[toc class=”tocpadding”]

Această scriere se adresează tuturor celor care se consideră copii ai lui Dumnezeu, precum şi celor care caută serios şi au respectul cuvenit pentru dorinţa lăudabilă de a “cerceta toate lucrurile” prin cuvântul infailibil şi de a “păstra ce este bun”.  ““Veniţi acum să gândim împreună”, zice DOMNUL”. Isaia 1:18 (Cornilescu revizuită, 1989) Matei 24:45-47; Luca 12:37-44 Apocalipsa 1:16, 20; 3:14

Editată de Studenţii Bibliei
Str. Sunătoarei Nr. 4
3400 Cluj-Napoca 2003

PASTORUL NOSTRU

 “Iată ce zic fraţii voştri care vă urăsc şi vă izgonesc din cauza Numelui Meu: “Domnul să fie slăvit şi să vă vedem bucuria!” Dar ei vor rămâne de ruşine!”

Opinia unui căutător al adevărului Remarci preliminare

Una dintre multele întrebări discutate — în adunări, acasă şi pe stradă — de către cei care studiază de mulţi ani Cuvântul Divin, este şi aceasta: Cine este “robul acela” menţionat în Matei 24:45-47 şi în Luca 12:37-44? Acest lucru nu este de cea mai mică importanţă. De fapt, valoarea lui poate fi estimată prin faptul că îi preocupă încă pe mulţi. Unii, într-un mod mai particular, au studiat problema împreună cu faptele şi cu întâmplările care au existat de peste o jumătate de secol în legătură cu credinţele religioase şi cu serviciul lui Dumnezeu. Rezultatele unor asemenea discuţii şi studii particulare diferă — unii sunt “siguri” de o părere, alţii sunt “siguri” de alta; în timp ce alţii nu sunt siguri de nimic, ci se complac în îndoială.

Toţi căutătorii sinceri ai adevărului ştiu că ceea ce a spus Învăţătorul în legătură cu acest subiect este semnificativ — (cum este de fapt tot ce a spus El) — şi mulţi dintre ei cred că ceea ce a spus s-a împlinit. Nu este decât raţional ca toţi, nu numai să ştie aceste lucruri, ci şi să aibă cunoştinţa foarte necesară (dacă este cumva accesibilă) despre persoana sau persoanele prin care s-au împlinit acele scripturi.

Exprimând acestă opinie, nu avem nici o intenţie să forţăm pe cineva să ajungă la concluziile la care am ajuns noi asupra acestui subiect, pentru că şi acesta, asemenea altora, este un subiect despre care fiecare om trebuie “să fie deplin încredinţat în mintea lui”. Însă ca rezultat al unei împrejurări speciale, autorul a fost stimulat de curând să acorde atenţie mai serioasă subiectului decât a acordat probabil înainte; şi doreşte numai să exprime sub această formă compactă gândurile obţinute astfel — asemenea unuia căruia i s-ar da timp şi i s-ar arăta destulă toleranţă să-şi exprime verbal părerile într-o adunare bereeană. Trebuie totuşi să mărturisim că dorinţa de a exprima în scris s-a mai răcit, din cauza faptului că mult din ce s-a scris în timpurile recente — poate prea mult — a fost stimulat se pare de influenţe provenite de la persoane “pe care le gâdila urechile” şi aveau dorinţe bolnăvicioase după ceva nou. Dar, dacă opinia exprimată în felul acesta va da roade bune în prezent sau în viitor, printre cei care studiază sincer Cuvântul divin, nu numai că acţiunea va fi justificată, ci şi va fi adusă recunoştinţă lui Dumnezeu pentru harul Său şi pentru conducerea Sa providenţială.

O examinare a lui Matei 24:45-47

În versetele precedente, Învăţătorul a indicat anumite lucruri care se vor petrece înainte şi în timpul prezenţei Sale a doua, şi a exprimat sub forma unei întrebări (versetul 45) numirea “robului acela” devreme în timpul prezenţei Sale. În acea întrebare este o sugestie că numirea era dependentă de ceva necesar ca s-o justifice sau s-o îndreptăţească. Acel ceva este credincioşia şi înţelepciunea. Scripturile arată că robul găsit “veghind” şi posedând calităţile credinţei şi înţelepciunii (într-un grad însemnat) va fi pus “peste toate averile sale (ale Domnului)” — adevăruri generale referitoare la Planul Divin al Veacurilor, în special cuvenite a fi înţelese în timpul prezenţei a doua a Domnului, plan pe care Tatăl l-a încredinţat spre executare Fiului Său, “Leul din seminţia lui Iuda”. Scripturile arată mai departe că robului numit astfel îi reveneau datorii specifice, de a servi “ceata slugilor sale, să le dea hrana (părţi din averile Domnului) la timp” (din timp în timp, pe măsură ce astfel de adevăruri ajungeau să fie înţelese şi servite). În această ordine de idei, merită de asemenea să intrăm într-o —

Examinare a lui Luca 12:37-44

Aici se observă că Luca dă detalii suplimentare, incluzând o relatare a cuvintelor Învăţătorului despre “robii aceia” care vor fi găsiţi “veghind” la sosirea Lui, şi cum vor fi trataţi ei. După aceea relatarea este la fel cu cea din Matei. Aplicarea sau împlinirea trebuie de asemenea să fie aceeaşi. Referitor la “robii aceia” este foarte important să observăm promisiunea Domnului că El “se va încinge, îi va pune să stea la masă şi se va apropia să-i servească”; şi, ca răspuns indirect la întrebarea lui Petru (versetul 41), El a arătat că va face ceva cu privire la robii aceia, răspuns care ar putea fi luat ca o confirmare a promisiunii şi ca o indicare a mijloacelor pe care le va folosi ca s-o ducă la îndeplinire — (deoarece El trebuia din necesitate să folosească unele instrumente vizibile în acest scop — Efeseni 4:11, 12) — şi anume, va stabili un “administrator” sau “rob” prin care “servitorii săi” (inclusiv ceilalţi “robi împreună cu el”) vor primi “partea lor de hrană la timpul potrivit”. În legătură cu subiectul s-a văzut potrivit mai departe să se ia în considerare anumite lucruri din —

Cartea Apocalipsei

(Capitolele 1, 2 şi 3)

Aici (şi în altă parte în Apocalipsa) se face referire la “stelele” despre care Domnul Însuşi arată că înseamnă “îngeri” (cap. 1:16, 20). Cuvântul “stea”, cum este folosit figurativ sau simbolic în Scripturi, dă ideea pe care o dă steaua literală din ceruri, adică un purtător de lumină cerească. Înseamnă un învăţător al adevărurilor divine. Steaua mai este folosită şi cu referire la un învăţător din cerurile eclesiastice, chiar dacă, din cauza instabilităţii şi a învăţăturilor lui false, acesta ar fi mai bine simbolizat prin stelele căzătoare — (Apocalipsa 8:10; 12:4) — mai degrabă decât prin stelele adevărate — stelele fixe. Când se referă la un asemenea purtător de lumină, cuvântul este folosit la singular, iar când se referă la doi sau la mai mulţi, este folosit la plural. Acesta pare a fi modul logic în care cuvântul este folosit simbolic în cartea Apocalipsei.

Se pare că în Scripturi cuvântul “înger” este folosit în general în câteva feluri, dar în fiecare caz sensul poate fi uşor recunoscut de căutătorul studios şi serios al adevărului. Acest cuvânt este denumirea oficială a unui mesager de pe planul spiritual, şi în acelaşi mod este folosit şi cu referire la un mesager pământesc al lui Dumnezeu. În anumite locuri din cartea Apocalipsei, este evident că acest cuvânt este aplicabil la o mişcare sau la un mijloc permis de Dumnezeu pentru realizarea evenimentelor din istoria Bisericii. Ori de câte ori este vorba de un astfel de mesager spiritual sau pământesc, sau de o astfel de mişcare sau mijloc, acest cuvânt, în mod logic, este folosit la singular — “înger”. Prin urmare, la plural este folosit ca să arate doi sau mai mulţi asemenea mesageri, mişcări sau mijloace, după cum cere cazul. În Apocalipsa 1:20 cuvântul “îngeri” se aplică la persoane — mesageri ai lui Dumnezeu care au acţionat pe pământ; iar în Apocalipsa 2 şi 3, cuvântul este folosit la sigular, cu referire la unul din cei şapte îngeri menţionaţi mai înainte. Acesta este un fel foarte simplu de a gândi şi a înţelege — aproape prea simplu ca să fie menţionat. Necesitatea lui însă va fi înţeleasă pe măsură ce vom înainta în tratarea subiectului în analiză.

Folosind metoda dovedirii Scripturilor cu ajutorul Scripturilor, se observă că în Apocalipsa 12:1 sunt menţionate “douăsprezece stele” — evident însemnând douăsprezece persoane — cei doisprezece apostoli ai Mielului, purtători speciali de lumină; şi deci, în mod consecvent, cele “şapte stele” din Apocalipsa 1:16 înseamnă şapte persoane (oricare ar fi ele), purtătoare de lumină în măsură mai mare sau mai mică.

În 1 Corinteni 11:10 se vede că apostolul foloseşte cuvântul “îngeri”, evident referindu-se la bătrânii şi învăţătorii aleşi în mod cuvenit într-o adunare de fraţi creştini, spunând: “De aceea, din cauza îngerilor femeia trebuie să aibă pe cap un semn al autorităţii asupra ei”. După cum cuvântul la plural se referă la mulţi, tot aşa, în mod logic, “înger”, oriunde apare în Apocalipsa 2 şi 3, se referă la un singur bătrân sau învăţător recunoscut sau stabilit în mod cuvenit. Nu pare să fie adevărat că “rob”, “înger” sau “stea” din scripturile în analiză sunt folosite ca să arate o clasă sau un corp de persoane, “compus” sau “colectiv”, şi orice încercare de a introduce o astfel de semnificaţie în aceste scripturi poate fi comparată cu o încercare de a distruge ce este curat şi bun printr-un proces de inoculare. Aşadar, Scripturile par să indice un rob (oricine ar fi el) care poate fi distins de alţii prin FUNC|IA sa.

Mulţi comentatori ai Bibliei sunt de acord că cele “şapte stele” sau “îngeri” — (mesageri sau servitori speciali ai lui Dumnezeu) — au existat în cele şapte etape diferite ale istoriei Bisericii, reprezentate prin cele şapte nume care descriu locurile menţionate în capitolele pe care le avem în examinare. De asemenea este acceptat faptul că noi trăim în a şaptea sau în ultima etapă cunoscută ca perioada Laodiceea, căreia îi aparţine lucrarea specială a “stelei” sau “îngerului” al şaptelea — oricine ar fi acela. Aceasta pare să fie în conformitate strictă cu numirea unui “rob” sau “administrator” special, să facă o lucrare specifică în timpul unei perioade specifice, aşa cum am spicuit deja dintr-o examinare a lui Matei 24:45-47 şi Luca 12:37-44. Şi Scripturile nu indică necesitatea unui succesor sau a unor succesori ai celui pe care Dumnezeu prin Fiul Său iubit l-a stabilit astfel.

Cine a ocupat funcţe “rob” sau “înger” principal în etapa a şaptea a Bisericii — un mod de a şti

Dacă scriitorului acestei publicaţii i s-a acordat până aici timp şi toleranţă să-şi exprime opinia că Scripturile indică numirea unei persoane ca “robul acela”, aceeaşi toleranţă se cere şi pentru prezentarea raţionamentelor prin care căutătorul serios poate găsi, în afara oricărei îndoieli rezonabile sau logice, pe acela care a putut fi astfel numit de Domnul.

 Privind în trecut şi în prezent

Deoarece Învăţătorul n-a dat nici o descriere fizică prin care toţi să poată uşor stabili cine va fi “robul acela”, toţi vor recunoaşte că o metodă rezonabilă de a-l stabili ar fi să se analizeze declaraţiile şi activităţile religioase ale servitorilor lui Dumnezeu care au fost sau sunt remarcaţi în serviciu, în perioada în care unul ca acesta ar trebui să figureze — (cel mult în secolele 18, 19 şi 20) — pentru a descoperi care dintre ei s-ar ridica în modul cel mai deosebit la ceea ce raţional s-ar putea aştepta de la un servitor sau mesager special al lui Dumnezeu — în consacrare, înţelegere şi distribuirea cu credincioşie a “avuţiei” Stăpânului. Rezultatele unor asemenea activităţi trebuie de asemenea să fie luate în considerare, deoarece lucrarea Domnului printr-unul ca acesta numit, a fost intenţionată să realizeze un bine spiritual în casa credinţei, întărindu-i în lucrurile spirituale, ajutându-i în dezvoltarea dreptăţii, şi, pe de altă parte, dând mărturie lumii. Adoptând această metodă care nu este numai rezonabilă ci şi imparţială, scriitorul a luat în considerare declaraţiile şi activităţile unor persoane ca: Miller, Barbour, Russell, Adams, Barnes, Birkes, Lord, Seiss, French, Streeter, Rutherford, Hoskins, Johnson, Emil şi Otto Sadlack şi alţii — oameni care au fost mai mult sau mai puţin zeloşi în căutarea adevărului, activi potrivit convingerilor lor, şi ale căror constatări au avut aprobarea altora, în măsură mai mare sau mai mică.

După o analiză serioasă, în efortul de a ajunge la o concluzie corectă, însoţită de rugăciune pentru conducere divină, s-a găsit că în timp ce toate persoanele menţionate mai sus pot fi numite “Studenţi ai Bibliei”, cu un serviciu mai mult sau mai puţin folositor altora, cele mai înalte cerinţe scripturale ale unui servitor special al lui Dumnezeu au fost îndeplinite în cazul unuia dintre ei, adică RUSSELL. Acest om a fost incontestabil cel mai mare prezentator al Adevărurilor Biblice în perioada largă menţionată; şi serviciul său consacrat s-a extins pe o perioadă de patruzeci de ani şi a ajuns în toate părţile lumii cu rezultate nespus de bune. Acest fapt, împreună cu puritatea dovedită a vieţii sale, este suficient să justifice această concluzie în orice minte care este liberă de prejudecăţi, orbire, egocentrism şi bigotism.

Pe baza examinării scripturilor menţionate anterior, care dezvăluie clar faptul că “robul acela” este o persoană, şi de asemenea din această privire în trecut şi în prezent, în mintea scriitorului este stabilit că “robul credincios şi înţelept” din Matei 24:45-47, Luca 12:37-44 sau “steaua”, “îngerul” sau mesagerul al şaptelea, din ultima etapă a istoriei Bisericii, A FOST şi ESTE CHARLES T. RUSSELL, care, aşa cum cred mulţi din cei care studiază Biblia, este acum o fiinţă nemuritoare în tărâmul de sus.

Alte motive pentru Concluzia că “robul acela” a fost o persoană şi că el a fost corect numit

1) Isus şi apostolii au folosit obiecte şi lucruri pământeşti ca să ilustreze lucrurile cereşti. De aceea, scriitorul se simte îndreptăţit să folosească un aranjament pământesc pentru a-şi susţine opinia în legătură cu numirea unui servitor special la sfârşitul Veacului Evanghelic, când, ca şi în cunoştinţa naturală, urma să fie o mare creştere a cunoştinţei spirituale, care trebuia să fie răspândită peste tot pământul într-un mod potrivit şi sistematic pentru îndeplinirea scopurilor lui Dumnezeu. În orice aranjament al afacerilor pământeşti unde sunt implicaţi servitori, în vederea păstrării ordinii şi a distribuirii potrivite a serviciului, întotdeauna este numit unul care să acţioneze în calitate de slujbaş “şef” sau supraveghetor. Domnul a ştiut despre o asemenea procedură printre oamenii din lume şi n-a dezaprobat-o, deşi a descurajat străduinţa egoistă pentru poziţie proeminentă şi orice tendinţă de a stăpâni peste alţii, şi a îndemnat pe fraţi să-şi asume şi să practice o atitudine diferită în Biserica lui Dumnezeu, spunând: “Oricare va vrea să fie întâi între voi să fie robul tuturor”. Dacă un astfel de aranjament îndeplinit cum se cuvine este necesar în afacerile pământeşti, aceasta nu pare a fi mai puţin necesar şi cuvenit în “afacerile Tatălui”, pentru distribuirea judicioasă şi credincioasă a lucrării Sale în ceea ce priveşte buna cuviinţă şi ordinea, care este “prima lege a cerului”.

2) Este important să se observe că în Scripturi (Luca 12:37-44), în timp ce se face referire la “robii aceia” care vor fi veghetori la întoarcerea Domnului, nu se menţionează o numire a lor ca şi conducători, sau ca un corp “compus” sau “corporaţie” care să stăpânească peste avuţia Stăpânului (şi aici ar fi fost un loc potrivit să se facă o menţiune de felul acesta).

3) Dacă “robul acela” ar fi o corporaţie sau “toţi servitorii credincioşi ai lui Dumnezeu”, aşa cum pretind unii, ar fi rezonabil să aşteptăm ca aceşti robi să fi fost o corporaţie pentru lucrare şi serviciu devreme în timpul prezenţei Stăpânului şi toţi să fie răspunzători pentru distribuirea “hranei”; dar întrebările următoare par să dovedească contrariul (după câte ştie scriitorul): Cine, cu peste o jumătate de secol în urmă, a scris broşura “Hrană pentru creştinii cugetători”, din care, 1.400.000 de exemplare (o extraordinară realizare în acele zile) au fost distribuite local şi în alte ţări? Cine, încă în 1886, a scris cartea numită acum “Planul Divin al Veacurilor”, care conţine o dezvăluire a marelui plan al lui Dumnezeu pentru mântuirea omului, într-un mod mai simplu şi mai pe înţeles decât oricare altă carte de pe pământ? Cine a scris celelalte cinci volume cunoscute ca “Studii în Scripturi”, pe care scriitorul acestei broşuri le-a citit şi a găsit că conţin, printre alte lucruri folositoare, cea mai raţională şi mai logică expunere a subiectelor biblice care a fost vreodată oferită căutătorilor adevărului? Cine, cu 51 de ani în urmă, a scris acea carte mică numită “Umbrele Tabernacolului” care conţine prima înţelegere generală a Planului lui Dumnezeu aşa cum este indicat în tipurile şi umbrele levitice, începând din zilele apostolilor? Cine a întocmit cea mai minunată Dramă biblică văzută vreodată pe pământ? Cine a fost responsabil de scrierea acelui “Jurnal sacru” numit “Turnul de veghere şi Vestitorul prezenţei lui Cristos”, care, timp de aproape 40 de ani, a hrănit şi a satisfăcut inimile a mii de căutători şi iubitori ai adevărului din toată lumea? Cine a scris sute de pliante şi broşuri diferite, conţinând ADEVĂRURI, din care au fost distribuite sute de milioane de exemplare în lungul şi latul “creştinătăţii”? Prin intermediul cui (direct sau indirect) au primit multe mii de creştini din toate popoarele, neamurile şi limbile (inclusiv servitorii credincioşi veghetori de astăzi) prima lor rază de lumină din planul lui Dumnezeu pentru mântuirea Bisericii şi a lumii? Exisă numai un răspuns la toate aceste întrebări şi este evident pentru toţi care ştiu. Răspunsul a ajutat la susţinerea ideii că “robul acela” a fost o persoană şi că el a făcut aşa cum i s-a poruncit — Ezechiel 9:11.

În timpul slujirii pământeşti a acestui om al lui Dumnezeu, oamenii luminaţi s-au bucurat de Planul descoperit şi au înţeles privilegiul lor de a coopera în ceea ce mulţi numesc “lucrarea secerişului”; astfel ei au mers înainte cu bucurie în serviciu, sub conducerea Stăpânului prin reprezentantul Său vizibil — “robul acela”. Aceasta a fost cooperare. “Noi suntem împreună lucrători ai lui Dumnezeu.” Aceasta nu înseamnă că atunci sau de atunci încoace cooperarea înseamnă un corp “compus”, care să fie robul credincios şi înţelept pentru scopul arătat în scripturile deja examinate.

Şi ce se poate spune despre acei “împreună lucrători”, “tovarăşi de slujbă” care încă “rămân”? Ar părea că ei ar trebui să continue în aceeaşi direcţie a instruirii şi a slujirii umilite — în credincioşie, ascultare şi iubire, “sporind în ea cu mulţumiri” (fără ca în mod necesar să fie înrobiţi de fiecare idee sau cuvânt exprimat de robul principal, deoarece el niciodată n-a aşteptat ca cineva să facă aceasta), şi să dea respect FUNC|IEI deţinute şi ostenelii din iubire depuse de către cel care a fost numit de Domnul să facă o lucrare specială, recunoscându-i slujirea în întregime, ca fără egal, în afară de cea a Domnului şi a apostolilor.

Obiecţii şi opinii contradictorii luate în considerare

Scriitorul acestei broşuri, nefiind mulţumit numai să examineze Scripturile şi să-şi exprime opiniile asupra lor, a considerat potrivit, în spiritul nepărtinirii, să intre într-o examinare critică a obiecţiilor şi a opiniilor altora asupra acestui subiect. Astfel de obiecţii şi răspunsuri sunt prezentate mai jos, ca parte din lucrurile pe care doreşte să le exprime, oferind astfel şi altora ocazia de a analiza diferitele vederi şi opinii, aşa încât să poată fi ajutaţi să ajungă la o decizie neinfluenţată de o prezentare unilaterală:

Obiecţia numărul 1

Unii pretind şi declară că:

“Este o minunată armonie între cele trei pilde: Mat. 24:45-51; 25:1-13; 25:14-30″; că “ei sunt aceeaşi clasă peste tot”; că “clasa reprezentată prin robul credincios şi înţelept sunt aceia din poporul Domnului care veghează, aşteaptă şi sunt credincioşi la timpul sfârşitului”; că “robul credincios şi înţelept sunt aceia care în altă ilustraţie sunt fecioarele credincioase şi înţelepte — că, după cum din clasa robului credincios şi înţelept se formează o clasă a robului rău, tot aşa o parte din fecioare se descoperă ca o clasă nechibzuită”.

S-a exprimat deja cu dovezi (spre satisfacţia cel puţin a unora, sperăm) că robul credincios şi înţelept nu este o clasă, ci un individ, şi aceasta ar trebui să ne îndepărteze gândul că “robul acela” ar fi “fecioarele înţelepte” sau cei din pilda cu talanţii care au fost lăudaţi pentru credincioşie. Este însă adevărat că trăsăturile clasei fecioarelor înţelepte şi ale celor credincioşi, talentaţi, s-au găsit în administratorul credincios în cea mai mare măsură, căci altfel n-ar fi primit şi nu şi-ar fi menţinut o astfel de numire de la Domnul. Cu alte cuvinte, “robul acela” a fost incontestabil una din fecioarele înţelepte şi mai târziu a fost găsit ca unul din robii cărora li s-a spus “bine, rob bun”.

În pilda “fecioarelor înţelepte” nu este arătat nicăieri că ele au primit funcţii ca şi conducători, sau că sunt, ca şi clasă, un conducător compus peste “avuţia” Stăpânului, şi nu pare să existe vreo autoritate pentru un astfel de gând. Dacă “robul acela” ar fi o clasă şi acea clasă ar fi “fecioarele înţelepte” din pildă, ar trebui să se admită că anunţul “Iată Mirele!” a fost făcut de către “fecioarele înţelepte” către ele însele, ceea ce desigur nu este rezonabil. Pare mai în armonie cu Scripturile şi cu o judecată bună să credem că “strigarea” a fost întâi făcută de o persoană în perioada timpurie a prezenţei a doua a Domnului, în acelaşi fel în care Ioan Botezătorul a anunţat personal prezenţa lui Isus la prima venire a Sa.

Autorul n-are intenţia să analizeze în detaliu problemele care nu sunt în legătură directă cu subiectul. S-ar putea spune însă că cele trei pilde la care s-a făcut referire reprezintă trei ilustraţii diferite — pilda “robului credincios şi înţelept” arată o cerinţă divină în cunoştinţă şi aplicarea potrivită a ei — înţelepciunea — şi de asemenea persistenţă sau continuare în facerea binelui; pilda “fecioarelor înţelepte şi a celor nechibzuite” arată prudenţă în aşteptare pe de o parte, şi lipsa de prudenţă pe de altă parte; pilda talanţilor arată zel şi străduinţă pe de o parte, şi lene şi indiferenţă pe de altă parte. Toate calităţile menţionate aici trebuie posedate într-o măsură de toţi care vreau să moştenească Împărăţia cerurilor.

În ceea ce priveşte clasa (?) “robului rău” au fost făcute deja multe speculaţii şi scriitorul nu doreşte să adauge la ele. Impresia personală a fost întotdeauna că în faţa cuvintelor Învăţătorului în legătură cu acest subiect, împlinirea scripturilor despre “robul rău” era dependentă de ceva, şi anume, căderea sau necredincioşia “acelui rob”; aşa că, dacă el (acel rob) continua să fie credincios şi înţelept, crezând şi vestind prezenţa Domnului, şi de asemenea achitându-se şi în alte moduri de îndatoririle care-i revin, n-ar mai fi un “rob rău” să împlinească scriptura menţionată, chiar dacă unii ar fi găsiţi în opoziţie cu funcţia şi lucrarea robului credincios al Domnului, şi de fapt a poporului Său credincios, aşa cum a fost cazul întotdeauna. Cuvintele “dar dacă” din Matei 24:48 şi din Luca 12:45 par să indice astfel de posibilitate. Probabil că aceasta ar putea fi luată mai mult ca o prevenire, şi să servească ca un îndemn la credincioşie continuă din partea “acelui rob”, mai degrabă decât o chestiune care să se împlinească separat. Cealaltă pildă la care ne-am referit în obiecţia citată mai sus (pilda talanţilor din Matei 25:14-30) este analizată în următoarea obiecţie.

Obiecţia numărul 2

Unii pretind şi declară că — “Robul acela” cuprinde pe toţi robii credincioşi ai lui Dumnezeu, şi că autoritatea menţionată cu privire la acea numire în funcţie este viitoare ca şi în cazul “pildei talanţilor”.

Aici din nou este necesar să repetăm ideea că “robul acela” nu cuprinde pe toţi robii credincioşi ai lui Dumnezeu, ci este unul din aceşti robi credincioşi. Analizând pilda talanţilor în ansamblu, este evident că în timp ce această pildă a avut o aplicare de-a lungul întregului Veac Evanghelic, chiar de la început până la timpul celei de-a doua prezenţe a Domnului, când a venit timpul socotelii, pilda în legătură cu numirea “acelui rob” s-a aplicat numai la “sfârşitul” veacului. Acest gând este sprijinit de faptul că în pilda talanţilor se spune că Stăpânul “a chemat pe robii săi şi le-a încredinţat avuţia sa” — (observăm: nu i-a “pus peste” toată avuţia Sa, ca în cazul robului credincios şi înţelept); şi El, Stăpânul, a repartizat El Însuşi “avuţia” aceasta, “fiecăruia după puterea lui”, şi a plecat într-o ţară îndepărtată (reprezentând evident chiar cerul) şi S-a întors “după mult timp” (după ce “cerul” L-a reţinut suficient) şi a început socoteala cu robii Săi. Lauda şi stăpânirea menţionate în această pildă sugerează aprobarea şi răsplata viitoare a Stăpânului pentru folosirea fidelă a talanţilor” (calităţile date de Dumnezeu, văzute în capacităţile şi mijloacele naturale), dar stăpânirea în cazul “robului acela” înseamnă o numire imediată ca reprezentant special al lui Dumnezeu sau supraveghetor peste “averile” Stăpânului în timpul vieţii prezente, aşa cum s-a spus deja; şi pentru îndeplinirea cu credincioşie a datoriilor şi pentru folosirea cuvenită a talanţilor săi, el de asemenea trebuie să aibă parte de cuvintele aprobatoare ale Stăpânului, “Bine, rob bun şi credincios”. Ca un alt motiv care nu este în favoarea ideii că stăpânirea din Matei 24:45-47 este aceeaşi ca în pilda talanţilor, trebuie observat că Stăpânul a zis că un astfel de veghetor, credincios, va fi “pus peste ceata slugilor sale, să le dea hrana la timp”. Înseamnă aceasta că o clasă a robului va fi pusă peste (cine sau ce?) în Împărăţia gloriei să le dea altora partea lor de hrană la timp? Sau este acest gând al clasei robului cu stăpânire viitoare încă o băutură amestecată a adversarului, intenţionată să orbească pe oamenii bine intenţionaţi în privinţa adevărurilor simple?

Obiecţia numărul 3

Mulţi pretind şi declară că — ,,”Robul acela” nu este o persoană, pentru că, să-i fi fost dată unei persoane stăpânire peste toate averile Domnului în timp ce era în trup, ar însemna că nu putea fi aşteptată (după ce el a plecat) mai multă lumină decât a avut el, şi de fapt că el a fost inspirat în învăţăturile sale şi fără eroare”.

ISUS a spus că “acel rob” va fi pus peste toate averile Sale, ceea ce ar părea să sugereze că unuia numit astfel i se va da o cunoştinţă adâncă şi cuprinzătoare a Planului lui Dumnezeu, aşa cum este arătat în Biblie, şi că, în consecinţă, el va servi din când în când pe “slugile sale”. Dacă cel numit astfel a fost corect găsit şi numit aici, multe persoane ştiu că el a servit cu credincioşie timp de 40 de ani şi a lăsat cortul pământesc în 1916. Ce a adus cineva, sau un corp “compus”, în timpul celor 15 ani trecuţi, ca să crească adevărul aparţinător Planului Divin pentru mântuirea Bisericii pe planul gloriei şi de asemenea cu privire la “restabilire” pentru neamul omenesc? Câte persoane au fost conduse spre consacrare adevărată ca rezultat al luminii mai mari de la 1916 încoace? Poate cineva fi sigur că tot ce s-a spus şi s-a scris de către alţii în ultimii 15 ani constituie parte din “averile Stăpânului”? Ce ar fi dacă cineva din prezent ar avea mijloacele financiare necesare şi alte avantaje pământeşti pentru publicarea unei cărţi noi, susţinând că aduce “lumină” asupra a toate la câte s-ar putea gândi o minte, şi ar răspândi-o peste tot pământul? Ar anula oare aceste “lucrări” numirea unui rob individual special al lui Dumnezeu la sfârşitul veacului, potrivit cuvintelor Învăţătorului? Sau ar face munca, osteneala şi iubirea lui nulă şi neavenită? Sau ar face ca eforturile altor servitori, oricât de lăudabile, să fie puse pe un plan egal cu slujirea lui?

În măsura în care autorul este conştient, cel care este menţionat aici ca “robul acela” niciodată n-a pretins că are puteri inspirate. Declaraţiile lui care se află în mâinile oamenilor dovedesc în mod clar contrariul; acesta nici n-a pretins o lipsă totală a erorii în toate detaliile. Cu toate că numirea este adevărată, să nu se uite că cel numit astfel trebuia să rămână temporar în trup până venea ce este desăvârşit. De aceea, se crede că i s-a permis să greşească în expresiile sale asupra unor lucruri mai mult sau mai puţin neimportante, dar neafectând interesele Noilor Creaturi. De asemenea să nu se uite că chiar şi inspiratul apostol Pavel n-a fost sigur de unele detalii, dar a exprimat gândul său propriu, care se poate să fie gândul Domnului sau nu — 1 Cor. 7 : 6, 40. Desigur, problema nu era doctrinară! Trebuie să ne amintim, de asemenea, că apostolul Petru “era de condamnat”, spune apostolul Pavel. Oare nu pare că în această obiecţie (nr. 3) există o sugestie ascunsă a ambiţiei de a “străluci”, egocentric, într-o poziţie în care a fost numit altul? Nu sunt oare multe alte locuri şi moduri în care poporul Domnului poate “străluci pentru Isus”?

Obiecţia numărul 4

S-a pretins şi s-a declarat că — “Aceste “stele” sau mesageri (Apoc. 1, 2 şi 3) se aplică mai degrabă la o clasă slujitoare a învăţătorilor decât la şapte persoane anume, iar cuvintele de laudă, precum şi mustrările şi reproşurile sunt la fel aplicabile atât la stele cât şi la biserici. … Dacă redarea din Bibliile noastre “Bisericii din Laodiceea” este una corectă (şi este sprijinită de multe manuscrise), atunci”, continuă pretenţia, “avem încă un suport pentru a spune că îngerul laodiceenilor se aplică la o clasă respinsă în loc de un slujitor credincios din afara Laodiceei”.

Învăţătorul acestei obiecţii şi cei care o susţin o motivează şi prin aceea că mesajele, după redarea din Bibliile noastre, au fost adresate îngerilor bisericilor; şi de asemenea datorită folosirii pronumelui personal “tu, tău, tale, te, ţi”, ca în expresia: “Ştiu faptele tale” că nu eşti nici rece, nici în clocot … te voi vărsa din gura Mea”.

Acestei pretenţii i se acordă mai mare consideraţie decât obiecţiilor şi pretenţiilor anterioare, datorită faptului că în aparenţă pare posibilă. După meditaţie şi gândire cuvenită, supunem spre analiză comentariul următor: Se va observa că această vedere este în armonie cu unele vederi deja analizate, că robul ar fi o clasă. Gândurile deja exprimate asupra acestui punct se vor aplica aşadar şi aici. Altfel această vedere este separată şi distinctă de restul, prin aceea că în ea este înfăţişată o clasă complet opusă, şi anume că “o clasă clericală respinsă este îngerul laodiceenilor în loc să fie un slujitor credincios din afara Laodiceei”. În partea din Apocalipsa pe care o analizăm se observă că lui Ioan i s-a spus să adreseze mesaje “îngerilor” celor şapte biserici din locurile menţionate. Deoarece cartea este în mare măsură simbolică, toţi au fost de acord că este necesar să se renunţe la aplicarea îngustă a mesajelor la cele şapte biserici literale, şi să se considere mesajele ca fiind aplicabile Bisericii în şapte etape sau perioade de la începutul istoriei ei. Fiecare mesaj ar avea aplicarea sa strictă perioadei căreia îi aparţine, potrivit condiţiilor existente, şi fiecărei etape sau epoci a Bisericii trebuia dat mesajul potrivit de laudă sau de reproş, sau de ambele, în privinţa cuvintelor sau purtării, sau a ambelor, pentru ca Scripturile să poată fi împlinite în sensul mai larg. Întrebarea este: Cine ar fi îngerul în fiecare caz, ca să împlinească cerinţele divine?

Din nou este necesară o privire retrospectivă — de această dată în Cuvântul infailibil al lui Dumnezeu. Acolo se vede că Dumnezeu a folosit întotdeauna cele mai bune caractere pe care le-a putut găsi printre oameni pentru a comunica mesajele Sale sau pentru a exprima voinţa Sa către alţii. Prin urmare El a folosit pe credinciosul Noe să prevină un popor încăpăţânat şi păcătos despre venirea unui potop (Gen. 6:8, 13); pe Avraam când a vrut să distrugă Sodoma şi Gomora (Gen. 18:17); pe Moise să mustre pe răzvrătitul şi idolatrul Israel (Deut. 9); pe Samuel să mustre poporul şi pe împărat (1 Sam. 12; 13:7-14); pe Ilie să mustre şi să distrugă pe proorocii lui Baal (1 Împ. 18:21-40); pe Daniel şi pe toţi ceilalţi “proroci sfinţi” să sfideze şi să mustre pe închinătorii la idoli. La fel, la începutul Veacului Evanghelic Dumnezeu a folosit pe servitorii Săi, apostolii, ca purtătorii Săi de cuvânt, să prevină, să încurajeze şi să mustre; şi, în ciuda loviturii foarte serioase pe care a primit-o adevărul după adormirea apostolilor şi în special în timpul “Veacurilor Întunecate”, Iehova n-a fost niciodată fără martori pe pământ. Istoria relevă că în mijlocul munţilor de întunecime, superstiţie şi eroare, Dumnezeu a ridicat învăţători şi pastori credincioşi cu caractere de cremene, să lupte pentru adevăr aşa cum le-a fost permis să-l vadă, să mustre pe cei care numai pretindeau a fi creştini şi să încurajeze pe cei credincioşi şi evlavioşi răspândiţi pe pământ. Nu avem motiv să credem că Dumnezeu sau Fiul Său mult înălţat ar schimba acel mod de a acţiona la sfârşitul acestui veac şi ar folosi o “clasă respinsă” necredincioasă pentru a comunica mesajul Domnului înviat către biserica laodiceenilor. Ar fi sub demnitatea Lor să facă aceasta. Dumnezeu n-ar folosi o clasă respinsă să-I poarte mesajul, pentru că “Dumnezeu zice … celui rău: “Ce tot înşiri tu legile Mele şi ai în gură legământul Meu, când tu urăşti mustrările şi arunci cuvintele Mele înapoia ta?”” (Ps. 50:16,17). Cuvântul sau mesajul lui Dumnezeu, fie că este de laudă fie că este de condamnare, este întotdeauna curat, perfect şi pur, şi cei care vreau să ducă acest mesaj trebuie de asemenea să fie curaţi şi puri (cel puţin în inimă), nu o clasă respinsă sau demnă de a fi respinsă. “Curăţiţi-vă, cei care purtaţi vasele DOMNULUI” spune profetul Isaia (52:11).

Având în vedere cele de mai sus, pare clar că “îngerii” sau “stelele” cărora Ioan în viziune a fost însărcinat să le scrie au fost servitori credincioşi ai lui Dumnezeu, adevăraţi purtători de lumină, a căror viaţă a fost în armonie cu funcţia lor religioasă de învăţare, încurajare sau mustrare, după cum au cerut împrejurările. Nu pare corect să ne gândim că mesagerii sunt în mod necesar membri în biserica necredincioasă, părtaşi la nelegiuirile şi reproşurile ei. Din contră, se pare că ei (mesagerii) şi toţi cei credincioşi şi iubiţi de Dumnezeu au existat în diferitele epoci ale Bisericii, dar n-au fost în mod obligatoriu din biserica în starea ei coruptă; în acelaşi fel în care se spune despre ei că sunt în lume dar nu din ea. Nici folosirea expresiilor “îngerului bisericii din Efes” etc. şi a pronumelui personal “tău”, “tu” şi “ţie” nu infirmă acest gând. Se pare că în timp ce mesajele au fost destinate bisericilor, ele trebuiau să fie adresate “către” sau date “prin” servitorii lui Dumnezeu — canalele stabilite — în acelaşi fel cum un mesaj de la tronul Marii Britanii destinat poporului din India ar fi adresat guvernatorului Indiei, care însă ar putea fi de sânge şi viţă englezească, şi nu un băştinaş din India.

Ar putea fi vrednic de observat faptul că traducerea Emphatic Diaglott redă cuvântul “prin” în loc de “către” — “prin” îngerul etc. În loc de a ne crampona de traducerea noastră obişnuită, pentru a favoriza o idee preconcepută, ar putea fi acceptată mai bine traducerea Diaglott, deoarece pare a fi mai în armonie cu înţelegerea rezonabilă şi logică a problemei.

Intenţia scriitorului acestei broşuri nu este să încerce să găsească cine au fost îngerii din diferitele etape ale Bisericii. Subiectul în examinare priveşte prezentul, şi nu trecutul; prin urmare, este destul să ne străduim să găsim care este starea acestei etape a Bisericii şi cine este “îngerul” sau “mesagerul” bisericii din Laodiceea (perioada “dreptăţii pentru popor”). Starea este cea arătată de către Învăţătorul în Apocalipsa 3:15-18 şi în alte locuri din Scripturi, şi îngerul este, în mintea scriitorului, cel arătat deja.

Dar să presupunem că greutatea mesajului către biserica din Laodiceea ar sta asupra unei clase preoţeşti respinse ca o datorie pe care să o împlinească. În această zi a judecăţii Domnului, când clerul şi laicii diferitelor credinţe religioase se adună împreună, şi sistemele lor omeneşti se adună “ca o carte de piele pe care o faci sul” înainte ca ele să fie sfărâmate în cele din urmă în bucăţi, care grup şi-a adunat sau îşi va aduna curajul să le spună altora nelegiuirea lor? Nu este mai degrabă adevărat că aceşti aşa-zişi mesageri în şi din Biserică au fost şi sunt asemenea “păzitorilor” şi “păstorilor” descrişi de profetul Isaia (56:10, 11)?

Dar, dimpotrivă, şi ca o verificare a constatării deja exprimată în privinţa “acelui rob”, nu este oare adevărat că numitul mesager înţelept, cu 50 de ani în urmă şi de atunci încoace, a informat “Biserica” despre necredincioşia şi declinul ei religios, despre starea ei încropită, despre lăudăroşenia şi înşelările ei? Şi n-a rostit el mustrările Învăţătorului? Da, într-adevăr! Şi mulţi au auzit şi s-au pocăit; poate că unii nu s-au pocăit — Apocalipsa 3:19; “Studii în Scripturi” Vol. II, III şi IV. (El a făcut-o şi prin vestire orală, aşa cum este confirmat prin gura mai multor martori.)

În privinţa celor şapte stele din mâna dreaptă a Mântuitorului, cineva a sugerat că înseamnă că “El (Cristos) a avut puterea să-i lase pe aceşti servitori ai Săi să continue dacă erau credincioşi, sau să-i înlăture dacă erau necredincioşi, întocmai cum El a avut puterea să înlăture şi sfeşnicul (bisericile) când ele s-au dovedit necredincioase”. Nu poate fi nici o îndoială că Cristos are puterea să facă toate lucrurile; dar expresia că Cristos “avea în mâna Sa dreaptă şapte stele” nu trebuie să fie însoţită de “dacă”. Faptul că stelele sunt în mâna dreaptă a Învăţătorului pare să exprime ideea de grijă şi protecţie iubitoare din partea Sa faţă de aceşti slujitori — că ei se vor bucura de favoarea Sa şi că El îi va împuternici în mod deosebit. Este de conceput că în timpul întregii istorii a Bisericii toate “stelele” din mâna dreaptă a Domnului au devenit necredincioşi şi au ajuns să fie “o clasă clericală respinsă”? La această întrebare trebuie să se răspundă afirmativ de dragul consecvenţei, căci, dacă mesagerul laodiceenilor este un cler respins, atunci şi cei şase mesageri dinainte au fost respinşi. Dar este oare adevărat?

Obiecţia numărul 5

Se pretinde şi se declară că —

Există întotdeauna pericolul de a venera persoane, şi dacă o persoană este “acel rob” unii îl vor venera şi-i vor păstra amintirea cu sfinţenie”.

Această obiecţie nu se bazează pe nici una din scripturile în cauză, ci pe un sentiment sau o cunoştinţă a ceea ce este posibil printre oameni; dar nimeni nu trebuie să permită sentimentelor sau posibilităţilor umane să tragă la cântar mai mult decât faptele divine. Oamenii slabi au fost întotdeauna în pericol de a venera pe conducători; dar nu ni se pare corect să gândim că Dumnezeu ar îngădui ca o astfel de posibilitate de a venera persoane să fie o piedică în calea numirii unui slujitor special la sfârşitul veacului, când aşa de multe lucruri de importanţă mult mai mare, împlicând majoritatea, urmau să aibă loc. Toţi care au o cunoştinţă rezonabilă a Cuvântului lui Dumnezeu, şi sunt pregătiţi cum se cuvine prin el, ştiu că numai Dumnezeu şi iubitul Său Fiu trebuie să fie veneraţi, şi ei caută să facă astfel. Ei sunt însă sfătuiţi să recunoască “pe cei care lucrează printre voi, care vă conduc în Domnul şi vă sfătuiesc. Să-i preţuiască foarte mult în dragoste, din pricina lucrării lor”. Şi “bătrânii care cârmuiesc bine să fie învredniciţi de îndoită cinste, mai ales cei care lucrează în cuvânt şi în învăţătură”. 1 Tes. 5:12, 13; 1 Tim. 5:17.

Nu ne putem gândi oare că dacă unele persoane ar “venera” un slujitor ca şi conducător, acele persoane ar venera şi o “corporaţie” dacă persoanele care formează acea corporaţie ar fi arătate că sunt “robul acela”?

Apostolul Pavel a găsit necesar să mustre pe unii din zilele sale pentru că manifestau o tendinţă de a se aduna în jurul liderilor favoriţi, datorită unor mici servicii făcute sau a influenţei personale (1 Cor. 1:10-13). Aceeaşi atitudine a existat începând din zilele apostolilor şi este în mare măsură responsabilă de uriaşul sectarism care s-a născut şi a crescut în Biserica creştină (?). Se pare că mulţi care au învăţat să denunţe răul existent în Biserica timpurie şi de atunci încoace, au devenit sau devin victime ale faptelor rele. Şi este cumva ciudat să se constate că mulţi dintre cei dragi care în mod cinic le găsesc greşeală celor conştiincioşi care ţin adevărul în iubire de el — (recunoscând atât Sursa cât şi instrumentul folosit în aceste “zile din urmă”) — se fac vinovaţi de nutrirea şi manifestarea răului de a urma orbeşte pe conducători! “Urmaţi pe Cristos” este porunca divină. El este Îndrumătorul vrednic şi infailibil în toate lucrurile, inclusiv în doctrine. Într-o ilustraţie a unei procesiuni ordonate, observatorul sincer vede pe Isus ca şi Conducător; şi după El, la rând, sunt toţi cei care se umplu de spiritul Lui şi ascultă poruncile Lui şi învaţă pe alţii doctrinele Lui. Dacă, în străduinţele noastre de a învăţa de la Isus şi a-L urma pe El, găsim un confrate-urmaş făcând aceste lucruri după toate puterile sale, nu poate exista nici o obiecţie raţională ca să-l urmăm pe unul ca acesta. De fapt, conform ilustraţiei, acesta ar fi lucrul potrivit de făcut; pentru că, deşi ochii celor care-L urmează pe Isus trebuie să fie aţintiţi asupra Lui, aceştia au o măsură de responsabilitate pe de o parte şi o dependenţă pe de altă parte. În acest sens Timotei, care a fost un urmaş al lui Isus, a fost îndemnat să fie “un model pentru credincioşi” (1 Tim. 4:12), iar apostolul Pavel a spus: “Călcaţi pe urmele mele, întrucât şi eu calc pe urmele lui Hristos” (1 Cor. 11:1). Şi în asemenea condiţii, urmarea trebuie să fie iubitoare şi zeloasă, şi la fel de hotărâtă ca şi împotrivirea la doctrinele care nu vin de la Cristos Conducătorul.

Obiecţia numărul 6

Se pretinde şi se afirmă că —

“Un domn Barbour a fost de fapt cel care “veghea” pe vremea când unii presupun că a avut loc întoarcerea Domnului”.

Această obiecţie este ultima şi cea mai mică. Faptul că domnul Barbour n-a adus “hrana” prin care mii de oameni au fost ţinuţi vii spiritual timp de peste 57 de ani este suficient să-l excludă de la funcţia de “acel rob” şi să respingă această obiecţie slabă ca fiind nevrednică de orice altă consideraţie.

 Este necesar să se ştie cine este “robul acela” — dacă este un individ  sau o clasă credincioasă, sau o clasă clericală respinsă?

Da! În special în aceste zile când activităţile celui rău sunt mai pronunţate ca orcând. Minţile care n-au nici o cunoştinţă, sau sunt pline de îndoială în privinţa mesagerului special al lui Dumnezeu la sfârşitul veacului, sunt teren deschis pentru lucrarea adversarului, care mai curând sau mai târziu va umple astfel de minţi cu lucruri care par adevărate, dar care nu rezistă la proba focului Cuvântului divin. Asemenea persoane se vor preocupa să trateze dispreţuitor (după cum este deja cazul) “osteneala din dragoste” a unui asemenea administrator, sau vor pune slujirea lui la acelaşi nivel cu a contemporanilor săi, cu a altor servitori ai lui Dumnezeu de atunci încoace, sau cu a rivalilor săi de mai târziu.

Deoarece “urechile cărora le place să fie gâdilate” devin tot mai înclinate spre interpretări imaginare ale Scripturilor, speculaţii şi ghiceli teologice, ele devin în mod corespunzător mai puţin acordate după sunetele dulci ale adevărurilor simple care cad asemenea cadenţelor bogate în urechile care au fost deprinse şi se menţin deprinse. Şi, vai! Mulţi care odată păreau că se bucură de lucrurile care sunt ADEVĂRATE, acum se bucură de lucruri opuse sau de nimic! Să ţinem minte că de-a lungul veacului unii şi-au luat libertatea să fie învăţători opuşi, iar oamenii fiind îmbătaţi de “vinurile” false şi cu o dorinţă mereu crescândă după ceea ce nu este bun, au căzut victime preoţilor şi conducătorilor ambiţioşi. Este interesant să se observe că la începutul istoriei Bisericii — în mesajul către Efes — se arată că unii s-au numit ei înşişi apostoli, dar nu erau; şi la sfârşitul veacului unii au deviat adevărul şi s-au numit ei înşişi (şi alţii îi numesc) servitori speciali şi învăţători ai Evangheliei mai mari decât instrumentul pe care l-a folosit Dumnezeu în evenimentele de la sfârşitul carierei Bisericii. Dar nu sunt!

Dacă, în timpul celor cincizeci de ani trecuţi, oamenii blânzi şi cu spirit de învăţăcel din toată lumea au avut o pătrundere mai clară în Planul general al lui Dumnezeu — Planul Veacurilor (Efes. 3:10) — decât în oricare alt timp din zilele apostolilor încoace (şi aceasta pare fără îndoială adevărat), atunci un asemenea fapt pare să fie încă un motiv bun şi scriptural printre altele, pentru părerile avansate de către mulţi studenţi ai Bibliei că: (1) A doua prezenţă a Domnului a avut loc; (2) El Şi-a împlinit promisiunea de a servi casa credinţei printr-un servitor credincios şi înţelept; şi că (3) Împărăţia care va binecuvânta toate familiile pământului este aproape — chiar la uşă.

Modestia, o piatră preţioasă

După cum cu greu ne-am putea aştepta ca cineva să ocupe acea funcţie de “rob” fără să aibă vreo cunoştinţă reală despre acel fapt, scriitorul s-a întrebat dacă există declaraţii despre asemenea cunoştinţă în scrierile extinse ale acestuia; şi, căutând în Turnurile de Veghere retipărite (care fuseseră darul unui prieten drag), a găsit că există declaraţii în acel sens, ascunse într-un limbaj de modestie pronunţată — fără nici o nuanţă de ostentaţie sau lăudăroşenie — spre deosebire de eforturile neînfrânate ale oamenilor cu minte naturală. Cei care au Turnurile Retipărite (în limba engleză) şi ar vrea să constate faptele, pot s-o facă văzând: R — 1319 (1891)*; R — 1946 (1896); R­— 2274 (1898); R — 3354 (1904); R — 4472 (1909); R — 4482 (1909);                       R — 4709 (1910); R — 5399 (1914); Vol. IV, pag. 613

Cărarea celor drepţi”

Unii s-au folosit şi se folosesc frecvent de acest text, “cărarea celor drepţi este ca lumina strălucitoare care merge mereu crescând până la miezul zilei”, ca să îndreptăţească respingerea luminii vechi, respingere cel puţin presupusă din acceptarea învăţăturilor aduse ca “lumină nouă”. Lumina este un simbol al adevărului, şi a respinge lumina veche înseamnă a respinge adevărul vechi. Deoarece Scripturile nu autorizează respingerea adevărului vechi, nu este oare raţional să gândim că ideea de “lumină nouă” nu este de la Dumnezeu? Este oarecum dureros să se ştie că mulţi oameni dragi ai lui Dumnezeu au ajuns să fie orbiţi de o influenţă rea şi acum manifestă dispreţ faţă de lumina pe care odată au ţinut-o sacră, până la măsura că par dispuşi să distrugă cărţile preţioase şi altă literatură care conţine astfel de lumină! Este oare o parte din istoria “veacurilor întunecate” care se repetă în aceste zori ale Împărăţiei luminii şi binecuvântării?

Deoarece textul citat mai sus este aşa de mult folosit ca bază pentru discreditarea lucrării celui care a fost găsit că este “robul acela”, un cuvânt despre acesta va fi potrivit: Imaginaţi-vă un om care călătoreşte prin întunericul nopţii spre un oraş frumos, luminat şi strălucitor. Calea este nu numai întunecoasă, ci şi înconjurată de pericole din toate părţile şi din această cauză el trebuie să ducă o torţă sau o lampă chiar de la începutul călătoriei sale. Apropiindu-se tot mai mult de oraşul care-şi reflectă lumina la distanţă, el capătă mai mare apreciere pentru lumină; se vede pe sine mai bine; vede mai clar pericolele din jur şi apreciază mai adânc scopul luminii, pentru că prin ea se apropie fără pericol de destinaţia sa. Când intră în oraş, lumina mai mare de acolo o absoarbe pe cea care strălucise numai slab prin comparaţie; el se găseşte într-o aureolă de lumină fermecătoare şi tot ce rămâne este o apreciere inerentă a luminii avute de la începutul căii sale şi o recunoaştere a sursei de la care a venit.

Chiar la începutul căii celor care sunt îndreptăţiţi prin credinţă — cale care este printr-o lume de întuneric aşa de larg şi dens încât “acoperă toate popoarele şi … înfăşoară toate neamurile” cu duşmani şi pericole din toate părţile — ei trebuie să aibă candela Cuvântului lui Dumnezeu ca să-i conducă — “Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele şi o lumină pe cărarea mea”. Călătorind mai departe spre ziua lor perfectă — ziua care va aduce pentru ei fericire nespusă şi condiţii perfecte — ei nu aruncă lumina cu care au început, ci continuă s-o folosească. Apropiindu-se tot mai mult de starea perfectă şi de “cetatea” lor, lumina de acolo, cum ar fi, se conectează la lumina Cuvântului lui Dumnezeu din inimile lor, care i-a făcut să se bucure chiar de la început. Cugetând şi meditând asupa luminii, ea arată strălucire crescândă. Este aceeaşi lumină mărită în inimi apreciative, prin meditare şi recunoştinţă constantă faţă de Dumnezeu. Şi astfel ei călătoresc mai departe, obţinând o apreciere mai mare a marii Surse de Lumină; calea lor devine din ce în ce mai clar luminată de candela Cuvântului lui Dumnezeu; ei au capacitate mai mare să vadă că sunt dependenţi de Dumnezeu, de Cuvântul Său (lumina) şi de harul Său; ei capătă o înţelegere mai profundă despre relele din jur şi despre cele care se apropie, şi putere şi curaj corespunzătoare să meargă mai departe; în cele din urmă ei ajung la ultima etapă a căii — prin porţile morţii — ţinând încă lumina — şi în cele din urmă constată că sunt introduşi în “ziua” unde este LUMINĂ şi nu este “întuneric”. Lumina considerată sacră de la început, care a fost purtată în “vase de lut”, se contopeşte acum cu strălucirea supranaturală, ca să constituie Cetatea Luminii pentru binele unei lumi bolnave. Astfel este “cărarea celor drepţi … care merge mereu crescând până la miezul zilei”.

Observaţii conclusive

Nimeni să nu presupună în grabă şi greşit, că aceasta este o încercare de a apăra pe cineva, pentru că nimic nu este mai departe de aşa ceva în mintea scriitorului; şi fapt este că acela care a fost indicat aici ca “robul acela” N-ARE NEVOIE SĂ FIE APĂRAT. Nici nu este o provocare pentru cei care îndrăznesc să gândească diferit. Aceasta este o expresie onestă şi sinceră a convingerii cuiva, după meditaţie cuvenită asupra ei şi după o examinare a Cuvântului lui Dumnezeu, precum şi a altor fapte şi împrejurări legate de subiect. De aceea, scriitorul speră că această broşură va fi citită şi privită în spiritul în care este scrisă — spiritul unui bereean.

În sfârşit, poate n-ar fi greşit acum să spunem că, în vederea celor prezentate înainte, nu par a fi motive ca cineva să-şi pună încrederea în pretenţia des repetată, din 1916 încoace, că o corporaţie este canalul stabilit divin al Adevărului, ci mai degrabă că “robul acela” a fost Canalul Domnului, în timp ce corporaţia (Societatea) a fost mijlocul dispus pe care “robul acela” l-a ales să ajute în lucrarea de distribuire a hranei Domnului la casă, corporaţie care, la rândul ei, trebuia să fie hrănită.

Dragă cititorule, dacă ai fost convins înainte de lucrurile exprimate aici, ai găsit deja că este necesar “să rămâi în lucrurile pe care le-ai învăţat şi de care eşti deplin încredinţat, căci ştii de la cine le-ai învăţat”. Dacă, după ce ai citit, opinia scriitorului în legătură cu “robul acela” te atrage şi eşti mulţumit că acesta este adevărul asupra subiectului respectiv, atunci vei dori fără îndoială să-i încurajezi şi pe alţii despre care crezi că au nevoie să analizeze sau să reanalizeze subiectul, să o facă în lumina Scripturilor şi a faptelor în legătură cu el. Întotdeauna să examinăm “toate lucrurile” şi să păstrăm “ce este bun”; şi apoi “să nu mai fim copii, aruncaţi şi duşi încoace şi încolo de orice vânt de învăţătură, prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în uneltirea rătăcirii”. 2 Tim. 3:14; 1 Tes. 5:21; Efes. 4:14.

New York S. U. A., septembrie

R — 4482 / 1 octombrie 1909

 “Robul acela” şi ceilalţi “robi împreună cu el”

Matei 24:45, 49

Aplicarea la noi a textului de mai sus, cam cu 14 ani în urmă, numindu-ne “robul acela”, n-a venit de la noi, ci de la cineva care acuma este duşmanul nostru amarnic şi care pretinde că deşi noi am ocupat acea poziţie, am pierdut-o în favoarea unui succesor. Noi n-am luat deloc parte la discuţia care a urmat. Răspândirea acestei chestiuni printre cititorii noştri a venit de la împotrivitorii noştri. Noi ne-am reţinut de la orice aluzie la acea scriptură anume, cu excepţia a două ocazii când a părut a fi necesar: (1) În tratarea generală a capitolului 24 din Matei, în Studii în Scripturi Vol. IV, cap. 12; şi (2) când acest pasaj a survenit într-una din lecţiile Şcolii Duminicale Internaţionale. În ultima vreme însă, împotrivirea violentă a duşmanilor noştri i-a stârnit pe mulţi dintre prietenii noştri să examineze acest subiect. Ca rezultat, problema a devenit importantă în Biserică. Prietenii noştri susţin că scriptura aceasta arată că la sfârşitul Veacului Evanghelic Domnul nu va folosi multe canale pentru răspândirea adevărului, ci un canal, şi că alţii din cei credincioşi ai Domnului vor avea privilegul să fie “robi împreună cu el” în slujire (colaboratori). Ei susţin că faptele legate de acest seceriş dovedesc din abundenţă această interpretare. Ei insistă că toţi au primit cunoştinţa adevărului prezent direct din publicaţiile Societăţii de Biblii şi Tratate Turnul de Veghere, sau indirect prin cei care au fost luminaţi prin acest canal. În aceeaşi măsură ei sunt fericiţi să coopereze ca “robi împreună cu el” în activitatea Societăţii, crezând că aşa urmează îndrumările providenţei divine şi instrucţiunile Cuvântului divin. Ei cred că cei care fac altfel se împotrivesc cuvântului divin, se opun lucrării secerişului şi îşi vor atrage daune asupra lor.

După ce au luat poziţie antagonistă, împotrivitorii noştri sunt înverşunaţi şi răutăcioşi. Ei răspund că expresia “robul acela” trebuie să fie înţeleasă că înseamnă toţi membrii Bisericii lui Cristos şi că expresia “robi împreună cu el” este fără sens, pentru că se referă la aceeaşi clasă. Ei declară că deşi este adevărat că au primit din publicaţiile acestei Societăţi prima lor iluminare în legătură cu valoarea morţii lui Cristos ca “răscumpărare pentru toţi”, prima lor cunoştinţă despre timpurile “restabilirii tuturor lucrurilor”, prima lor apreciere a chemării de sus, prima lor cunoştinţă despre parousia şi despre secerişul acestui veac, prima lor cunoştinţă despre împlinirea profeţiilor legate de acest seceriş şi prima lor înţelegere a naturii omului şi a operei de răscumpărare, de împăcare şi de regenerare, totuşi ei sunt de părere că toate acestea au fost publicate de alţii mai înainte şi că ei caută să găsească acele cărţi. Ei pretind în continuare că a aplica această scriptură la noi, ar însemna că noi suntem infailibili.

Prietenii noştri răspund că Societatea niciodată n-a avut vreo pretenţie la infailibilitate, că publicaţiile ei nu sunt scrise în acel mod, că ele pun doar în faţa cititorilor Scripturile şi arată înţelesul lor din Scripturi şi lasă lecţia sau concluzia pentru propria judecată a fiecărui cititor. Mai departe ei declară că dacă este vreo altă carte sau set de cărţi care prezintă planul divin al veacurilor şi interpretarea scripturală prezentată în Studii în Scripturi şi în alte publicaţii ale Societăţii, ei nu le-au văzut niciodată, n-au auzit de ele niciodată şi nu cred că ele există, dar ar plăti un preţ bun pentru a li se împrumuta un exemplar. Ei subliniază că “Turnul de Veghere” n-a pretins niciodată că de acolo a pornit doctrina alegerii şi a harului liber, a îndreptăţirii şi a sfinţirii, a restabilirii, a botezului etc. Ei arată, într-adevăr, că este bine cunoscut tuturor că asupra acestor subiecte au fost publicate mii de cărţi, unele din ele cu secole în urmă; dar ei arată şi că nici unul din aceste subiecte n-a fost vreodată prezentat ca acum în publicaţiile Societăţii; că aceste prezentări din trecut, în loc să lumineze, întunecă înţelegerea şi încurcă mintea şi inima şi se contrazic unele pe altele, şi că, dimpotrivă, toate aceste subiecte, în publicaţiile Societăţii sunt armonizate şi unificate cum nimeni n-ar fi crezut că este posibil.

Ei subliniază că a atribui această armonie înţelepciunii omeneşti sau întâmplării ar fi absurd; că ar însemna să se dea prea multă onoare vreunei fiinţe umane dacă s-ar presupune că după 18 secole de conflicte, patimi şi persecuţii creştine, din cauza lipsei de armonie a înţelegerii, vreo fiinţă umană fără ajutor divin special s-ar ridica acum şi la o mişcare de baghetă, cum ar fi, ar putea scoate armonie şi raţiune, frumuseţe şi lumină din Cuvântul lui Dumnezeu şi din fiecare parte a lui. Ei declară că o astfel de vedere ar fi mult mai greu de acceptat decât aceea pe care au adoptat-o ei, bazată pe felul cum înţeleg ei Matei 24:45 şi evenimentele legate de acest timp de seceriş. Ei declară că, după judecata lor, nu există nici o altă interpretare a faptelor din faţa noastră decât cea prezentată în promisiunea Domnului nostru că, la timpul potrivit, la sfârşitul veacului, în timpul prezenţei Sale, El va scoate din depozitul Harului, Înţelepciunii şi Adevărului “lucruri noi şi vechi”, şi că atunci va alege un canal special prin care acele binecuvântări vor fi aduse în atenţia casei credinţei — indicând de asemenea că şi altora li se va acorda un privilegiu de a putea colabora în serviciu ca “robi împreună cu el”. Ei subliniază că aceştia care au devenit “robi împreună cu el” au fost binecuvântaţi şi folosiţi în lucrarea secerişului, în timp ce alţii care s-au opus au fost scoşi în “întunericul de afară” al nominalismului privitor la adevărul “secerişului” şi la serviciul acestuia.

Ei arată faptul că mulţi slujitori şi persoane care studiază Biblia resping şi condamnă publicaţiile Societăţii pe însuşi motivul că este absurd să se aştepte în acest timp o armonie completă a învăţăturilor Bibliei, care au fost controversate timp de secole de către învăţaţii Bisericii, şi de aceea refuză să examineze planul divin al veacurilor, preferând să se întoarcă spre teoria Evoluţiei şi spre vederile Criticii Radicale asupra Bibliei, spunând că ea conţine o seamă de “poveşti băbeşti”, care nu se armonizează nici între ele şi nici cu raţiunea.

Împotrivitorii noştri, neputând răspunde, se înfurie. Unii din ei combat publicaţiile Societăţii în mod public, în timp ce în particular le studiază pentru interpretările scripturale cu care pot face paradă ca fiind ale lor şi ca dovadă că Domnul nu foloseşte numai un canal, “robul acela”, pentru a aduce hrană la timp potrivit pentru casa credinţei. Alţii, mai vicleni, descurajează indirect folosirea publicaţiilor Societăţii, în timp ce, într-un sens le laudă, şi dacă sunt întrebaţi, sunt obligaţi să recunoască faptul că literatura Societăţii a fost canalul prin care Domnul le-a trimis practic tot ce ştiu despre Biblie şi despre scopurile divine. Ei caută să abată minţile celor luminaţi în altă direcţie, spunându-le că “fiecare trebuie să sape” pentru sine după mărgăritarele adevărului divin; că publicaţiile Societăţii le-au dat doar punctul de plecare, de la care ei trebuie să facă progrese, aşa încât în cele din urmă învăţăturile ei vor rămâne departe în urmă. Aceşti “robi împreună” neloiali, sugerează mai departe că există pericolul de a venera Societatea, şi că, pentru a evita aceasta, este necesar practic a-i da cu piciorul şi a-i întoarce spatele. Ei spun: Să facem studiu biblic, dar să excludem publicaţiile Societăţii! Să dăm impresia că suntem mari studenţi ai Bibliei şi învăţători care am scos la iveală aceste adevăruri pentru noi înşine. Dar să punem problema mai plauzibil şi mai umilit, pretinzând că singura noastră dorinţă este să preamărim Cuvântul lui Dumnezeu şi numai pe acesta să-l studiem!

Prietenii noştri răspund că ei nu sunt în nici un pericol de a venera Societatea ori pe altcineva; că experienţa lor în a venera pe un om sau o sectă sunt lucruri ale trecutului. Ei declară că prin publicaţiile Societăţii, şi nu prin altele, au fost scoşi din acele forme de idolatrie şi conduşi spre o venerare cuvenită a lui Dumnezeu şi a Cuvântului Său, şi că ei n-au auzit niciodată de învăţături care, într-un un limbaj aşa de clar şi precis, apără poporul Domnului împotriva oricărei forme de venerare a omului sau a sectei etc; şi că nici o altă învăţătură n-a prezentat aşa de complet şi de amănunţit drepturile şi libertăţile poporului Domnului împotriva tendinţelor înşelătoare ale marelui adversar, ale episcopilor, ale slujitorilor bisericeşti şi ale bătrânilor. Ei susţin că Vol. VI al Studiilor în Scripturi nu este acceptat tocmai pentru acest motiv de către unii care sunt doritori să “stăpânească peste moştenirea lui Dumnezeu”. Ei arată că ei înşişi şi părinţii lor, de generaţii întregi, au avut adunări şi studii biblice, toate fără nici un rezultat, până ce Domnul la timpul cuvenit le-a trimis “cheile Bibliei” prin Societate. Ei subliniază că a nesocoti această conducere a Domnului şi a exclude din studiul lor biblic pe învăţătorul trimis de Domnul, ar însemna a dezonora pe Domnul care l-a trimis pe acesta şi a-i respinge mâna de ajutor; şi că singurul rezultat ce s-ar putea aştepta de la o astfel de atitudine ar fi pierderea treptată a luminii — pierderea corespunzătoare a Spiritului sfânt, a Spiritului adevărului, şi în cele din urmă ajungerea în “întunericul de afară” al lumii şi al bisericii nominale, din care au fost salvaţi prin adevăr. Ei declară că aceasta ar fi asemenea unei scroafe care s-ar întoarce să se bălăcească în noroi şi asemenea unui câine care s-ar întoarce la vărsătura lui, după cum declară apostolul. Ei spun că a apuca pe o astfel de cale, ar însemna din partea lor lipsă de apreciere a chemării lor din întuneric la lumina Sa minunată, lipsă de apreciere a luminii “luceafărului de dimineaţă” promise de Domnul ca premergătoare gloriosului răsărit al soarelui noii dispensaţii. 2 Petru 1:19, 21.

Ei arată mai departe că Volumele de “Studii în Scripturi” sunt practic Biblia într-o formă aranjată, sistematizată; şi că tocmai această sistematizare le-a adus iluminarea şi bucuria prezentă în Spiritul sfânt. Ei declară că ceea ce adeseori este numit “studiu biblic” sunt ciorovăieli, speculaţii şi presupuneri cu privire la lucrurile nerevelate în Cartea lui Dumnezeu, şi că ei se tem de acestea şi doresc să se ţină aproape de Domnul şi de mesajul pe care ei cred că El l-a trimis, şi de aceea preferă să studieze Biblia în lumina şi sub îndrumarea “Studiilor Bereene” şi a “Studiilor în Scripturi”, şi să caute lumină în continuare în aceeaşi direcţie şi fără să aştepte revelaţii speciale în mintea lor sau din diferite direcţii. Ei declară că nu există alte scrieri sau învăţături care se pot compara cu ale Societăţii în loialitate faţă de Biblie, şi că hotărârea lor este, prin urmare, să stea ferm lângă ceea ce deja au obţinut şi să se păzească de “tot felul de învăţături străine”, interpretări fanteziste, tipuri fabricate, simboluri şi interpretări personale.

 “Peste averile Sale”

Împotrivitorii noştri sunt gata să admită că Domnul a folosit Societatea de Biblii şi Tratate Turnul de Veghere ca şi canal sau rob al Său pentru trimiterea mesajului secerişului în gradul cel mai remarcabil — într-un fel şi într-o măsură greu de crezut şi încă neegalate — în multe limbi şi la îndemâna multor “robi împreună cu el” în slujire — colportori, peregrini, voluntari etc. Ei admit că nu există nici o îndoială că s-a făcut un serviciu remarcabil şi deci este indiscutabil pentru oricine crede, că este în desfăşurare o lucrare de seceriş şi că Societatea a fost un rob al mesajului secerişului în sensul cel mai profund şi mai special, chiar dacă ei contestă că ea a împlinit Matei 24:45, ca fiind “robul acela”. Prietenii noştri, pe de altă parte, subliniază că foarte rar, într-adevăr, există o ceartă sau o dispută în legătură cu privilegiul de a fi un rob, şi că niciodată în istoria lumii n-a fost aplicat înainte acest pasaj şi că foarte puţini ar fi doritori să fie “robul acela”, sau ar fi capabili să împlinească acel serviciu. Ei arată că un rob se cunoaşte după serviciul său, şi că, dacă se vede că serviciul a fost făcut, titlul de rob este un titlu potrivit, chiar dacă-i un titlu nerâvnit în general. Cei care au pretins a fi “cineva” s-au numit ei înşişi într-un mod imaginar: Mesia, Ilie, profeţi etc., dar printre aceştia nimeni nu s-a găsit vreodată să pretindă titlul de “rob” şi nici să se bucure în mod special de serviciu — mai ales fără bani şi fără plată, ci numai din iubire faţă de Domnul, din iubire de adevăr şi de fraţi.

Dar, răspund împotrivitorii, deşi noi nu negăm serviciul făcut, totuşi dacă acceptăm aplicarea lui Matei 24:45 ca şi corectă, atunci suntem obligaţi să aplicăm şi cealaltă parte, contextul, care spune: “Adevărat vă spun că îl va pune peste toate averile sale”. Aceasta ar însemna că “robii împreună cu el” şi “casa credinţei” în general nu s-ar putea aştepta să capete hrana spirituală din nici o altă parte decât de la “robul acela”. Noi ne opunem acestui gând şi deci întregii probleme.

Prietenii noştri răspund că numai Domnul, şi nu altul, hotărăşte cine, ce şi când se va da “casei credinţei”; şi tot El hotărăşte dacă hrana spirituală o va trimite printr-un canal sau prin multe canale. Ei insistă că toţi cei care înfometează şi însetează după Adevăr, toţi cei care caută provizii de la Domnul, care sunt în atitudine de inimă bună, supuşi şi cu spirit de învăţăcei, vor fi gata să spună: “Doamne, facă-se voia Ta, după cum voieşti Tu. |ie Îţi suntem îndatoraţi pentru fiecare binecuvântare, pentru fiecare îndurare, pentru fiecare rază de lumină şi noi preferăm s-o primim după cum Tu voieşti s-o dai! Noi n-avem de exprimat nici o dorinţă sau voinţă! Rugăciunea noastră este: Facă-se voia Ta!” Ei mai insistă ca împotrivitorii să considere că mesajul secerişului este prezentat de 35 de ani şi că dacă Domnul Şi-ar schimba programul şi canalul de trimitere a adevărului în aceste zile târzii, acest lucru ar fi foarte evident — mai puţin rezonabil de presupus decât că El va continua să folosească pe “robul acela”. În continuare ei mai pretind că toţi cei care s-au rupt de Societate şi de lucrarea ei, în loc să prospere ei înşişi sau să edifice pe alţii în credinţă şi în harurile spiritului, se pare că fac invers — încearcă să aducă prejudicii cauzei pe care au servit-o odată şi, cu mai mult sau mai puţin zgomot, se adâncesc treptat în uitare, numai dăunându-şi lor şi altora stăpâniţi de un spirit de ceartă ca şi ei.

 Poziţia noastră în acest subiect

De la început noi am insistat să nu fie permis ca acest subiect să producă neînţelegeri sau amărăciune de spirit. Fiecare să ajungă la propriile sale concluzii şi să procedeze în consecinţă. Dacă cineva gândeşte că poate căpăta hrană tot aşa de bună sau chiar mai bună la alte mese, sau că poate scoate tot aşa de bună sau chiar mai bună, să-şi urmeze calea. Toţi cei care se simt nemulţumiţi cu hrana spirituală pe care marele nostru Stăpân ne-a privilegiat s-o răspândim la toate naţiunile, cu siguranţă vor căuta peste tot ceva mai bun. Dorinţa noastră este să găsească ceva mai bun. Dacă noi înşine am fi nemulţumiţi sau dacă am şti unde se găseşte ceva mai bun, desigur că am căuta cu orice preţ. Şi cum am putea găsi greşeli la alţii pentru că fac ceea ce am face noi înşine? Mai degrabă să le urăm succes în căutarea a ceva mai satisfăcător. Pentru mulţi dintre noi cazul este invers, pentru că împreună cu poetul spunem:

“Am căutat în toată lumea

Pacea şi liniştea care nu-i de găsit”.

În planul divin al veacurilor am găsit ceva atât de mult deasupra concepţiilor noastre şi ale altora, încât imediat ne-am dat seama că este Planul lui Dumnezeu despre care El declară cu adevărat: “Cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voatre” (Isa. 55:9). Ne dăm seama instinctiv ce mărgăritar de mare preţ am găsit — un mărgăritar fără egal — şi că ar fi culmea nechibzuinţei să căutăm altul care să se compare cu el. Împreună cu poetul declarăm:

“Dorinţele ne satisface

Cum altceva nimic n-o poate face”.

De aceea mărturisim că nu căutăm alte planuri ale veacurilor. Cel mult căutăm şi alte sclipiri de lumină, care să facă mai armonios şi mai frumos decât oricând marele plan divin care pentru prima oară ni s-a descoperit clar în 1880.

Îndemnăm pe toţi cei care văd la fel cu noi ca, în loc să ne certăm cu cei care vreau ceva nou sau ceva mai bun sau ceva diferit, să-i lăsăm doar să-şi urmeze drumul în timp ce noi dăm atenţie specială dezvoltării roadelor şi harurilor Spiritului sfânt în inima şi viaţa noastră, şi răspândirii în continuare a mesajului glorios celor care au ureche de auzit. Dacă din când în când Domnul va permite lui Satan să cearnă Biserica Sa “ca pe grâu”, să ne amintim că ajutorul marelui nostru Avocat, în măsură şi putere potrivită, va aduce tuturor celor loiali în inimă harul şi puterea necesare pentru fiecare ispită. El nu va lăsa ca aceştia să fie ispitiţi peste puterile lor, ci cu ispita permisă va da şi calea de scăpare. Trebuie însă să ne aşteptăm ca cernerile acestea ale grâului să fie nu numai permise, ci şi intenţionate să separe pe unii, şi noi să nu murmurăm sau să ne plângem împotriva providenţei divine în această problemă. “DOMNUL a dat, şi DOMNUL a luat; binecuvîntat să fie Numele DOMNULUI.” Chiar dacă cei “cernuţi” ne-au fost foarte dragi, cum au fost Sf. Petru şi ceilalţi apostoli pentru Domnul, noi să ne umilim sub mâna cea tare a lui Dumnezeu. 1 Pet. 5:6.

Pe de altă parte, amintindu-ne îndemnul scriptural “să fiţi cu luare aminte asupra acelora care fac diviziuni” (Rom. 16:17), să nu lăsăm să ne intre în inimă, să ne scape de pe buze sau de sub peniţă nici o amărăciune împotriva lor, indiferent ce ar putea spune sau face ei împotriva noastră. “Nu întoarceţi rău pentru rău, nici batjocură pentru batjocură.” Să fim ca Domnul nostru care, atunci când a fost defăimat, n-a defăimat. Când vedem pe unii că devin orbi în privinţa adevărurilor preţioase pe care odată le-au văzut clar, să ni se întristeze inima pentru ei. Dar să ţinem minte: Cauza Domnului nu pierde nimic; ea este în mâinile Celui Atotputernic, ale Celui care poate face ca toate să lucreze împreună pentru împlinirea sfatului voinţei Sale — a scopurilor Sale glorioase. Să lovim pe cei orbi? Desigur că nu! Atunci nici să nu fim prin faptă sau prin vorbă aspri cu aceia care “au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri”— aceia care, în acest ceas al ispitei sunt doborâţi de săgeţile adversarului pentru că, din punctul de vedere al Domnului, n-au fost socotiţi vrednici de ajutorul necesar. 1 Ioan 2:19.

Cele trei lecţii importante pe care credincioşii Domnului să se asigure că le-au învăţat de aici sunt: 1) Supunerea, umilinţa, este de primă importanţă, nu numai pentru a câştiga intrare în familia Domnului, dar şi pentru a menţine un loc acolo. 2) Credinţa supusă, încrederea statornică, este o calitate indispensabilă nu numai pentru viitorul etern, dar şi pentru menţinerea legăturii noastre potrivite cu Domnul în viaţa prezentă. Fără ea noi am rătăci şi am fi nesiguri în tot mersul nostru. Cu ea putem sta în supunere sub grija protectoare a Domnului. 3) Iubirea, esenţa şi suma tuturor harurilor, trebuie să stăpânească bogat, abundent în inimile noastre. O iubire cuvenită pentru Dumnezeu nu numai că ne va ţine foarte supuşi, foarte umiliţi, cu spirit de învăţăcel, dar şi ne va da credinţă mare, încredere mare în El şi o atitudine a inimii pe care El va binevoi s-o conducă drept. O iubire pentru fraţi ne va face supuşi, blânzi şi dispuşi să ne dăm viaţa în interesul lor. Dacă ştim aceste lucruri, fericiţi suntem dacă le facem.

Dar, deşi noi voim ca alţii să meargă oriunde pentru a găsi hrană şi lumină pentru mulţumirea lor, totuşi, ciudat de spus, cei care ne-au devenit împotrivitori iau o cale foarte diferită. În loc să spună în maniera bărbătească a lumii: “Am găsit ceva ce prefer; la revedere”, aceştia manifestă mânie, răutate, ură, ceartă, “lucruri ale cărnii şi diavolului”, aşa cum niciodată n-am văzut să manifeste oamenii din lume. Ei par apucaţi de nebunie, turbare satanică. Unii din ei ne lovesc şi apoi pretind că noi am lovit. Sunt gata să spună şi să scrie neadevăruri vrednice de dispreţ şi să se coboare la josnicii.

Noi ne spunem: O, sufletul meu, nu intra la sfatul şi planurile lor. Abţine-te de la ele. Fă din Domnul, din Însuşi Cel Preaînalt, refugiul tău, locuinţa ta şi întovărăşeşte-te cu sfinţii Celui Preaînalt, care sunt blânzi şi supuşi cu inima şi pe care El îi va conduce în căile Lui. “Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi, nu se opreşte pe calea celor păcătoşi şi nu se aşază pe scaunul celor batjocoritori; ci îşi găseşte plăcerea în Legea DOMNULUI.”

R — 3354 / 15 aprilie 1904

“Ca nişte oameni care aşteaptă pe stăpânul lor”

Luca 12:35-48

Textul de bază: “Ferice de robii aceia pe care stăpânul îi va găsi veghind la venirea lui!”

După ce a sfârşit informarea în privinţa apropiatei Sale morţi şi învieri şi după viziunea schimbării la faţă care a accentuat această lecţie pentru apostoli, Domnul nostru a început să le explice ceva în privinţa venirii Sale a doua şi care să fie atitudinea lor până atunci. Această lecţie accentuează această chestiune. În timpul absenţei Domnului, poporul Său trebuia să fie continuu de veghe; coapsele lor încinse ar reprezenta faptul că ei trebuiau să fie gata de serviciu tot timpul — angajaţi activ în promovarea intereselor Împărăţiei. Potrivit obiceiului acelui timp, se folosea îmbrăcăminte lejeră, largă, iar cingătoarea de la brâu o ţinea strânsă cum se cuvine, aşa încât să permită serviciile obişnuite ale vieţii. Când voiau să se odihnească, cingătoarea se desfăcea. Prin urmare, lecţia din ilustraţie este activitate constantă din partea poporului Domnului în timpul absenţei Sale. Noi să nu devenim încărcaţi cu grijile acestei lumi şi să aţipim şi să dormim, şi astfel să nu ne ocupăm de datoriile care ne revin în mod cuvenit.

Fiecare din slujitorii Domnului este reprezentat ca un purtător de lumină şi este instruit să lase lumina să strălucească înaintea oamenilor, aşa încât ei, văzând faptele lor bune, să-L poată mări pe Tatăl din ceruri. Imaginea este aceea de întuneric general, ignoranţă, superstiţie şi păcat în lume, în timp ce ucenicilor Domnului li s-a acordat lumina revelaţiei divine şi a înţelepciunii şi înţelegerii, care nu numai că îi transformă şi face din ei creaţii noi, dar şi străluceşte prin ei spre toţi cu care vin în contact. “Voi sunteţi lumina lumii.” Aici îşi are locul o sugestie, şi anume, că marea lumină, gloriosul răsărit de soare al dimineţii Milenare n-a avut loc încă; poporul Domnului este încă în lume ca lumini mici, strălucind în mijlocul întunericului general şi veghind şi aşteptând dimineaţa. În legătură cu aceasta au fost cuvintele profetului când a spus: “Seara vine plânsul, iar dimineaţa vine veselia”. Această noapte de întuneric, ignoranţă şi păcat a început cu blestemul morţii, care a venit asupra neamului omenesc prin neascultarea tatălui Adam, şi toată creaţia geme şi suferă împreună durerile naşterii aşteptând dimineaţa, aşteptând descoperirea fiilor lui Dumnezeu — Isus Cristos şi fraţii Săi, moştenitori împreună cu El în Împărăţie.

Domnul nostru a spus o pildă ca să ilustreze vegherea şi atenţia care trebuie să-i caracterizeze pe urmaşii Săi. Printre evrei nu era altă împrejurare în care să se aştepte de la servitorii casei să fie mai treji sau să manifeste mai mult interes faţă de binele casei, decât în noaptea sau în dimineaţa în care stăpânul lor venea acasă aducându-şi cu el mireasa. Şi astfel Domnul alege aceasta ca o ilustraţie potrivită a vegherii care trebuie să-i caracterizeze pe urmaşii Săi în timp ce aşteaptă venirea Sa a doua. De fapt servitorii din această pildă sunt mireasa din altă pildă, dar reprezintă problema din alt punct de vedere. Singura lecţie de aici este că hărnicia în serviciu, vegherea pentru interesele cauzei Învăţătorului, credinţa în promisiunea Sa că Se va întoarce şi aşteptarea evenimentului, servesc ca un ajutor sau stimul pentru serviciu potrivit. Când Stăpânul casei ar sosi cu însoţitorii Săi, ar fi ceva împotriva interesului servitorilor Săi şi a iubirii şi devotamentului lor pentru El dacă într-o asemenea ocazie ei ar fi găsiţi adormiţi sau altfel decât pregătiţi să deschidă uşa la semnul sosirii Stăpânului

Dacă nu veţi veghea nu veţi şti

Pilda sugerează că la a doua venire a Domnului nostru El va fi sosit înainte ca vreunul dintre servitorii Săi credincioşi să fie conştienţi de acest fapt. Prezenţa Sa va fi făcută cunoscută prin bătaia la uşă, şi bătaia la uşă ar corespunde unei înştiinţări, printr-un servitor sau prin servitori speciali, fie pe cale orală, fie prin pagina scrisă, prezentând dovezile prezenţei Stăpânului. De exemplu, publicarea profeţiilor timpului care arată că timpul este împlinit — că anumite profeţii care marchează evenimentele ce aparţin de încheierea Dispensaţiei Evanghelice şi deschiderea Dispensaţiei Milenare sunt împlinite, şi că anumite semne menţionate în Scripturi sunt împlinite — astfel de mărturii sunt de natura unei bătăi la uşă, care va fi auzită de acei servitori ai Domnului care vor fi treji în acel timp. Nu este treaba servitorilor în general să bată la uşă, ci a Stăpânului Însuşi să pună în acţiune forţele şi mijloacele pe care vrea să le folosească pentru realizarea acestei bătăi la uşă şi a anunţării.

Este promisă o binecuvântare acelor servitori care în acel timp vor fi treji, vor auzi bătaia, vor înţelege şi vor primi pe Stăpân. Versetul 39 arată cât se poate de clar că numai servitorii vor aprecia bătaia la uşă — că lumea în general nu va şti despre timpul întoarcerii Stăpânului, ci numai servitorii Săi. Nu este stabilită o dată anumită pentru venirea Stăpânului, dar este dată clar sugestia că nu este treaba lor să ştie timpurile şi perioadele, ci ei să fie continuu veghetori, nu numai la prima strajă, ci şi la a doua strajă şi la a treia strajă, pentru ca, oricând va fi auzită bătaia Stăpânului la uşă, ei să poată răspunde prompt. Să se observe că ideea nu este că servitorii nu vor şti niciodată când va veni Stăpânul; ideea este că la sosirea Sa, El va face să se realizeze o astfel de batere la uşă care să fie apreciată de către toţi servitorii Săi care sunt treji şi aşteaptă şi veghează. Care ar fi rostul baterii dacă servitorii n-ar trebui să ştie când se va auzi bătaia? Baterea la uşă va fi dovada prezenţei, şi servitorii nu vor şti înainte, ci vor şti la timpul sosirii şi aceasta fără a vedea.

 Stăpânul îi va servi pe servitorii Săi

Care va fi răsplata specială a acestor servitori? Pilda o spune: Stăpânul lor “se va încinge (El va deveni servitorul lor), îi va pune să stea la masă şi se va apropia să-i servească”. Aceasta sugerează că la a doua venire a Domnului nostru, El va fi prezent înainte ca vreunul din servitorii Săi să ştie despre venirea Sa. El va bate la uşă, sau va face să se dea anunţul prezenţei Sale. Cei care vor auzi bătaia, vor fi numai aceia care vor fi treji şi pregătiţi, aşteaptându-L şi veghind la bătaie. Aceştia vor primi un ospăţ spiritual special. Este special pentru că este la o ocazie specială şi este intenţionat ca o răsplată specială pentru manifestarea interesului şi a devotamentului lor. Va fi special şi pentru că Stăpânul casei, devenit servitorul ei, va avea toate cheile tuturor bogăţiilor harului şi binecuvântării, şi, aşa cum este explicat în altă parte, va scoate din comorile Sale — din cămările Sale — lucruri noi şi vechi, lucruri consistente şi alese. Cei credincioşi vor avea desigur un ospăţ regesc, aşa cum înainte nu li s-a acordat.

Aceste lucruri, susţinem noi, au fost deja împlinite. Bătaia la uşă, sau vestirea prezenţei Domnului, aşa cum este arătată prin profeţiile Vechiului Testament, s-a făcut începând din 1875 şi se face încă. Bătaia din pildă ar putea fi în mod potrivit numai pentru câteva secunde, dar împlinirea ar acoperi propriu-zis o perioadă de timp. Servitorii casei observă, şi fiecare când îşi deschide inima şi mintea la faptul prezenţei Domnului primeşte o împlinire a binecuvântării promise — primeşte un ospăţ de lucruri grase, spirituale — o înţelegere şi apreciere a planului divin şi o hrănire şi întărire a sufletului cum n-a mai primit niciodată înainte. Că această slujire a slujitorilor de către Stăpân trebuie să se înţeleagă că este o lucrare individuală şi nu numai o slujire şi un ospăţ colectiv, este evidenţiat prin declaraţia Domnului din Apocalipsa 3:20. Aici Domnul prezintă acelaşi eveniment în legătură cu mesajul Său către ultima fază a Bisericii Sale nominale, faza Laodiceea. El spune: “Iată, Eu stau la uşă şi bat; dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, Eu voi intra la el, voi cina cu el şi el cu Mine”.

 “O mie de ani sunt … ca o strajă de noapte”

Potrivit vechii metode evreieşti de calculare a timpului de noapte, a doua strajă ar fi de la ora zece la ora două, iar a treia de la ora două la ora şase. Pilda nu declară la care strajă poate fi aşteptat Stăpânul. Această problemă a fost lăsată deschisă; credincioşia slujitorilor va fi încercată în raport cu întârzierea Lui. Mulţi vor găsi a fi uşor să stea treji şi veghetori în timpul primei străji, mai puţini în timpul celei de-a doua străji şi încă şi mai puţini în timpul celei de-a treia. În concordanţă cu această implicaţie a pildei, găsim astăzi că predomină o letargie generală printre creştini în privinţa întoarcerii Mirelui şi a lucrurilor glorioase ale Împărăţiei care vor fi aduse atunci casei credinţei. Mulţi sunt adormiţi în Sion, mulţi sunt supraîncărcaţi cu grijile acestei lumi şi cu înşelăciunea bogăţiei. Nu numai că oamenii lumeşti au făcut un dumnezeu din afaceri, bani şi plăcere, dar mulţi care în inimă sunt iubitori ai dreptăţii şi care doresc să fie consideraţi servitori ai Domnului, sunt supraîncărcaţi în mod serios — absorbiţi în lucrurile lumeşti. Inimile lor sunt atât de pline cu acestea şi minţile lor sunt atât de ocupate cu visele bisericismului şi plăcerii şi interesului personal, că nu pot să audă bătaia la uşă. Ei nu ştiu despre prezenţa Stăpânului; ei nu-şi deschid inimile la acest anunţ minunat, pentru care poporul Domnului a aşteptat atât de mult şi s-a rugat atât de serios “vie Împărăţia Ta”. Drept urmare, ei pierd o mare binecuvântare sugerată în pilda Domnului nostru şi declarată clar în profeţia lui Daniel — “Ferice de cine va aştepta şi va ajunge până la o mie trei sute treizeci şi cinci de zile!” Daniel 12:12.

 Prezenţa Sa necunoscută lumii

“Să ştiţi că, dacă ar şti stăpânul casei la ce strajă din noapte va veni hoţul, ar veghea şi n-ar lăsa să-i spargă casa.”

Referinţa de aici este la o venire asemenea unui hoţ, şi cuvântul grecesc tradus “spargă” ar însemna literal “a săpa pentru a-şi face loc”. Multe din casele din timpurile vechi nu erau construite din piatră sau cărămidă, ci din pământ uscat, oarecum asemenea celor cunoscute drept case din chirpici în unele părţi din vest şi din Mexico. Intrarea într-o astfel de casă se putea face mai repede săpând în perete decât forţând uşa. Gospodarul sau stăpânul casei nu se referă la Domnul, deoarece casa la care se face referire este “lumea rea prezentă” — structura socială cum este organizată în prezent. Nu trebuie să tragem concluzia că se referă la Satan, deşi el este în mod general stăpânul instituţiilor prezente, “dumnezeul veacului acestuia”, “prinţul acestei lumi”. Putem în mod destul de potrivit înţelege că stăpânul casei aici înseamnă guvernămintele pământeşti, puterile care sunt, reprezentate prin cele zece degete de la picioarele statuii din Daniel şi ale fiarei a patra.

Această problemă a venirii a doua a Domnului şi bătaia la uşă care va fi auzită de către aceia dintre servitori care sunt treji, dar care nu va fi auzită de către servitorii Săi care sunt adormiţi şi supraîncărcaţi, va fi cu totul necunoscută lumii. Pentru ei prezenţa Lui nu va fi aceea a unui stăpân aşteptat şi slujit, ci aceea a unui împotrivitor a cărui casă au luat-o în stăpânire în absenţa Lui şi au folosit-o contrar intereselor Lui. Aceştia, dacă ar fi ştiut timpul venirii Lui, s-ar fi fortificat în vreun fel şi ar fi căutat să apere instituţiile prezente şi să le perpetueze.

Venirea ca un hoţ asupra lumii înseamnă o venire liniştită, fără ostentaţie, necunoscută, fără vestitori sau vreo agitaţie care să deranjeze. Spargerea casei omului tare — spargerea instituţiilor prezente civile, religioase, politice, financiare — se efectuează deja, întocmai cum şi bătaia la uşă este în proces pentru servitorii Săi. Întreaga structură socială este sub controlul noului Prinţ. El îşi conduce forţele şi va face aşa încât chiar şi mânia omului să-L laude şi să-I realizeze scopurile prin răsturnarea tuturor instituţiilor cunoscute, construite pe egoism. Mare va fi căderea lor — “un timp de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt popoarele”; dar pe ruinele lor Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor va ridica marea Împărăţie a Domnului, pentru care toţi câţi sunt ai Lui se roagă deja “vie Împărăţia Ta”, şi care, atunci când va ajunge să fie instaurată de către Domnul, va fi într-adevăr “dorinţa tuturor neamurilor”. Hagai 2:7 (traducerea revizuită, subsol — n. e.).

 “În ceasul în care nu vă gândiţi”

Esenţa acestei lecţii este rezumată în versetul 40: “Şi voi deci fiţi gata, căci Fiul Omului va veni în ceasul în care nu vă gândiţi”. Nimeni nu va fi conştient de ceasul venirii Fiului Omului; nu este o chestiune lăsată într-o astfel de formă încât să se facă speculaţii asupra ei înainte. Bătaia Sa la uşă va fi prima aluzie la prezenţa Sa. Şi astfel s-a împlinit: nimeni dintre noi n-a ştiut dinainte când va avea loc venirea Domnului; numai după ce venirea a avut loc am auzit bătaia la uşă — vocea Lui prin profeţii Vechiului Testament, declarându-ne că suntem deja în timpul secerişului şi în zilele prezenţei Fiului Omului. Aici sunt împlinite cuvintele Domnului din Matei 24:37: “Cum a fost în zilele lui Noe, aşa va fi şi la parousia (prezenţa) Fiului Omului”. Textul arată că ideea este că aşa cum lumea a fost în necunoştinţă de evenimentele care veneau în zilele lui Noe, şi, fiind în necunoştinţă, oamenii mâncau, beau, sădeau, construiau, aşa va fi şi în zilele prezenţei Fiului Omului: lumea va fi în necunoştinţă de faptul prezenţei Sale şi afacerile obişnuite ale vieţii se vor desfăşura ca de obicei. Numai “voi, fraţilor”, care auziţi bătaia, veţi discerne prezenţa şi veţi primi binecuvântarea.

Petru a întrebat dacă această pildă a fost aplicabilă numai la cei doisprezece apostoli, sau la toţi cei care au fost ucenici în sens general. Domnul nostru a ignorat într-o anumită măsură întrebarea prin răspunsul Său: “Cine este administratorul credincios şi înţelept pe care-l va pune stăpânul său peste servitorii săi ca să le dea partea lor de hrană la timpul potrivit?” Implicaţia pare să fie că atunci când va veni timpul potrivit pentru înţelegerea pildei, ea va fi prezentată clar: că la timpul împlinirii pildei, Domnul va numi un servitor în casă pentru a aduce aceste probleme în atenţia tuturor servitorilor şi că acestuia îi vor reveni anumite responsabilităţi în privinţa achitării de datoriilor sale. Dacă serviciul va fi împlinit cu credincioşie, răsplata va fi o mare binecuvântare, iar dacă va fi necredincios însărcinării sale, i se vor aplica pedepse severe. Implicaţia ar fi de asemenea că dacă servitorul va fi credincios va continua în serviciul Său, iar dacă va fi necredincios va fi îndepărtat şi altul îi va lua poziţia şi responsabilităţile.

 “Administratorul credincios şi înţelept”

Noi în mod firesc ne-am strădui să interpretăm cuvintele Domnului nostru că ele semnifică un administrator compus — că un anumit număr sau clasă de fraţi împreună ar constitui administratorul din această pildă. Dar străduidu-ne să dăm o astfel de interpretare, dăm de câteva dificultăţi.

(1) A presupune o astfel de clasă în Biserică, ar fi a recunoaşte ceea ce în altă parte este negat — a recunoaşte o clasă clericală sau autorizată, distinctă şi separată de restul Bisericii, deoarece acest administrator trebuie să împartă hrana la timpul potrivit casei, confraţilor-servitori. Noi susţinem că Biserica lui Cristos nu este compusă din cler şi laici, ci “toţi sunteţi una în Hristos Isus” şi “unul este Învăţătorul vostru, Hristos”. N-ar fi însă o violare a principiilor dacă presupunem că Domnul la timpul indicat va folosi în mod special un membru al Bisericii Sale ca şi canalul sau instrumentul prin care El va trimite mesajele potrivite, hrana spirituală potrivită în acel timp, pentru că în diferite timpuri în trecut Domnul a mai folosit indivizi în acest fel. De exemplu, Petru a folosit “cheile” Împărăţiei cerurilor la Cincizecime şi apoi la casa lui Corneliu, şi în ambele locuri el a fost folosit ca un servitor special în legătură cu distribuirea adevărurilor speciale. Aceasta nu l-a făcut pe Petru domn peste ceilalţi apostoli sau peste Biserică, ci numai servitor.

(2) Oricât ne-am strădui să aplicăm această ilustraţie la poporului Domnului în mod colectiv, ar rămâne totuşi faptul că diferitele puncte declarate nu s-ar potrivi la o grupă de persoane. De exemplu, în versetul 42, în versiunea comună a Bibliei (engleze — n. e.) este redat acel administrator credincios, în versiunea revizuită administratorul credincios, ca şi cum vrea să spună că este unul anumit şi că termenul n-a fost folosit nedefinit pentru un număr. Mergând la textul grecesc, găsim că accentul este de asemenea acolo şi în formă dublă — administratorul cel credincios, cel înţelept. Dacă ar fi un caz în care am putea aplica acest text la Cristos, n-ar fi nici o dificultate, sau dacă ar fi un caz în care s-ar putea aplica la întregul corp al lui Cristos, n-ar fi nici o dificultate în a-l armoniza pe acela unu cu membrii mulţi ai unicului corp al lui Cristos, dar deoarece servitorul menţionat trebuie să distribuie hrană celorlalţi membri ai corpului, confraţilor- servitori, termenul pare să fie limitat la un anumit individ. Totuşi, întocmai cum am spus despre Petru, că el n-a fost făcut domn peste fraţii săi datorită folosirii sale speciale, tot aşa spunem despre indiferent la cine se referă acest pasaj, că în nici un sens al cuvântului aceasta nu-l face domn, sau dictator sau stăpân, sau nu implică faptul că a fost inspirat. Tot ce am putea spune este că ar fi unul privilegiat să fie un servitor, şi nu mulţi par doritori să ocupe asemenea poziţie în adevăratul sens al cuvântului. Acestui servitor, dacă va fi găsit credincios, i se va încredinţa tot mai mult distribuirea fiecărui aspect al adevărului prezent aşa cum este reprezentat în pildă, fiindu-i încredinţată distribuirea hranei la timp potrivit pentru casă. Necredincioşia din partea acestuia numit ar însemna degradarea lui din acest serviciu şi probabil că serviciul ar trece în mâinile altuia, ale succesorului său.

Expresia “Adevărat vă spun că îl va pune peste toată avuţia sa”, nu trebuie înţeleasă că se aplică la gloriile şi onorurile viitoare, ci numai la o mai generală responsabilitate sau administrare în privinţa distribuirii “averilor” Domnului, sau a adevărurilor care se cuvenea a fi apărate sau date în timpul rămas al acestui “seceriş”. Cu alte cuvinte, administratorul prin care Domnul va distribui adevărul prezent în acest “seceriş”, dacă va fi găsit vigilent, umilit, credincios, va fi menţinut în administraţie şi va fi folosit de Domnul tot mai mult în serviciul casei, până la terminarea secerişului.

 “Nu ca şi cum aţi stăpâni peste cei încredinţaţi vouă”

Că acest rob nu trebuie să acţioneze sau să fie privit ca un domn este clar indicat în versetul 45, care arată că o asemenea întrebuinţare greşită a numirii sale ar duce la căderea sa. Niciodată Biserica n-a avut nevoie să fie în gardă împotriva servitorilor săi care într-adevăr s-au străduit s-o servească şi să transmită din comoara Domnului hrana la timp cuvenit. Pericolele Bisericii au provenit întotdeauna de la cei care au căutat să domnească peste moştenirea lui Dumnezeu şi să distribuie propria lor înţelepciune sau înţelepciunea altor oameni în locul cuvântului Domnului.

Versetele 47, 48 par să dea de înţeles că responsabilitatea servitorului faţă de Domnul va fi în măsura cunoştinţei sale despre voinţa Domnului; şi că Domnul va lucra cu el pe principiul că având multă cunoştinţă şi ocazie, cerinţele de la el vor fi proporţional mari.

În timp ce acest îndemn în general pare să se aplice la un servitor anumit prin care ceilalţi servitori vor fi aprovizionaţi (vezi Matei 24:45-51), putem vedea că aceleaşi principii s-ar aplica în sens general la fiecare servitor la rândul lui, când ar primi fie hrană, fie administrare. Responsabilitatea sa ar fi în raport cu ceea ce a primit sau a avut ocazia să primească şi în felul în care a folosit binecuvântarea. Noi, cei de azi, trăind sub o asemenea favoare mare de la Domnul, bucurându-ne de lumina adevărului prezent în care suntem, avem toate motivele să-I mulţumim şi să apreciem tot mai mult lucrurile noi şi vechi din depozitul de adevăr al Stăpânului pe care El ni-l distribuie acum, şi pe care fiecare la rândul lui este privilegiat să-l distribuie altora şi pentru care are responsabilitate în raport cu cunoştinţa sa. Domnul ne ajută pe fiecare să fim credincioşi, şi să ne amintim că Domnul nostru a fost atât servitor cât şi Fiu, şi că cel mai mare privilegiu al nostru ca fii este să fim servitori credincioşi, administratori ai harurilor de multe feluri ale lui Dumnezeu.

 Prefaţă

Această broşură a fost publicată în 1932 în Statele Unite ale Americii.

Autorul ei nu-şi menţionează numele.

Noi am ataşat la conţinutul ei două dintre articolele pastorului C. T. Russell asupra acestui subiect, pentru a se vedea şi opinia lui.

Sperăm ca toate acestea să fie o binecuvântare şi o întărire în credinţa că Domnul la a doua Sa prezenţă a folosit şi continuă să folosească un servitor special pentru distribuirea hranei la casa credinţei.

Exprimăm adâncă recunoştinţă faţă de Domnul pentru modul în care a văzut potrivit să ne facă cunoscute adevărurile Sale ca “hrană la timp”.

 

Editorii, 2003

 

“Exprimând acestă opinie, nu avem nici o intenţie să forţăm pe cineva să ajungă la concluziile la care am ajuns noi asupra acestui subiect, pentru că şi acesta, asemenea  altora, este un subiect despre care fiecare om trebuie “să fie deplin încredinţat în mintea lui””.

 

Pentru o informare completă în legătură cu situaţia apărută în mişcarea Studenţilor Bibliei după trecerea dincolo de văl a pastorului C. T. Russell vă recomandăm revista “Lumină după întuneric”.

“Cine răspunde fără să asculte, face o prostie

şi îşi atrage ruşinea.”

“Cercetaţi toate lucrurile şi păstraţi ce este bun.”