dinăuntru și dinafară (toate acestea fiind în mod direct sau indirect urmările căderii) – voința consimțind sub presiunea ispitei sau din cauza slăbiciunii. Numai Domnul știe cum să evalueze în mod potrivit răspunderile și vina noastră în astfel de cazuri. Însă pentru adevăratul copil al lui Dumnezeu există numai o singură cale potrivită de urmat: să se căiască și să ceară îndurare în numele și prin meritul lui Cristos, marea jertfă pentru păcat. Domnul va ierta pe un astfel de pocăit, în sensul restabilirii lui în favoarea Sa; dar acesta “se va bate mult” (Luca 12:47, 48) pentru păcat, în măsura în care Dumnezeu va vedea că păcatul a fost făcut cu voia.

Adeseori o persoană conștiincioasă își dă seama că a comis păcat și că a fost o măsură de voință în el. Pe bună dreptate el se simte condamnat, vinovat înaintea lui Dumnezeu; dându-și seama de propria sa vinovăție, și uitând izvorul în caz de păcat și necurăție, deschis de Dumnezeu pentru neamul slab omenesc, decăzut, acesta cade într-o stare de tristețe, crezând că a comis păcat de moarte. Aceștia rătăcesc în pustiuri triste, până când află izvorul curățitor. Aceștia să-și amintească, totuși, că însăși întristarea lor din cauza păcatului și dorința lor de a se întoarce în favoarea divină sunt dovezi că n-au comis păcatul de moarte; deoarece apostolul declară că acei care comit astfel de păcat nu pot fi înnoiți spre pocăință (Evrei 6:4-6). Cei care se căiesc deci, pot fi încrezători că păcatele lor au fost, în parte cel puțin, rezultatele căderii și ca atare n-au fost de moarte, dar care cer iertare și lovituri.

Aceasta este pregătirea minunată a lui Dumnezeu prin Cristos, pentru acceptarea oricărui suflet care, părăsind păcatul și iubirea de el, caută dreptatea și viața prin Acela care este Calea, Adevărul și Viața. Astfel toți, fie ei mai tari sau mai slabi prin natură, au ocazie egală de a câștiga viața veșnică, precum și de a câștiga marele premiu al moștenirii împreună cu Cristos.

Răsplata viitoare

În timp ce Scripturile învață că Veacul prezent, Evanghelic este ziua de judecată sau timpul de încercare al Bisericii, și că ziua de judecată sau timpul de încercare al lumii va fi Veacul Milenar, este totuși rațional să întrebăm, în ce măsură vor fi făcuți răspunzători în Veacul Milenar cei care nu fac parte din Biserica consacrată, pentru faptele lor rele, de cruzime, necinste și imoralitate din prezent? Și în ce măsură vor fi răsplătiți cei din aceeași clasă pentru strădaniile lor de a trăi o viață morală și binevoitoare?

Acestea sunt întrebări importante, mai ales pentru lume; și bine ar fi dacă oamenii și-ar putea da seama de importanța lor și să tragă foloase din aceasta. Acestea sunt importante și pentru Biserică, datorită interesului pe care-l avem în privința lumii și datorită dorinței noastre de a înțelege și a învăța pe alții în mod corect planurile Tatălui nostru.

Am învățat că jertfa lui Cristos garantează pentru toți oamenii, oricât de josnici, o trezire din moarte și privilegiul de a ajunge apoi la perfecțiune, și dacă vor vrea, de a trăi veșnic. “Va să fie învierea morților, și a drepților și a nedrepților.” (Fapte. Ap. 24:15) Scopul aducerii lor din nou în existență va fi ca să le dea o ocazie favorabilă de a-și câștiga viața veșnică, în baza condițiilor cerute de Dumnezeu – ascultare de voința Sa dreaptă. Nu avem nici o sugestie în Scripturi că, atunci când vor fi treziți, starea morală a oamenilor va fi fost schimbată, dar avem multe, atât raționale cât și scripturale, care arată că ei vor veni din moarte așa cum au mers în ea, slabi și degradați. Deoarece “nu este nici lucru, nici minte, nici știință, nici înțelepciune în mormânt” (Eclesiastul 9:10), ei nu vor fi învățat nimic acolo; și deoarece când au murit au fost păcătoși și nevrednici de viață și de favoare divină, ei vor fi tot nevrednici; și deoarece pentru faptele din viața prezentă n-au primit nici răsplăți depline, nici pedepse depline, este evident că e necesar tocmai un astfel de timp de trezire în Mileniu cum a făgăduit Dumnezeu – pentru a răsplăti, a pedepsi și a da întregii omeniri ocazia vieții veșnice asigurate prin marea jertfă de răscumpărare a lui Cristos.

Deși, strict vorbind, lumea nu este acum în încercare, adică, timpul prezent nu este timpul încercării ei depline și complete, totuși oamenii nu sunt acum, și nici n-au fost vreodată, cu totul fără lumină și fără capacitate, pentru folosirea cărora sunt răspunzători. În cele mai întunecate zile ale istoriei lumii și în cea mai adâncă degradare a vieții sălbatice, a existat întotdeauna cel puțin o măsură de lumină a conștiinței care a indicat mai mult sau mai puțin direct spre dreptate și virtute. Că faptele din această viață au mult de-a face cu viitorul, Pavel a învățat foarte clar când, fiind înaintea lui Felix, el aducea argumente despre dreptate și înfrânare, în vederea judecății viitoare, încât Felix s-a cutremurat. Fapte. Ap. 24:25

La prima venire a Domnului nostru le-a venit oamenilor o mai mare măsură de lumină și în acea măsură le-a crescut responsabilitatea, după cum a spus El: “Și aceasta este condamnarea (judecata, traducerea Cornilescu revizuită – n. e.), că lumina a venit în lume și oamenii au iubit întunericul mai mult decât lumina că faptele lor rele erau” (Ioan 3:19). Pentru acele fapte rele comise împotriva luminii avute, fie că era lumina conștiinței sau a revelației, oamenii vor trebui să dea socoteală, și în ziua judecății lor vor primi o recompensă sau o răsplătire dreaptă. Și la fel, în măsura efortului lor de a trăi drept, ei vor primi răsplata cuvenită în ziua încercării lor. Matei 10:42

Dacă oamenii s-ar gândi la ceea ce chiar și rațiunea discerne, că vine un timp de socoteală, de judecată, că Dumnezeu nu va permite ca răul să triumfe veșnic, și că în-tr-un fel sau altul El va pedepsi pe răufăcători, aceasta fără îndoială i-ar scuti de multe întristări și pedepse în veacul viitor. Profetul a spus: “Vai de cei ce-și ascund adânc planurile lor de Iehova și faptele cărora sunt de întuneric și zic: “cine oare ne va vedea și cine oare ne va lua seamă?”” (Isaia 29:15). Iată, “în tot locul sunt ochii lui Iehova văzând pe cei răi și pe cei buni” (Proverbe 15:3); și “toată fapta o va aduce Dumnezeu înaintea judecății, cu toate cele ascunse, fie bune sau rele” (Ecles. 12:14). El “va aduce la lumină cele ascunse ale întunericului și va face cunoscute sfaturile inimilor” 1 Corinteni 4:5.

Veacul domniei lui Cristos va fi un timp de judecată dreaptă; și cu toate că va fi o epocă de aur pentru toți, va fi totuși un timp de disciplinare severă, de încercări și pedepse pentru mulți. Că judecata va fi corectă și nepărtinitoare și cu o cuvenită considerație pentru împrejurările și ocaziile fiecărui individ, este de asemenea un lucru sigur – prin caracterul Judecătorului (Cristosul – Ioan 5:22; 1 Corinteni 6:2), prin cunoștința Lui perfectă, prin dreptatea și bunătatea Lui neclintite, prin puterea Sa divină și prin marea Sa iubire, așa cum este arătată prin jertfa Sa pentru răscumpărarea omului de la moarte, pentru ca ei să se poată bucura de privilegiul acestei încercări individuale favorabile.

Diferitele împrejurări și ocazii ale oamenilor din acest veac și din veacurile trecute arată că o judecată dreaptă va recunoaște deosebiri în gradul responsabilității individuale, care va necesita, de asemenea, deosebiri în procedurile viitoare ale Domnului cu ei. Și această deducție rațională o găsim clar confirmată de Scripturi. Judecătorul a luat și ia și acum cunoștință amănunțită de faptele și cuvintele oamenilor (Proverbe 5:21), deși ei au fost complet în neștiință de acest lucru; și El declară că “pentru tot cuvântul deșert (desfrânat* – dezmățat, traducerea Cornilescu revizuită n. e. –, jignitor sau răutăcios), care vor vorbi oamenii, vor da seamă de dânsul în ziua judecății” (Matei 12:36); și “cel ce va adăpa pe unul dintre acești mici, numai cu un pahar de apă rece în nume de discipol, adevăr zic vouă, nu-și va pierde plata sa” (Matei 10:42). Contextul arată, că cuvintele “dezmățate” la care S-a referit Isus sunt cuvinte de împotrivire voită și răutăcioasă spuse împotriva luminii evidente (Matei 12:24, 31, 32). El a arătat, de asemenea, că în ziua judecății va fi mai ușor pentru Tir, Sidon și Sodoma decât pentru Capernaum, Betsaida și Horazin, care n-au valorificat mai mari avantaje de lumină și de ocazii. Matei 11:20-24

* 2 Petru 2:2

Putem vedea în însăși natura lucrurilor că pedepsele din veacul acela vor fi proporționale cu vina din trecut. Fiecare păcat îngăduit și fiecare înclinație rea cultivată împietrește inima și face mai anevoioasă întoarcerea la curățenie și virtute. Prin urmare, păcatele îngăduite cu voia acum, vor cere pedeapsă și disciplinare în veacul viitor; și cu cât sufletul este mai adânc pătruns de păcatul voit, cu atât mai aspre vor fi măsurile cerute pentru a-l corecta. După cum un părinte înțelept ar pedepsi pe un copil încăpățânat, tot așa Cristos va pedepsi pe cei răi spre binele lor.

Pedepsele Lui vor fi date întotdeauna în dreptate, temperate de milă și ușurate prin aprobarea și răsplata Sa pentru cei care vor fi bine “deprinși” prin ele. Și numai când pedepsele, instrucțiunile și încurajările vor da greș, numai când iubirea și mila vor fi făcut tot ce ar putea aproba înțelepciunea (adică tot ce s-ar putea cere), numai atunci individul va primi pedeapsa finală cerută de cazul său – moartea a doua.

Nimeni din lume nu va primi acea pedeapsă, fără să fi avut mai întâi toate ocaziile binecuvântate ale veacului viitor. Și în timp ce acest lucru este adevărat în legătură cu lumea, același principiu se aplică acum și la copiii consacrați ai lui Dumnezeu, în această zi de judecată (încercare) a noastră. Noi primim acum favorurile lui Dumnezeu (prin credință), pe când lumea le va primi în veacul viitor, adică va primi instrucțiuni, ajutor, încurajare, disciplinare și pedeapsă. “… căci care fiu este, pe care părintele nu-l ceartă (corectează, pedepsește)? Iar de sunteți fără certare, căreia toți sunt părtași, atunci sunteți bastarzi, iar nu fii”. De aceea, când primim pedeapsă aspră, trebuie s-o acceptăm ca de la un Tată iubitor pentru corectarea noastră, neuitând “mângâierea care vă vorbește ca unor fii: “fiul meu, nu disprețui certarea (disciplina) Domnului, nici nu pierde curajul mustrat fiind de El. Căci pe care-l iubește Domnul îl ceartă și bate pe tot fiul pe care-l primește””. Evrei 12:4-13

Cât de drepte și nepărtinitoare sunt căile lui Dumnezeu! Citiți cu atenție regulile veacului viitor – Ieremia 31:29-34 și Ezechiel 18:20-32. Ele ne dovedesc, fără nici un dubiu, sinceritatea și realitatea tuturor declarațiilor Sale de iubire față de oameni: “Viu sunt zice Iehova, Domnul, nu mă plac în moartea celui nelegiut, ci să se întoarcă cel nelegiuit de la calea sa și să trăiască. Întoarceți-vă, întoarceți-vă de la căile voastre cele rele! Căci de ce să muriți, casă a lui Israel?” Ezechiel 33:11.

Toți cei care în această viață se căiesc de păcat, și, așa cum sugerează cuvântul căință, încep și continuă lucrarea de reformare după cea mai bună capacitate a lor, își vor forma un caracter care le va fi de folos în veacul viitor; când vor fi treziți în veacul învierii, în acea măsură vor fi mai înaintați către perfecțiune, și progresul lor va fi mai rapid și mai ușor, pe când la ceilalți va fi mai încet, mai obositor și mai greu. Acest lucru este sugerat în cuvintele Domnului nostru: “… vine ora în care toți cei din morminte vor auzi vocea Lui (Cristos) și vor ieși, cei ce au făcut cele bune spre învierea vieții (cei a căror încercare este trecută și care au fost judecați vrednici de viață vor învia desăvârșiți – credincioșii din veacurile trecute la viață umană desăvârșită, biruitorii Veacului acesta Evanghelic la viață perfectă ca ființe divine), iar cei ce au făcut cele rele spre învierea condamnării (judecății, traducerea Cornilescu revizuită – n. e.)” – Ioan 5:28, 29. Aceștia vor fi treziți pentru judecată – pentru a urma un curs de disciplinare și corecție – ca mijloc necesar pentru desăvârșirea lor sau, în caz contrar, pentru condamnarea lor la moartea a doua.

Omul care prin fraudă și nedreptate a acumulat și a adunat în această viață mare bogăție, care s-a risipit în vânt odată cu întoarcerea lui în țărână, se va trezi fără îndoială ca să-și plângă pierderea și să-și jelească sărăcia și neputința totală de a repeta procedeele ilegale pentru acumularea bogăției sub noua ordine a lucrurilor. Pentru mulți, a birui pornirile spre zgârcenie, egoism, mândrie, ambiție și trândăvie, nutrite și răsfățate ani de zile în viața de acum, va fi o pedeapsă aspră și o experiență amară. Ocazional vedem și acum câte o ilustrație a acestui fel de pedeapsă, când un om foarte bogat pierde totul deodată, și spiritul îngâmfat al său și al familiei sale trebuie să cadă.

Ni se spune (Daniel 12:2) că unii se vor scula spre ocară și rușine care va ține tot veacul. Și cine se poate îndoi că atunci, când fiecare lucru ascuns va fi adus la judecată (Eclesiastul 12:14) și când latura întunecată a multor caractere, care astăzi sunt larg aprobate printre oameni, va fi descoperită, multe fețe vor roși și se vor ascunde de rușine? Când omului care fură i se va cere să dea înapoi posesorului de drept proprietatea furată, plus o dobândă de douăzeci la sută, iar omului care înșală, acuză pe nedrept sau nedreptățește în alt mod pe apropoapele său, i se va cere să-și recunoască nelegiuirile și pe cât va fi posibil să repare pagubele, sub pericolul pierderii veșnice a vieții, nu va fi aceasta răsplătire dreaptă? Remarcați declarația clară despre aceasta în procedurile tipice ale lui Dumnezeu cu Israelul, pe care l-a făcut să reprezinte lumea. 1 Corinteni 10:11; Leviticul 6:1-7. Vedeți, de asemenea, “Umbrele Tabernacolului”, pag. 89.

Fiindu-ne astfel îngăduit să privim în planul perfect al lui Dumnezeu, cu câtă forță ni se amintește de cuvântul Său prin profetul Isaia: “… voi pune judecata în linie și dreptatea în cumpănă” (Isaia 28:17). Vedem, de asemenea, influența sănătoasă a acestei disciplinări. Părinții, când își disciplinează copiii, își dau seama de necesitatea imperativă ca pedepsele să fie proporționale cu greșelile; la fel este și în guvernarea lui Dumnezeu: pedepsele mari pentru greșelile mari nu sunt mai mari decât este necesar pentru a stabili dreptatea și a efectua reforme morale mari.

Văzând că Domnul, astfel va îndrepta echitabil toate afacerile umane la timpul Său cuvenit, noi putem să îndurăm greutatea din prezent și să ne împotrivim răului cu bine, chiar cu prețul avantajelor prezente. De aceea, “nu răsplătiți nimănui rău pentru rău”. “Să fie în voi același cuget care era și în Christos Isus.” Romani 12:17-19; Filipeni 2:5

Ordinea prezentă a lucrurilor nu va continua pentru totdeauna. Judecătorul cel drept al întregului pământ spune: “Răzbunarea este a Mea, Eu voi răsplăti, zice Domnul”; iar apostolul Petru adaugă: “Știe Domnul a scăpa de ispită pe cei pioși, iar pe cei nedrepți ai păzi la ziua judecății spre a se pedepsi (și să păstreze pe cei nedrepți ca să fie pedepsiți în ziua judecății, traducerea Cornilescu revizuită – n. e.)” – 2 Petru 2:9. Și, după cum am văzut, acele pedepse vor fi adaptate naturii păcatelor și vor avea în vedere acel scop binevoitor – stabilirea permanentă în dreptate a omului.

Alte Scripturi care confirmă această vedere a răsplăților și pedepselor viitoare sunt: 2 Samuel 3:39; Matei 16:27; 1 Petru 3:12; Psalmul 19:11; 91:8; Proverbele 11:18; Isaia 40:10; 49:4; Matei 5:12; 10:41, 42; Luca 6:35; Apocalipsa 22:12; Romani 14:11, 12.

Să predomine cinstea și Adevărul

După ce am demonstrat că nici Biblia, nici rațiunea nu oferă nici cel mai mic sprijin doctrinei că chinul veșnic este pedeapsa pentru păcat, vom observa faptul că diferitele crezuri, confesiuni, cărți de cântări și tratate teologice ale diferitelor biserici sunt singurul ei sprijin; și că sub creșterea luminii din zilele noastre și prin emanciparea rațiunii care rezultă din aceasta, credința în această doctrină oribilă, diavolească a veacurilor întunecate dispare repede. Dar vai! Aceasta nu este pentru că creștinii în general sunt zeloși după adevărul Cuvântului lui Dumnezeu și după caracterul Său, și sunt doritori să distrugă idolii dezgustători ai crezurilor. O, nu! Ei se închină încă în fața falsității lor pe care o admit; se angajează încă să le apere și cheltuie timp și bani pentru a le sprijini, deși în inimă se rușinează de ele și în particular le neagă.

Influența generală a tuturor acestora este să facă pe aceia din lume care sunt cinstiți în inimă să disprețuiască creștinismul și Biblia; și să facă ipocriți și semi-necredincioși din creștinii nominali. Fiindcă biserica nominală este lipită de această hulă veche, și pe nedrept își prezintă propria sa eroare ca fiind învățătura Bibliei, Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia deși încă respectată formal este practic respinsă. Astfel Biblia, marea ancoră a adevărului și a libertății, este îndepărtată de la, și de către aceia, care dacă n-ar fi înșelați în privința învățăturilor ei, ar fi susținuți și binecuvântați prin ea.

Efectul general, nu prea îndepărtat, va fi mai întâi o necredință pe față, iar apoi anarhia. Pentru mare, foarte mare parte din aceasta sunt responsabili creștinii căldicei, atât cei de la amvoane cât și din strane, care cunosc sau ar trebui să cunoască mai bine. Mulți din aceștia sunt dispuși să compromită adevărul, să calomnieze caracterul lui Dumnezeu și să se contrazică și să se înșele pe ei înșiși de dragul păcii, al comodității sau al avantajului pământesc actual. Și orice slujitor al bisericii, care, prin rostirea vreunui cuvânt în sprijinul unui adevăr nepopular își riscă salariul și reputația de a fi “stabilit” în mlaștina erorii, este considerat un om curajos, chiar dacă în mod nedemn el s-ar reține de la semnarea protestelor sale publicate.

Dacă creștinii declarați ar fi cinstiți cu ei înșiși și sinceri față de Dumnezeu, ar învăța repede că “temerea lui de Mine este ca un ordin învățat de la oameni” (Isaia 29:13). Dacă toți ar hotărî să-L lase pe Dumnezeu să fie adevărat, chiar dacă toți oamenii s-ar dovedi mincinoși (Romani 3:4), și ar arăta că toate crezurile umane sunt imperfecte și înșelătoare, s-ar face în scurtă vreme o mare lucrare de zdrobire a crezurilor. Atunci Biblia ar fi studiată și apreciată ca niciodată înainte; iar mărturia ei că plata păcatului este moartea (stingerea), ar fi recunoscută ca o “dreaptă răsplătire”.

Prefața ediției

Broșura “Ce spun Scripturile despre iad?” a fost scrisă în limba engleză în anul 1900 de Charles Taze Russell, primele ediții în limba română datând din perioada interbelică.

Ne bucurăm nespus de mult de ocazia ce ni se oferă de a reedita această carte, deoarece, deși au trecut câteva decenii de la apariția primei ediții, mesajul ei, susținut cu nenumărate dovezi biblice referitoare la acest subiect, are aceeași importanță, acum ca și atunci.

Deși am cercetat în amănunțime acest subiect, cu toate dovezile scripturale folosite în carte și multe altele care se mai găsesc în Biblie și deși am ajuns la convingerea că cele susținute aici sunt Adevăr, că reflectă caracterul lui Dumnezeu și aduce bucurie în inimile fiilor Lui, noi nu dorim să impunem credința noastră. Considerăm că Adevărul deține forța necesară pentru a se impune singur. Singura condiție este ca oamenii să-l dorească și să-l caute. De aceea noi ne asumăm doar sarcina de a avertiza pe toți cei ce se numesc după numele lui Cristos, că este timpul să renunțe la superstiții și prejudecăți și să cerceteze în amănunțime acest subiect.

Motivele și împrejurările în care a apărut doctrina “iadului” cu “chinul său veșnic” le cunoaștem din istorie și din revelațiile Bibliei (cele mai multe în simboluri), pe care această cărticică ne ajută să le înțelegem mult mai clar decât până acum.

Ceea ce dorim însă să subliniem este faptul că Biblia în unitatea înțelesului ei, nu susține această doctrină. Atât evreii cât și primii creștini nu învățau așa ceva. Ei știau despre Creator că este IUBIRE; știau că plata păcatului este moartea și că Dumnezeu nu a schimbat niciodată această sentință; știau că Isus a plătit pe deplin prețul de răscumpărare pentru Adam și toți fiii lui, că acest fapt va fi “mărturie pentru timpurile sale” (1 Tim. 2:6) și că va veni timpul când popoarele vor beneficia în mod real de el (Fapte. 3:18-24).

Mai atragem atenția că această doctrină a dus la împânzirea multor ediții ale Bibliei cu acest cuvânt (iad) și că a servit pe deplin scopurilor necreștinești pentru care a fost inventată. O dovadă concludentă este că, deși au trecut câteva decenii de când traducătorii Bibliei nu-și mai permit să traducă cuvintele “șeol” și “hades” din textele originale prin “iad” (din cauza emancipării popoarelor sau poate din sinceritate), el este atât de înrădăcinat în conștiința și credința oamenilor, încât aceștia nici nu observă acest fapt. Aceasta este o prejudecată la care, ca și la multe altele, trebuie să renunțăm; trebuie să ducem o adevărată luptă de eliberare pentru a cerceta Biblia în condiții de libertate deplină, deoarece Adevărul pătrunde numai acolo unde este dorit și unde are loc.

Nu putem decât să-i compătimim pe cei care înțeleg că “vestirea Evangheliei” (a veștii bune, de bucurie pentru toate popoarele) înseamnă vestirea “chinului veșnic”, neobservând că cei întorși din acest motiv au drept credință “un ordin învățat de la oameni” și neobservând că adevărații fii ai lui Dumnezeu sunt cei care vin din iubire față de El, iubindu-și totodată semenii și iertându-și dușmanii. Aceștia

fac voia lui Dumnezeu pentru că o găsesc minunată și sunt fericiți să vestească înțelepciunea, iubirea și îndurarea Lui. Dacă cineva a reușit să “guste”, cu mintea și cu inima, “cât de bun este Iehova” să nu oboseacă ci să vestească îndurările Lui, că El răsplătește “fărădelegea părinților în sânul fiilor lor după dânșii”, dar face “milă la mii” (Ier. 32:18) și “nu va mustra în etern” (Ps. 103:9), iar pe ceilalți îi avertizăm că dumnezeul și viitorul descris de ei nu este același cu Dumnezeul și viitorul descris de Biblie.

“Sau disprețuiești tu bogăția bunătății Lui și a îngăduinței și a îndelungii Lui răbdări, neluând seamă că bunătatea lui Dumnezeu te aduce la pocăință?” (Rom. 2:4)

Omenirea a trecut prin multe “focuri” până în prezent, dar nici unul nu a avut efectele “focului” descris, în mod simbolic, în Biblie. Nici unul n-a “ars” atât de complet păcatul încât popoarele să rămână cu “buze curate”, ca “toate să cheme numele lui Iehova și să-i servească într-un gând” (|ef. 3:9), să-și amintească veșnic urmările nefaste ale păcatului, rușinându-se și regretând experiența cu el.

Biblia dă tuturor morților, prin meritul lui Isus, speranța învierii “căci roua Ta este ca roua ierburilor” (Is. 26:19), când se vor “deschide fluvii pe înălțimi”, când “ochii celor ce văd nu vor fi întunecați și urechile celor ce aud vor fi ascultătoare” (Is. 41:18; 32:3-5), dar cei ce vor pieri în acest “foc” suferă o “eternă pierzare”. Suntem siguri, că El “nu va obosi, nici nu va slăbi, până ce va întemeia dreptul pe pământ, până și țările depărtate vor aștepta învățătura Lui” (Is. 42:4).

Menționăm că toate textele biblice citate sunt din Biblia de la 1874, una din traducerile românești în care cuvântul

“iad” apare în multe locuri și considerăm că ar fi de un real folos citirea textelor și din traducerile recente (în paralel), dar atragem atenția asupra faptului că, în multe locuri există diferențe (mici) între numerele versetelor din Biblia de la 1874 și cele din traducerile recente pe care le avem la dispoziție.

Nu ne rămâne decât să îndemnăm cititorul, în numele Domnului Isus, să citească cu atenție și răbdare, să mediteze cât mai mult asupra principiilor expuse aici, să cerceteze cu adevărat ce spun Scripturile despre “iad” și să-și însușească ceea ce consideră că este ADEVĂR. Convingerea noastră este că, dacă cercetarea va fi sinceră, cititorul va găsi răspuns la nenumărate întrebări pe care și le-a pus sau poate nici nu și-a dat seama că și le pune. Suntem siguri că se va bucura și va rămâne cu o imagine nouă despre Creatorul lui, despre Mântuitorul și Răscumpărătorul lui și despre Planul lui Dumnezeu de mântuire a omenirii.