Vol. 18, Martie-Aprilie 2011, Nr. 3 

CEL MAI MARE LUCRU DIN UNIVERS

— PARTEA I

Să doriţi cu înflăcărare darurile cele mai bune. Şi vă voi arăta o cale nespus mai bună.”

03811″> 1 Cor. 12:31 .

R 5265 W. T. 1 iulie 1913 (pag. 195-198)

Apostolul Iacov a declarat că orice dar bun şi desăvârşit vine de la Tatăl luminilor, la care nu este schimbare nici umbră de mutare. Prin urmare, orice dar de la Dumnezeu ar fi o binecuvântare. Chiar şi despre cei asupra cărora Dumnezeu va aplica sentinţa cu Moartea a Doua se poate spune că primesc ceva ce nu le prejudiciază de fapt interesele lor cele mai bune.

Gândindu-se asupra acestor diferite daruri de la Dumnezeu, apostolul Pavel enumeră unele care au fost date Bisericii la începutul acestui Veac Evanghelic. Citim în Psalmi: Ai primit daruri în om, chiar pentru cei răzvrătiţi, ca Domnul Dumnezeu să locuiască acolo” (Ps. 68:18). Unele dintre acele daruri au fost date oamenilor care au devenit urmaşii Domnului Isus. După ce Isus S-a înălţat, toţi urmaşii Săi urmau să aştepte în mod special până când le va trimite de la Tatăl puterea şi binecuvântarea Spiritului sfânt, care urma să vină la fiecare credincios sincer şi care urma să fie însoţită de daruri — prin ceva daruri şi manifestări exterioare, folositoare şi care trebuiau folosite.

În contextul nostru, apostolul enumeră unele dintre aceste daruri — apostoli, profeţi, evanghelişti, învăţători, păstori; alţii au primit darurile vorbirii în limbi, vindecării, puterii de a face miracole, puterii de a scoate afară pe Satan, puterii de interpretare a limbilor, puterii de a deosebi spiritele. Unii au primit unul dintre acestea, iar alţii altul; unii au primit câteva. Sf. Pavel a avut diferite daruri şi a declarat că vorbea mai multe limbi decât toţi (1 Cor. 14:18). S-ar părea că Biserica timpurie aprecia foarte mult vorbirea în limbi. Ei erau foarte doritori ca Dumnezeu să le dea acest anumit dar.

Dar Apostolul le-a spus că Dumnezeu avea binecuvântări şi mai valoroase decât acesta al vorbirii în limbi, pe care ei îl doreau în mod atât de serios. Ei trebuiau să facă deosebire între diferitele daruri şi trebuiau să le dorească, să le prefere pe cele mai bune — să-şi exercite judecata în privinţa celui care ar fi cel mai bun dar. El spune că mai degrabă ar vorbi cinci cuvinte într-o limbă cunoscută decât să vorbească zece mii într-o limbă necunoscută şi să nu fie în stare să interpreteze. El le-a spus că trebuiau să se roage pentru interpretare — nu numai să dorească să vorbească în limbi necunoscute, dar şi să dorească să dea interpretarea sau sensul potrivit, pentru a fi înţeleşi. În epistola sa către Biserica din Corint, capitolele 12 şi 14, el a exprimat ideea că aceste diferite limbi şi daruri au fost toate intenţionate să slujească Bisericii spre folosul ei în ansamblu.

Scopul servit de daruri

Darul limbilor a fost dat la acel timp pentru a le completa lipsurile în alte privinţe. Biserica timpurie nu avea Biblie. Fiind daţi afară din sinagogi, ei nu aveau acces la Vechiul Testament, iar Noul Testament încă nu era scris. Prin urmare, poporul lui Dumnezeu fără aceste daruri ar fi avut foarte puţin pentru a-i ajuta — pentru a-i învăţa. Nici unul nu era pregătit să înveţe pe fraţi. Numai puterea lui Dumnezeu le putea da această capacitate de a învăţa. De aceea apostolul Pavel i-a îndemnat să nu părăsească strângerea lor împreună. Văzând marea Zi a lui Cristos apropiindu-se, ei să aibă o mare dorinţă de a se aduna şi a discuta aceste lucruri din Planul lui Dumnezeu.

 Şi când erau adunaţi, era un mare avantaj pentru ei dacă cineva se ridica să vorbească. Şi ei puteau să dorească, sau să se roage, după cum era cazul, ca Dumnezeu să le trimită o interpretare. În acest mod Biserica era atrasă şi ţinută împreună. Ei nu ştiau ce Mesaj le-ar veni în acest mod de la Domnul.

Nu trebuie să presupunem că Dumnezeu le-a dat astfel vreo chestiune doctrinară foarte adâncă. Dar se pare că în acest mod a dat poporului Său ceva lapte din Cuvânt, până când Noul Testament era aranjat — scris şi adunat într-o formă la îndemână. Apostolul Pavel a început cu aceste daruri date Bisericii. Darurile vorbirii în limbi, cu toate acestea, au fost depăşite de darurile mai mari, unele aranjamente mai importante pentru ei. Sf. Pavel voia mai degrabă ca ei să fie oratori, vorbitori publici, sau să interpreteze limbile necunoscute. Aceasta însemna mai mult contact personal cu Domnul. De aceea ei să dorească un astfel de dar, mai degrabă decât unul de o importanţă mai mică.

Apoi apostolul continuă: Vă voi arăta o cale nespus mai bună!”; ceva mai bun decât acele daruri speciale despre care discutase — mai bune decât vorbirea în limbi, mai bune decât miracolele, mai bune decât interpretarea. El continuă şi arată că aceste lucruri vor trece şi nu vor mai fi necesare Bisericii, dar el le va spune despre lucruri care nu vor trece niciodată. De aceea ei să discearnă şi să caute în mod special cel mai mare dar. Nu numai să facă deosebire între aceste daruri şi să-l aleagă pe cel mai bun, ci să privească dincolo de acestea la o stare dezvoltată a inimii care I-ar fi plăcută în mod special Domnului şi i-ar aduce într-o relaţie mai apropiată cu El.

El continuă să explice că aceasta este Iubirea. Ei puteau să aibă darul profeţiei, al miracolelor, al vindecării bolnavilor, al vorbirii în limbi, al interpretării, şi totuşi să nu reuşească să ajungă la cea mai mare binecuvântare a Domnului, dacă nu includeau în vieţile lor acest lucru mai bun — IUBIREA. Nu contează cât de bine ar putea să vorbească în limbi sau să interpreteze sau să facă minuni etc., să aibă această Iubire era un lucru cu mult mai important pentru ei. Apoi el enumeră diferitele particularităţi ale Iubirii — blândeţea, răbdarea, bunătatea frăţească etc. Suma tuturor acestora este Iubirea. Este iubirea pentru fraţi, iubirea pentru prieteni, iubirea pentru vecini, iubirea pentru duşmanii noştri, care doreşte să le facă bine şi nu doreşte cu nici un chip să-i vadă suferind pagubă. Acesta, deci, este lucrul nespus mai bun.

Deşi elementele Iubirii sunt calităţi dezvoltate şi de aceea pot fi numite în mod potrivit roade, ele pot fi numite şi daruri. De la măr primim darurile numite mere, de la piersic primim ca daruri piersici; de la păr, darurile numite pere etc. Deoarece avem de-a face cu dezvoltarea acestor calităţi ale Spiritului, ele sunt numite roade ale Spiritului. Şi ele sunt mult mai bune şi mult mai de dorit decât doar darurile care au venit în mod supranatural, care la început au venit pentru tot poporul lui Dumnezeu, datorită nevoii lor speciale, dar multe dintre ele au încetat la scurt timp după moartea apostolilor.

Iubirea — de diferite feluri

Se ridică în mod natural şi potrivit întrebarea: Ce este Iubirea? Biblia răspunde: Dumnezeu este iubire”. După cum este imposibil a-L descrie complet pe Dumnezeu în măreţia Sa, tot aşa este imposibil a descrie pe deplin tot ceea ce ar putea fi cuprins în cuvântul Iubire. Iubirea este cel mai puternic lucru din lume; de aceea Iubirea Îl reprezintă cel mai îndeaproape pe Dumnezeu, pentru că El este Cel Suprem, Cel Atotputernic. Am putea spune că Dumnezeu nu este aceasta, nu este aceea, nu este cealaltă. Şi aşa este şi Iubirea — am putea-o descrie spunând ceea ce nu este ea. Nimic nu poate fi drept ce nu este în armonie cu Iubirea, după cum nimic nu poate fi drept ce nu este în armonie cu Dumnezeu. Apostolul spune, descriind iubirea, că ea nu se gândeşte la rău, nu se laudă, nu are dispoziţia de a se umfla de mândrie, nu se aprinde uşor de mânie, nu găseşte plăcere în nedreptate etc.

Putem desigur să ne amintim că acest cuvânt al nostru, iubire, cuprinde o varietate de sentimente; de exemplu, iubirea unei găini pentru puii ei, grija ei asupra lor; iubirea unui tată şi a unei mame pentru copiii lor şi grija lor pentru ei. Iubirea deci include acest interes faţă de toţi cei care sunt în grija cuiva. Dumnezeu are această calitate a compătimirii care Îl face să aibă grijă de întregul univers — orice creatură simţitoare, orice are viaţă. El este obligat de Iubire să aibă grijă de toate acestea.

În iubirea umană — iubirea naturală — găsim compătimirea ca o calitate foarte puternică. Apoi avem mai mult decât doar iubire compătimitoare — avem stimă, aprecierea unor calităţi admirabile. Noi spunem că iubim anumite trăsături ale caracterului cuiva. Din nou avem ceva mai mult decât numai compătimire şi stimă; avem iubire afectuoasă. Aceasta înseamnă un interes foarte real şi profund faţă de fiecare afacere a celui pe care-l iubim — o iubire adâncă şi compătimitoare care nu se dă în lături de la nimic — chiar dacă este o iubire pământească. Singura care ar putea fi superioară acesteia ar fi iubirea noastră pentru Cel Atotputernic, care ar trebui să ne domine, fiind superioară acestei iubiri afectuoase.

Mai târziu vine iubirea spirituală pentru poporul Domnului care caută să evite orice preferinţă carnală, căutând să trăiască numai ca Nouă Creatură şi să se îngrijească de binele Noii Creaturi. Procedând astfel, devenim strâns uniţi cu lucrurile lui Dumnezeu şi cu toţi cei care sunt asociaţi cu noi în lucrarea acestui Veac Evanghelic. Acesta este cel mai înalt fel de iubire pe oricare plan de existenţă — aceasta în care am intrat. Dumnezeu este Iubire. Cu cât creştem mai mult în această Iubire cuvenită, spirituală, cu atât creştem mai mult în asemănarea de caracter a Tatălui nostru ceresc, despre care citim: Voi fiţi deci desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru Cel ceresc este desăvârşit”. Mat. 5:48.

Această iubire nu se opreşte la cei care o apreciază, ci merge şi la cei care nu o apreciază, ştiind că ceva îi împiedică să atribuie vreo valoare unei astfel de iubiri. Iubirea este deci atât de mult din asemănarea lui Dumnezeu, este lucrul care trebuie apreciat cel mai mult, lucrul fără de care orice altceva în viaţă este fără folos. A fi lipsit de iubire înseamnă a fi lipsit de asemănare cu Dumnezeu. Şi astfel apostolul continuă să enumere caracteristicile acestei iubiri — blândeţea, gentileţea, îndelunga răbdare, bunătatea frăţească, evlavia (asemănarea cu Dumnezeu) — Iubirea. Toate acestea sunt doar părţi sau şuvoaie de Iubire care curg din Fântâna nesecată. Aceste caracteristici ies toate din Iubire şi sunt puternice în măsura în care iubirea noastră este puternică.

Dreptatea, baza iubirii

Apoi întrebăm de modul în care Iubirea împlineşte legea divină. Legea divină nu este necesară în ceea ce priveşte reţinerea de la fapte bune. Nu este nevoie de o lege care să spună: Să nu faci prea mult pentru fratele tău, sau să nu-i dai prea mulţi bani”. Nu este nevoie de o lege în privinţa acestora. Dar legea divină intră şi spune: Să nu neglijezi un anumit standard”. Astfel Legea cere numai dreptate.

Apostolul Pavel arată că din moment ce Legea cere dreptate, noi nu-l vom ucide pe semenul nostru, fie în fapt, fie prin puterea limbii. Noi trebuie să fim în mod desăvârşit drepţi în tot ce are legătură cu semenul nostru. Fiecare gând al minţii noastre trebuie să fie drept, absolut drept. Acesta este standardul Legii divine. Suntem călcători de Lege dacă dăm cuiva mai puţin decât cere dreptatea. De aceea Legea, aşa cum a fost dată evreilor, le spunea ce să nu facă: Să nu faci mărturie mincinoasă”. Să nu furi” etc. — spunându-le numai lucrurile pe care să nu le facă. Oricine îşi iubeşte fratele nu va dori să-i fure nici proprietatea nici numele său bun. Prin urmare, iubirea împlineşte tot ce ar putea cere Legea.

Iubirea nu are limite în ceea ce priveşte capacitatea ei; ca, de exemplu, iubirea compătimitoare a lui Dumnezeu a fost exercitată faţă de omenire după ce El a pronunţat sentinţa cu moartea. Acea sentinţă cu moartea trebuia să stea în picioare, dar

Iubirea calea a găsit

Să-l salveze pe omul răzvrătit;

Şi toţi paşii ei au dovedit,

Ce plan minunat a întocmit”.

Iubirea a făcut aceasta prin prevederea satisfacerii Legii în privinţa lui Adam, aşa încât Adam să poată fi eliberat de sentinţa Legii. Dreptatea nu putea să pună această obligaţie asupra Logosului; de aceea Dumnezeu nu putea să-I poruncească. Singurul lucru pe care-l putea face a fost să pună înaintea lui Isus anumite stimulente. Dumnezeu I-a pus în faţă bucuria de a fi Mântuitorul oamenilor, şi bucuria suplimentară a marii înălţări în Iubirea şi favoarea lui Dumnezeu şi în privilegiile glorioase ale Împărăţiei. Astfel Iubirea poate folosi diferite motive.

Iubirea trebuie să fie şi cu noi dreaptă. Noi nu putem niciodată să luăm ceva ce aparţine cuiva şi să dăm altcuiva. Compătimire poate fi, dar Iubirea nu poate acţiona încălcând Dreptatea. Prin urmare, aici este avantajul pe care îl au creştinii care studiază Cuvântul lui Dumnezeu. Biblia ne dă adevărata concepţie despre dreptate. Ne dă echilibrul unei minţi sănătoase. Tatăl ceresc are compătimire şi iubire, dar El exercită aceste calităţi conform principiilor dreptăţii. Noi nu suntem limitaţi la dreptate. Nu legea noastră l-a condamnat pe fratele nostru, ci Legea de Dreptate a lui Dumnezeu. Astfel noi suntem liberi să ne exercităm iubirea dincolo de simpla dreptate.

Isus a dat exemplul unei persoane care datora stăpânului său o mare sumă de bani; şi când n-a putut plăti, stăpânul l-a iertat. Atunci acest om a mers la unul care îi datora căţiva bănuţi, şi fiindcă acesta nu-i putea plăti datoria imediat, a început să-i aplice o pedeapsă. Noi înşine nu putem face dreptate perfectă şi în mod drept nu o putem cere de la alţii. Dumnezeu, care este perfect şi drept, are dreptul să ceară dreptate.

PRESUPUNEREA DE RĂU NU ESTE DIN IUBIRE

După cum am văzut, iubirea este acea mare şi importantă calitate care Îl reprezintă pe Tatăl nostru ceresc mai deplin decât oricare alta. Iubirea include multe lucruri mari — nu numai generozitate şi afecţiune. Pare să includă fiecare caracteristică bună — lucruri care pot fi apreciate în afară de dreptate.

Afirmaţia apostolului, Iubirea nu se gândeşte la rău”, nu trebuie înţeleasă a înseamna că Iubirea este oarbă faţă de rău, sau că acei care au spiritul iubirii sunt orbi faţă de rău. Dimpotrivă, Iubirea este rănită în fiecare zi prin contactul cu influenţe rele, şi Iubirea nu poate să nu ştie că ceea ce produce rănirea este un lucru rău. Prin urmare, iubirea nu trebuie să fie oarbă şi să spună că nu există lucruri rele — că nu există păcat, egoism şi josnicie; toate aceste diferite lucruri există. Iubirea este în luptă cu toate aceste lucruri urâte.

Iubirea gândeşte că există rău, şi ceea ce am citat din apostol nu contrazice aceasta. Imperfecţiunea traducerii poate fi probabil învinuită de aparenta dificultate. Iubirea nu presupune răul” ar părea să fie ideea potrivită. Ce înseamnă a presupune răul? Răspundem că există diferite mijloace de a ajunge la concluzii. Noi vedem unele lucruri. Câştigăm cunoştinţă pe diferite căi, direct sau indirect. Şi ca Iubirea să aibă cunoştinţă de rău nu este greşit. Dar a presupune răul — a ne imagina răul când nu avem cunoştinţă — este greşit. Iubirea nu presupune răul.

Dacă am vedea pe cineva făcând vreo faptă rea sau am şti de undeva că fapta rea a fost comisă, şi aceasta ar intra în competenţa noastră, Iubirea nu ne-ar împiedica de a pedepsi persoana vinovată. Să presupunem că problema ar fi numai din auzite şi zvonul n-ar fi bine fondat; atunci Iubirea ar fi promptă să spună: Nu ştiu dacă este aşa. Va fi nevoie de dovezi”. Iubirea ar dori să gândească de bine în fiecare împrejurare, în fiecare condiţie. Dacă am afla că a fost comisă o crimă, n-am fi justificaţi în a presupune cine a făcut-o. Ne-am putea gândi cine ar fi cei mai probabili, pentru a face o investigaţie. Ne-am gândi la persoane care ar avea mai puţină iubire, dar n-ar trebui să ne grăbim să decidem cine este ucigaşul, numai fiindcă el sau ea au un caracter dezagreabil, un caracter neiubitor. Trebuie să-l socotim nevinovat. Trebuie să facem investigaţii.

S-ar părea că unele dintre cele mai mari rele au fost comise prin presupunere de rău. S-au făcut presupuneri de rău la adresa oamenilor fără nici o umbră de dovadă. Nu este pentru noi să spunem că unii sunt total depravaţi. Foarte puţini sunt total depravaţi. Dar oricine presupune răul, chiar şi într-o mică măsură, arată că îi lipseşte calitatea Iubirii. Oricine presupune răul într-o mare măsură, arată că are un grad foarte mic de Iubire. Presupunerea de rău face nenumărate mii să plângă. Presupunerea de rău despre alţii a cauzat mai multă suferinţă în lume decât toate bătăliile care s-au dat vreodată!

Poporul Domnului este învăţat de Dumnezeu şi prin urmare învaţă tot mai mult să-şi stăpânească gândurile, cuvintele şi faptele. Gândurile noastre trebuie să fie amabile! Gândurile noastre trebuie să fie generoase! Gândurile noastre trebuie să fie drepte! Nu trebuie să permitem unei suspiciuni de rău împotriva cuiva să aibă loc în minţile noastre. Legea obişnuită a omului hotărăşte că nici o judecată nu va fi pronunţată împotriva cuiva fără să-i fie dovedită vinovăţia. Cei care au făcut cel mai mult rău şi au cauzat cea mai mare dificultate sunt cei care au presupus răul împotriva altora. Dar este mai bine dacă noi învăţăm aceasta ca o regulă din Cuvântul Domnului, şi fericiţi suntem dacă vedem puterea degradantă a vorbirii de rău şi a gândirii de rău şi ne reţinem cu totul de la acestea.

IUBIŢI PE VRĂJMAŞII VOŞTRI”

Baza acestei instrucţiuni — să ne iubim vrăjmaşii — evident este pentru a ne dezvolta caracterul. Răzbunarea este un element natural al minţii şi în special al minţii decăzute — mintea carnală. Cu cât suntem mai egoişti, cu atât suntem mai înclinaţi să răspundem la rău cu rău, la calomnie cu calomnie, la lovitură cu lovitură.

 Domnul nostru a învăţat chiar spiritul contrar. Noi trebuie să iubim chiar şi pe vrăjmaşii noştri, făcându-le bine ca răspuns la ura lor şi compătimindu-i pentru starea lor şi dorindu-le binecuvântări de la Domnul, deşi ei simt chiar opusul faţă de noi, cum se vede din persecuţiile pe care le practică împotriva noastră. Domnul spune că noi trebuie să facem aceasta pentru a putea fi copii ai Tatălui nostru care este în cer. Am fost concepuţi de Spirit sfânt şi practicând pe această linie devenim tot mai asemenea Lui în caracter.

Poate că la începutul experienţei noastre nu înţelegem de ce trebuie să facem aceasta. Trebuie să practicăm pe această linie pentru a putea dezvolta caracterul Său. Unii ar putea întreba: Dumnezeu nu va pedepsi pe vrăjmaşi? Ba da! Dumnezeu va nimici pe toţi cei răi.” Nu pedepseşte Dumnezeu pe cei care păcătuiesc? Ba da, toţi cei care păcătuiesc vor suferi. Atunci de ce noi nu trebuie să practicăm pe această linie? Pentru că nu suntem calificaţi încă să facem aceasta. La timpul potrivit vom fi judecătorii omenirii, dar nu vom fi pregătiţi pentru aceasta până când mai întâi vom fi învăţat lecţia iubirii. Am fi prea severi şi n-am fi înclinaţi să facem tot binele pe care Dumnezeu ar vrea să li-l facem.

Ne cere Dumnezeu să iubim acolo unde El nu iubeşte? O, nu! Dumnezeu atât de mult a iubit lumea” — când oamenii erau încă păcătoşi! Atunci Dumnezeu nu are iubire pentru lume? Ba da, El are o anumită iubire pentru toată omenirea. El va vedea ca fiecare faptă dreaptă să aibă o recompensă dreaptă. Şi El va face îngăduinţă rezonabilă pentru toţi cei cu care are de-a face. El are o iubire largă, compătimitoare, şi doreşte să facă îngăduinţă pentru aceştia în modul pe care Îl vede cel mai bun pentru ei.

Când practicăm această iubire faţă de vrăjmaşi, dezvoltăm o latură a caracterului nostru care este foarte neechilibrată. Dacă această latură se echilibrează, se va echilibra şi cealaltă latură. În mod natural dorim să vedem că orice rău este pedepsit şi orice este drept este răsplătit. Cu alte cuvinte, dreptatea stă mai aproape de noi în starea noastră imperfectă decât iubirea. De aceea, pentru a fi folosiţi de Dumnezeu, trebuie să cultivăm această calitate a iubirii. Noi vedem de ce Dumnezeu este compătimitor cu omenirea. Pentru toţi cei răi El este un foc mistuitor; adică, El Se opune atât de mult la tot ce este necurat, încât acesta va fi distrus, mai devreme sau mai târziu.

Deoarece Domnul vede în familia noastră umană, în rasa umană, anumite elemente de asemănare cu El, de aceea lucrează cu ea, putem fi siguri. Dacă din punctul de vedere al lui Dumnezeu El ar vedea că oamenii sunt numai răi, răi necontenit, suntem siguri că n-ar fi făcut nici un fel de aranjament pentru Restabilirea lor în Veacul viitor. Fiindcă El vede că unii din familia umană ar prefera să fie buni şi nu răi, El face atâta pentru a-i răscumpăra, cheltuind timp etc., ca să le dea acestora viaţă veşnică. Între timp El le acordă experienţele din prezent, care le vor fi folositoare de-a lungul eternităţii.

ATITUDINEA NOASTRĂ POTRIVITĂ FAŢĂ DE VRĂJMAŞI

Noi nu presupunem că Dumnezeu iubeşte pe Satan, deşi la început l-a iubit. Dar deoarece Satan are acum un caracter rău, vicios, ar fi greşit din partea lui Dumnezeu să-l iubească, şi pentru noi ar fi greşit să-l iubim. Nici chiar starea lumească nu trebuie s-o iubim. Noi nu putem să-I servim lui Dumnezeu şi lui Mamona. Nu putem să-L iubim şi pe Dumnezeu şi pe Mamona, pentru că ei sunt contrari. Dar în ceea ce-l priveşte pe Satan, nu este treaba noastră să-l calomniem, nici să exprimăm sentimente insultătoare faţă de el. El este vrăjmaşul lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu poate să Se ocupe de acest caz mult mai bine decât noi. Deci noi nu trebuie să-l judecăm pe Satan, nici să-l ocărâm. Citim că nici chiar Mihail n-a adus o acuzaţie insultătoare împotriva lui, ci a spus: Domnul să te mustre”. Iuda 9.

Noi trebuie să facem tot binele pe care îl putem face şi să fim cât se poate de folositori. Nu suntem competenţi să judecăm, să decretăm. De aceea datoria noastră este să fim pe deplin supuşi, şi la timpul potrivit Domnul va arăta principiile dreptăţii, în contrast cu principiile erorii. El va da verdictul Său drept la vremea cuvenită, prin Canalul Său stabilit.

Pentru cei care din neştiinţă par a fi adversarii Bisericii în timpul prezent trebuie să avem o iubire compătimitoare — nu iubirea unui frate. Dumnezeu refuză să-i accepte pe oricare dintre aceştia în calitate de copii ai Săi; El exercită faţă de ei doar o iubire compătimitoare. El nu doreşte să le facă nici un rău. Mai degrabă face pregătiri să-i ajute. În curând El va da tot ce va fi de ajutor ca să-i scoată din starea lor păcătoasă. Noi preferăm să presupunem că toată familia umană este ceea ce este din cauza căderii, şi nu din cauza iubirii cu voia a păcatului. A vedea altfel ar însemna să judecăm, şi noi nu suntem autorizaţi să fim judecători acum.

Astfel privind lucrurile, recunoaştem că unii din rasa noastră au căzut mai mult într-o direcţie, iar alţii în alte direcţii, şi că toţi au păcătuit şi n-au ajuns la slava lui Dumnezeu” — standardul glorios pe care l-a stabilit Dumnezeu. Noi înşine avem nevoie de compătimire divină şi ar trebui să fim bucuroşi să acordăm compătimire altora.