Cele Două Părţi Ale Lucrării De Răscumpărare – VDM 21.4

Vol. 21, Mai-Iunie 2014, Nr. 4 

CELE DOUĂ PĂRŢI ALE LUCRĂRII DE RĂSCUMPĂRARE

R 5128 W. T. 1 noiembrie 1912 (pag. 342-343)

Decalaraţia legii este foarte clară — Omul care face aceste lucruri va trăi prin ele”. Oricine ţine poruncile lui Dumnezeu va trăi prin ele şi va primi viaţă veşnică drept răsplată pentru ţinerea lor (Lev. 18:5; Rom. 10:5). Când le-a făcut evreilor promisiunea vieţii, Dumnezeu nu le-a spus în ce mod va aranja împlinirea ei. De fapt, deşi evreii n-au înţeles tipurile Legământului Legii, Dumnezeu a arătat cum ţinerea acelui Legământ va da viaţă veşnică; şi anume, prin jertfă.

În marele Său Plan al Veacurilor, Dumnezeu a prevăzut deja un Răscumpărător (Efes. 1:4). De aceea, în vederea acelei prevederi a harului divin putea fi făcută promisiunea vieţii prin ţinerea legii. Dar prin faptul că a dat Legământul Legii, Dumnezeu n-a omis marele sacrificiu de Ispăşire, care a fost tipul lucrării de Răscumpărare.

Faptul că Domnul nostru a avut o înţelegere cu Tatăl Ceresc înainte de a fi făcut trup, este evident în sine; căci schimbarea Sa de natură este reprezentată ca un act voluntar din partea Sa (Fil. 2:8). El n-a luat asupra Sa natura îngerilor, ci aceea a seminţei lui Avraam (Evrei 2:16). El a avut un scop în luarea naturii urmaşilor lui Avraam. A făcut aceasta pentru bucuria care Îi era pusă înainte” (Evrei 12:2). Această expresie implică faptul că El a avut o oarecare cunoştinţă despre natura lucrării pe care a venit s-o îndeplinească.

Această cunoştinţă pe care Domnul nostru a posedat-o în starea Sa preumană n-a inclus înţelegerea tuturor tipurilor, a căror antitip urma să fie El, dar evident ştia că această umilire de la natura cerească la cea pământească era mijlocul pentru un scop, care urma să fie îndeplinit când devenea om. Pentru a face acest pas mare, a fost necesar ca El să aibă absolută încredere că Tatăl nu dorea de la El să facă ceva ce să fie în dauna Lui, ci dimpotrivă, ceva spre binele Lui. Atât de mare a fost credinţa în Tatăl Său, încât a dorit să facă voia Tatălui cu orice preţ.

Primul pas spre împlinirea voinţei Tatălui a fost de a lua o natură inferioară oricăreia de pe planul spiritual — cea umană. Atunci, fiind găsit la înfăţişare ca om, El S-a umilit până la moarte, chiar moarte de cruce (Filip. 2:8). Nu S-a umilit înainte de a deveni om, ci după aceea. Ca băiat, El i-a întrebat pe Învăţaţii Legii care ar fi timpul potrivit pentru El să intre în slujire. Evident satisfăcut prin investigaţia Sa, că nu era nimic de făcut atunci, S-a întors acasă cu mama şi soţul ei şi le-a fost supus până când a împlinit treizeci de ani. Luca 2:51.

 La vârsta de treizeci de ani, Isus S-a oferit la Iordan unde a mers numai cu scopul de a-Şi face consacrarea. El ştia că a venit în lume pentru a fi Răscumpărătorul omului; căci voia lui Dumnezeu privind lucrarea Sa de răscumpărare era scrisă în tipurile şi umbrele Scripturilor şi această voie era total în afara părţii morale a Legii, căci nu era obligatorie pentru cineva care ţinea Legea. El ştia de asemenea că pentru a face această lucrare de răscumpărare trebuia să Se prezinte ca sacrificiu (Psa. 50:5). Cu bucurie S-a oferit spunând: Iată-mă, vin … să fac voia Ta, Dumnezeule”.

Numai O PARTE A LUCRĂRII DE RĂSCUMPĂRARE

este ÎNCĂ ÎMPLINITĂ

În sacrificiul Zilei de Ispăşire, consacrarea Domnului nostru este ilustrată prin Marele Preot când a lovit viţelul şi l-a ucis. Aici avem în tip o ilustraţie a Domnului nostru care a fost reprezentat atât prin viţel cât şi prin preot. Mintea nouă, voinţa nouă, Creatura Nouă a jertfit carnea. El nu S-a oferit ca Răscumpărător omului, El S-a prezentat ca sacrificiu — nu omenirii, nu lui Satan, nu lumii, ci lui Dumnezeu. A fost atât de loial încât a fost gata să sacrifice Tatălui orice avea; I-a fost permis să-Şi dovedească loialitatea şi credincioşia chiar până la moarte.

Ca rezultat al ascultării Sale până la moarte, chiar moarte ruşinoasă de cruce, Domnul nostru a fost înviat din morţi şi I s-a dat chiar cea mai înaltă natură — cea divină. La timpul cuvenit Îi va fi permis să ofere meritul sacrificiului Său ca Preţ de Răscumpărare pentru păcatele lumii întregi, şi astfel va deveni Răscumpărătorul lumii.

Cuvântul Răscumpărător este larg. Înseamnă cineva care obţine control asupra a ceva şi-l aduce înapoi la starea avută înainte, într-un mod legal şi satisfăcător. Domnul nostru a început să facă această lucrare. El a împlinit prima parte, care la timpul cuvenit va deveni preţul satisfăcător pentru păcatele lumii. El a fost deja mult înălţat şi astfel calificat pentru marea funcţie de Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni. El aşteaptă numai până când membrii Corpului Său vor fi uniţi cu El şi făcuţi participanţi la gloria Sa, şi atunci va începe lucrarea de Restabilire a omenirii.

Va dura o mie de ani pentru Domnul să facă a doua parte a acestei lucrări de răscumpărare. La sfârşitul miei de ani lucrarea va fi fost terminată. Acum El este Răscumpărătorul, Restauratorul, nu pentru că a făcut lucrarea, ci pentru că are puterea şi autoritatea de a o face. La încheierea miei de ani, El va fi împlinit această lucrare de Restituire şi numele de Răscumpărător va fi al Lui pentru totdeauna, chiar dacă lucrarea de răscumpărare va fi fost în trecut.

Nimic din Scripturi nu arată cât a înţeles de clar Domnul nostru termenii şi condiţiile în baza cărora va fi plăcut Tatălui după venirea Sa în lume. Noi, deci, nu trebuie să fim dogmatici în acest subiect. Dar probabil că El n-a ştiut toate experienţele prin care va trece în timp ce era în trup şi că unele din acestea I-au fost descoperite, după aceea aşa cum citim că după botez, atunci când a ieşit din apă, cerurile — lucrurile înalte, spirituale — I s-au deschis (Mat. 3:16). De atunci încolo a fost în stare să aprecieze trăsăturile mai adânci ale Planului lui Dumnezeu.