„CEL MAI MIC ÎN ÎMPĂRĂŢIE”
Matei 11:2-19
„Dintre cei născuţi din femei, nu este nici unul mai mare decât Ioan Botezătorul. Totuşi, cel mai mic în împărăţia lui Dumnezeu este mai mare decât el.” Luca 7:28.
R 5030 W. T. 15 mai 1912 (pag. 166-167)
Ar fi dificil de exprimat în cuvinte un tribut mai înalt faţă de Ioan Botezătorul decât cel pe care l-a exprimat Isus în textul nostru. El iarăşi a spus: „Nu s-a ridicat nici unul mai mare decât Ioan Botezătorul”. Dacă deci Ioan a fost un om atât de sfânt, un om atât de mare din punct de vedere divin, de ce Domnul nostru în acest text declară că cel mai mic din Împărăţia cerurilor va fi mai mare decât Ioan? Acest text i-a pus în încurcătură pe expunătorii Bibliei de mult timp. Multora li se părea a fi contradictoriu.
Dar de îndată ce îl privim în lumina conţinută în acel cuvânt „împărăţie”, întregul subiect devine clar. Dumnezeu a promis o Împărăţie Mesianică şi Isus a venit ca să fie Capul acelei Împărăţii. Paşii care conduceau la onorurile şi gloriile Împărăţiei erau paşi de ascultare faţă de Dumnezeu, chiar până la moarte, şi aceşti paşi Isus începuse să-i facă. Pe cruce El a declarat: „S-a sfârşit”. Sfârşise lucrarea de a Se dovedi loial lui Dumnezeu şi Adevărului chiar până la moartea pe cruce.
Isus a devenit astfel Marele Cuceritor, Marele Preot, marele Împărat al Gloriei, fiind înălţat la starea cerească prin învierea Sa. Dar, ca Mare Împărat, El trebuia să aibă pe tron asociată cu El clasa Miresei Sale. Ca Mare Preot, trebuia să aibă o preoţime subordonată, o „preoţime împărătească”. În calitate de Mare Judecător al lumii, trebuia să aibă asociaţi; după cum declară sf. Pavel: „Nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea?” 1 Cor. 6:2.
În planul divin această companie de asociaţi ai lui Isus în împărăţia Sa glorioasă au fost tot atât de cunoscuţi şi de preorânduiţi cum a fost El şi partea Lui în Împărăţie. Aşa cum a fost necesar pentru El să treacă prin încercări şi probări ale loialităţii până la moarte, tot aşa trebuie să fie şi cu clasa chemată să fie asociaţii Săi — El a fost „ispitit în toate asemenea nouă”. Astfel Mesajul Lui este: „Celui care va birui îi voi da să stea cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi M-am aşezat cu Tatăl Meu pe scaunul Său de domnie”. Aceştia vor fi urmaşii în urmele Lui; nimeni nu-L putea preceda. Lucrarea Lui a fost necesară întâi ca să deschidă pentru urmaşii Săi o cale nouă şi vie, prin văl — adică prin carnea Sa — prin sacrificiul Său.
„CEVA MAI BUN PENTRU NOI”
Chiar dacă în jur de cinci sute de fraţi au devenit urmaşi consacraţi ai lui Isus în timpul misiunii Sale pământeşti, ei n-au fost acceptaţi atunci de Tatăl ca fii şi n-au fost concepuţi de Spirit sfânt până la Cincizecime. Dumnezeu n-a recunoscut pe nimeni ca fii până când Isus Şi-a sfârşit sacrificiul, şi, ca marele Avocat, „A intrat chiar în cer, ca să Se înfăţişeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu” — ca Avocatul nostru la Tatăl, Isus Cristos Cel Drept. Ioan n-a aparţinut acestei clase, întocmai cum nici Avraam, Isaac, Iacov şi toţi profeţii n-au aparţinut. În providenţa lui Dumnezeu, răsplata lor va fi diferită de cea a Bisericii — răsplata lor va fi pământească. Ei vor fi înviaţi la perfecţiune umană. Ei vor avea de-a face cu faza umană a Împărăţiei, care Îl va reprezenta printre oameni pe Mesia împreună cu Biserica Sa, care vor fi fiinţe spirituale, dar invizibile oamenilor, şi ale căror relaţii cu omenirea vor fi prin aceste persoane nobile, Vrednicii din Vechime.
Nu trebuie să deducem că acele persoane glorioase menţionate în Scripturi, care au trăit înainte de Cristos, au fost neonorabile sau mai puţin credincioase decât Biserica Evanghelică, ci numai că Dumnezeu le-a promis perfecţiunea pământească, în timp ce perfecţiunea cerească a promis-o Miresei lui Cristos. Ei nu vor veni imperfecţi, ca restul omenirii, pentru a ajunge la perfecţiune treptat în timpul miei de ani de domnie a lui Mesia; mărturia este că ei vor veni ca fiinţe umane perfecte. Aceea va fi răsplata credincioşiei lor. Sf. Pavel explică întreaga chestiune în Evrei, capitolul al 11-lea. El vorbeşte despre credinţa şi eroismul acelor Vrednici din Vechime şi că ei au primit „mărturia, că erau plăcuţi lui Dumnezeu”. Nu va mai fi nicio necesitate de probare a lor în viitor. Acceptarea lor de către Dumnezeu este deja dovedită şi declarată.
Cu toate acestea, în ordinea lui Dumnezeu, Împărăţia pământească şi binecuvântările restabilirii pentru lume nu pot începe până când clasa Împărăţiei, Cristos şi Biserica, va fi mai întâi completată. Astfel apostolul declară: „În credinţă au murit toţi aceştia, fără să fi primit lucrurile
NU MIREASA, CI PRIETENUL
Se pare că Ioan Botezătorul, ori înţelegea situaţia, ori vorbea adevărul prin profeţie când a declarat: „Cine are mireasă este mire; dar prietenul mirelui, care stă şi-l ascultă, se bucură foarte mult de glasul mirelui: şi această bucurie, care este a mea, s-a împlinit”. El a înţeles că în providenţa lui Dumnezeu avea o stare foarte onorabilă şi binecuvântată şi o lucrare de îndeplinit, dar nu urma să fie nici Mirele, nici un membru al clasei Miresei.
Aceasta nu implică faptul că Ioan era dezamăgit la acel timp, nici că el sau alţi Vrednici din Vechime vor fi dezamăgiţi când vor veni la înviere, să găsească o clasă a Miresei, aleasă pentru un plan mai înalt decât al lor. Dimpotrivă, paharul binecuvântării lor fiind plin, şi nefiind concepuţi de Spirit sfânt la o natură spirituală, ei nu vor fi în stare să înţeleagă sau să aprecieze vreo binecuvântare mai înaltă decât a lor. Exact cum, de exemplu, un peşte care este în apă, văzând o pasăre zburând în aer, n-ar fi gelos pe pasăre şi pe libertatea ei mai mare, ci, dimpotrivă, ar fi mai mulţumit în apă, elementul lui natural, tot aşa, toţi oamenii naturali, neconcepuţi de Spirit sfânt, vor aprecia mai mult binecuvântările pământeşti pe care providenţa divină le-a prevăzut pentru ei.
Chiar în această lecţie, Isus dă de înţeles cele de mai sus, spunând: „Legea şi prorocii au ţinut până la Ioan”. El a fost ultimul dintre proroci. El L-a introdus pe Isus, Capul clasei Împărăţiei. Isus a declarat mai departe: „Dacă vreţi să primiţi, el este Ilie care trebuia să vină”. Adică, aceia dintre voi care sunt în stare să aprecieze chestiunea, pot înţelege că Ioan Botezătorul a făcut o lucrare care a fost în deplin acord cu profeţia care declara că întâi trebuia să vină Ilie şi să facă o lucrare de reformare înainte de a veni Mesia.
CURIOZITATEA NU ESTE RELIGIE
Adresându-se mulţimii, Marele Învăţător a întrebat: De ce aţi ieşit în pustie să-l vedeţi pe Ioan? Aţi ieşit ca să-i auziţi mesajul? Fiindcă Dumnezeu vorbeşte prin el ca profet, aşa cum vântul face muzică suflând printre trestii? Sau aţi ieşit să vedeţi un om în haine frumoase şi cu o statură regală?
Ceea ce într-adevăr îi atrăgea în pustie la învăţăturile lui Ioan era faptul că el era prorocul lui Dumnezeu; după cum este scris: „Iată, trimit înaintea feţei Tale pe solul Meu, care Îţi va pregăti calea înaintea Ta”. Această pregătire pentru Isus a făcut-o Ioan cu naţiunea iudee. Mesajul lui a fost că Împărăţia cerurilor era pe cale de a le fi oferită lor, şi că numai cei sfinţi vor fi gata să o primească.
Dar nici Ioan nici ascultătorii lui nu şi-au dat seama pe deplin în ce mod va fi Împărăţia oferită poporului, şi anume, că întâi va fi oferit un loc sau parte în Împărăţie, şi condiţiile vor fi o deplină consacrare faţă de Domnul, umblare „pe calea îngustă”. Iarăşi Isus a mărturisit: „Dacă l-aţi fi primit pe Ioan, M-aţi fi primit şi pe Mine”.
Cu alte cuvinte, toţi cei care au primit mesajul lui Ioan au fost din aceia care erau în starea de inimă de a-L primi pe Isus; şi acelaşi spirit de indiferenţă care i-a permis lui Irod să-l întemniţeze pe Ioan şi în final să-l decapiteze, i-a marcat pe conducătorii evrei şi necredinţa lor. Ioan ca proroc a fost cumpătat până la extremă, şi ei au spus: „Are demon”. Isus S-a prezentat nu atât de ciudat, mâncând şi bând şi fiind îmbrăcat ca alţi oameni, şi despre El au spus: „Iată un om mâncăcios şi băutor de vin, un prieten al vameşilor şi al păcătoşilor”. Astfel s-a demonstrat că greşeala n-a fost în manifestarea providenţei divine, ci în inimile majorităţii evreilor.