Planul divin al veacurilor – Studiul XI
Cele trei căi: calea cea lată, calea cea îngustă, calea cea mare
Calea cea lată spre nimicire – Calea cea îngustă spre viaţă – Ce este viaţa? – Natura divină – Legătura naturii divine cu cea umană – Răsplata de la sfârşitul căii înguste – Chemarea de sus este limitată la Veacul Evanghelic – Dificultăţile şi pericolele căii înguste – Marea cale a sfinţeniei
„Largă este poarta, şi lată este calea care duce la pierzare, şi mulţi sunt cei ce intră pe ea. Ce strâmtă este poarta, şi ce îngustă este calea care duce la viaţă, şi puţini sunt cei ce o găsesc!” Matei 7:13, 14
„Acolo se va croi o cale, un drum, care se va numi calea sfinţeniei; nici un om necurat nu va trece pe ea, ci va fi numai pentru cei sfinţi; cei ce vor merge pe ea, chiar şi cei fără minte, nu vor putea să se rătăcească. Pe calea aceasta nu va fi nici un leu şi nici o fiară hămesită nu merge pe ea, nici nu va fi întâlnită pe ea, ci cei răscumpăraţi vor umbla pe ea.” Isaia 35:8, 9.
Astfel în Scripturi ne sunt aduse în atenţie trei căi: calea cea lată, calea cea îngustă şi calea cea mare.
Calea cea lată spre pierzare
Această cale este numită astfel pentru că este cea mai uşoară pentru rasa umană degenerată. Ca păcătos condamnat la nimicire, Adam (şi specia reprezentată în el) a pornit pe acest drum cu şase mii de ani în urmă şi după nouă sute treizeci de ani a ajuns la sfârşitul lui – nimicirea. Pe măsură ce anii şi secolele s-au scurs, cărarea în jos a devenit tot mai bătătorită şi rasa a mers tot mai ((A206)) rapid spre nimicire, calea devenind zilnic tot mai sticloasă, noroioasă şi alunecoasă datorită păcatului. Şi nu numai calea devine tot mai alunecoasă, dar şi omenirea pierde zilnic puterea de rezistenţă, aşa încât acum durata medie a vieţii umane este cam treizeci şi cinci de ani. Oamenii ajung acum la sfârşitul drumului, la nimicire, cu nouă sute de ani mai repede decât primul om.
De şase mii de ani rasa a urmat constant calea lată, în jos. Numai puţini, comparativ, au încercat să-şi schimbe mersul şi să-şi refacă paşii. De fapt, să-şi refacă toţi paşii şi să ajungă la perfecţiunea originară a fost imposibil, deşi efortul unora de a face aceasta a fost lăudabil şi nu fără rezultate binefăcătoare. De şase mii de ani păcatul şi moartea au domnit necruţător peste omenire şi au împins-o pe această cale lată spre nimicire. Şi până în Veacul Evanghelic n-a fost adusă la lumină o cale de scăpare. Deşi în veacurile trecute s-au văzut neclar raze de speranţă în tipuri şi umbre, salutate cu bucurie de un număr restrâns care au acţionat conform lor, totuşi viaţa şi nemurirea n-au fost aduse la lumină până la arătarea Domnului şi Mântuitorului nostru, Isus Cristos, şi până la vestirea de către apostoli a veştii bune de răscumpărare şi iertare a păcatelor, şi, ca urmare, deînviere din nimicire (2 Timotei 1:10). Învăţăturile lui Isus şi ale apostolilor aduc la lumină viaţa – o restabilire sau o restaurare la viaţă pentru toată omenirea, bazată pe meritul şi sacrificiul Răscumpărătorului; şi ele arată că aceasta este semnificaţia multor tipuri din Vechiul Testament. Ele aduc la lumină şi nemurirea, premiul chemării de sus a Bisericii Evanghelice.
Deşi prin Evanghelie a fost adusă la lumină o cale de scăpare de pe calea lată care duce la nimicire, marea masă a omenirii nu dau atenţie veştii bune, pentru că sunt degradaţi de păcat şi orbiţi de Adversar. Celor care acceptă acum cu recunoştinţă făgăduinţa vieţii, restabilirea la existenţă umană prin Cristos, le este arătată o cale nouă care a fost deschisă, prin care credincioşii consacraţi pot ((A207)) trece dincolo de natura umană şi pot fi schimbaţi la o natură mai înaltă – cea spirituală. Această cale nouă „pe care El a deschis-o pentru noi” – preoţimea împărătească (Evrei 10:20) – a fost numită de Domnul nostru
„Calea cea îngustă spre viaţă”.
Învăţătorul nostru ne spune că din cauza îngustimii acestei căi mulţi preferă să rămână pe drumul lat spre nimicire. „Ce strâmtă [dificilă] este poarta şi ce îngustă este calea care duce la viaţă, şi puţini sunt cei ce o găsesc!”
Înainte de a analiza această cale cu pericolele şi dificultăţile ei, să remarcăm sfârşitul la care duce – viaţa. După cum am văzut deja, viaţa poate fi pe diferite planuri de existenţă, atât mai înalt decât cel uman, cât şi mai jos. Viaţa este un termen larg şi cuprinzător, dar aici Domnul nostru îl foloseşte cu referire la cea mai înaltă formă de viaţă, aparţinând naturii divine – nemurirea – premiul pentru care El ne-a invitat să alergăm. Ce este viaţa? Noi ne dăm seama de ea nu numai în noi înşine, dar şi în animalele inferioare şi chiar în vegetaţie îi vedem activitatea, şi ni se spune despre existenţa ei în formele mai înalte, îngerească şi divină. Cum să definim un termen atât de cuprinzător?
Deşi se poate să nu fim în stare a descoperi izvoarele ascunse ale vieţii tuturor, putem în siguranţă presupune că Fiinţa divină, Iehova, este marea fântână a întregii vieţi, din care se aprovizionează toate aceste izvoare. Tot ce este viu decurge din El şi depinde de El pentru viaţă. Toată viaţa, fie la Dumnezeu, fie la creaturile Sale, este aceeaşi: este un principiu energizant, nu o substanţă. La Dumnezeu viaţa este un principiu inerent, dar la creaturile Sale rezultă din anumite cauze pe care le-a orânduit Dumnezeu şi de aceea El este cauza, autorul sau fântâna ei. Prin urmare, creatura nu este în nici un sens o parte sau un vlăstar al esenţei sau naturii Creatorului, cum îşi imaginează unii, ci este lucrarea mâinilor lui Dumnezeu insuflată cu viaţă.
((A208))
Recunoscând faptul că numai în natura divină există viaţă independentă, nelimitată, inepuizabilă, veşnic continuă şi care nu este nici produsă, nici controlată de împrejurări, vedem că din necesitate Iehova este superior legilor şi rezervelor fizice pe care El le-a orânduit pentru întreţinerea creaturilor Sale. Această calitate, care aparţine numai naturii divine, este descrisă prin termenul nemurire. După cum s-a arătat în capitolul precedent, nemurire înseamnă inatacabil de moarte, prin urmare, inatacabil de boală şi durere. De fapt, nemurire se poate folosi ca sinonim pentrudivinitate. Din fântâna nemuritoare, divină, porneşte toată viaţa şi binecuvântarea, orice dar bun şi desăvârşit, după cum de la Soare îşi primeşte pământul lumina şi vigoarea.
Soarele este marea sursă de lumină pentru Pământ, luminând toate lucrurile, producând o mare diversitate de culori şi nuanţe de lumină, după natura obiectului pe care luceşte. Aceeaşi lumină solară lucind pe un diamant, pe o cărămidă şi pe diferite feluri de sticlă produce efecte remarcabil de diferite. Lumina este aceeaşi, dar obiectele pe care luceşte diferă în capacitatea de a o recepţiona şi a o transmite. Tot aşa este şi viaţa: toată curge de la o sursă nesecată. Stridia are viaţă, dar organismul ei este în aşa fel încât nu poate folosi multă viaţă, întocmai cum o cărămidă nu poate reflecta mult din lumina soarelui. Tot aşa este cu fiecare din manifestările mai înalte de viaţă: mamifere, peşti şi păsări. Asemenea diferitelor feluri de sticlă sub lumina solară, aceste diferite creaturi manifestă diferit variatele puteri organice pe care le posedă, când viaţa le însufleţeşte organismele.
Diamantul şlefuit este în aşa fel adaptat luminii, încât pare ca şi cum ar avea-o în sine şi el însuşi ar fi un soare în miniatură. Aşa este şi cu omul, una din capodoperele creaţiei lui Dumnezeu, făcut numai „cu puţin mai prejos decât îngerii”. El a fost aşa de nobil format, încât prin folosirea ((A209))mijloacelor pe care Dumnezeu le-a dat să poată primi şi reţine viaţa şi niciodată să nu slăbească. Aşa a fost Adam înainte de a cădea, mai distins decât oricare altă creaţie pământească, nu datorită vreunei diferenţe în principiul de viaţă implantat, ci datorită unui organism mai nobil. Totuşi, să nu uităm că aşa cum diamantul nu poate reflecta deloc lumină dacă soarele nu luceşte pe el, tot aşa omul nu poate avea şi nu se poate bucura de viaţă numai dacă aprovizionarea cu viaţă este continuată. Omul nu are viaţă inerentă: el nu este o sursă de viaţă, după cum un diamant nu este o sursă de lumină. Şi una din dovezile foarte puternice că noi nu avem o rezervă inepuizabilă de viaţă în noi înşine, sau, cu alte cuvinte, că noi nu suntem nemuritori, este că, de când a intrat păcatul, moartea a trecut asupra întregii noastre specii.
Dumnezeu aranjase ca omul în Eden să aibă acces la pomii care întreţineau viaţa, şi paradisul în care a fost plasat era din abundenţă umplut cu „tot felul de pomi” buni de mâncat, sau ca podoabă (Geneza 2:9, 16, 17). Printre pomii vieţii, buni pentru hrană, era unul oprit. Deşi pentru un timp a fost oprit să mănânce din pomul cunoştinţei, omului i-a fost permis să mănânce fără restricţii din pomii care întreţineau viaţa perfect, şi a fost despărţit de ei numai după încălcare, pentru ca în acest fel să poată intra în vigoare pedeapsa morţii. Geneza 3:22.
Astfel se vede că gloria şi frumuseţea umanităţii sunt dependente de aprovizionarea continuă cu viaţă, întocmai cum frumuseţea diamantului este dependentă de aprovizionarea continuă cu lumină solară. Când păcatul a lipsit omenirea de dreptul la viaţă şi aprovizionarea a fost reţinută, mărgăritarul a început imediat să-şi piardă strălucirea şi frumuseţea, şi în final este lipsit de ultimele ei urme în mormânt. Frumuseţea lui se stinge ca molia (Psalmul 39:11). După cum diamantul îşi pierde frumuseţea şi strălucirea când lumina se retrage, tot aşa omul îşi pierde viaţa când Dumnezeu îi reţine aprovizionarea. ((A210)) „Omul, când îşi dă sufletul [viaţa], unde mai este?” (Iov 14:10). „Dacă fiii lui ajung la cinste, el nu ştie nimic; dacă sunt înjosiţi, habar n-are” (versetul 21). „Căci în Locuinţa Morţilor, în care mergi, nu este nici lucrare, nici plan, nici cunoştinţă, nici înţelepciune” (Eclesiastul 9:10). Dar, deoarece s-a găsit o răscumpărare, deoarece pedeapsa cu moartea a fost plătită de către Răscumpărătorul, mărgăritarului i se va reda frumuseţea, şi când Soarele Dreptăţii va răsări cu vindecare sub aripi, iarăşi va reflecta perfect chipul Creatorului (Maleahi 4:2). Datorită jertfei pentru păcat, sacrificiului lui Cristos, „toţi cei din morminte . . . vor ieşi din ele”. Va fi o restabilire a tuturor lucrurilor; întâi o posibilitate sau ofertă de restabilire pentru toţi şi în cele din urmă ajungerea la perfecţiune umană a tuturor celor care se vor supune Răscumpărătorului.
Totuşi, nu aceasta este răsplata de la sfârşitul căii înguste la care se referă Isus. Din alte scripturi aflăm că răsplata promisă celor care merg pe calea îngustă este „firea dumnezeiască” – viaţa inerentă, viaţa în acel grad superlativ pe care numai natura divină o poate avea – nemurirea. Ce speranţă! Îndrăznim noi să aspirăm la o aşa înaltă glorie? Desigur că fără o invitaţie hotărâtă şi explicită n-ar putea nimeni să aspire astfel pe drept.
Din 1 Timotei 6:14-16 aflăm că natura nemuritoare sau divină a fost la început numai posesiunea divinităţii. Citim: „…până la arătarea Domnului nostru Isus Hristos, care va fi făcută la timpul ei [Veacul Milenar] de fericitul şi singurul Stăpânitor, Împăratul celor care împărăţesc şi Domnul celor care stăpânesc, singurul care are nemurirea, care locuieşte într-o lumină de care nu te poţi apropia, pe care nici un om nu L-a văzut, nici nu-L poate vedea”. Toate celelalte fiinţe: îngeri, oameni, animale, păsări, peşti etc., nu sunt decât vase, conţinând fiecare măsura lui de viaţă şi toate diferind în caracter, capacitate şi calitate, după organismul pe care Creatorul a binevoit să-l dea fiecăruia.
((A211))
Mai mult, aflăm că Iehova, singurul care a posedat iniţial nemurirea, a înălţat mult pe fiul Său, Domnul nostru Isus, la aceeaşi natură divină, nemuritoare; deci acum El este reprezentarea exactă a persoanei Tatălui (Evrei 1:3). Astfel citim: „După cum Tatăl are VIAŢA ÎN SINE [definiţia lui Dumnezeu a „nemuririi” – viaţă în sine – nu trasă din alte surse, nu dependentă de împrejurări, ci viaţă independentă, inerentă], tot aşa a dat şi Fiului să aibă VIAŢA ÎN SINE” (Ioan 5:26). Deci, de la învierea Domnului Isus, două fiinţe sunt nemuritoare; şi, uimitoare îndurare! aceeaşi ofertă i se face Miresei Mielului, aleasă fiind în timpul Veacului Evanghelic. Totuşi, nu toţi din numărul mare care sunt nominal din Biserică vor primi acest mare premiu, ci numai acea „turmă mică” de învingători care aleargă aşa ca să-l obţină, care urmează îndeaproape în urmele Învăţătorului, care, ca şi El, merg pe calea îngustă de sacrificiu, chiar până la moarte. Aceştia, când se nasc din morţi la înviere, au natură şi formă divină. Această nemurire, natură divină independentă, existentă prin sine, este viaţa la care duce calea îngustă.
Această clasă nu va fi ridicată din mormânt ca fiinţe umane, deoarece suntem asiguraţi de către apostol că, deşi sunt semănaţi în mormânt corpuri naturale, ei vor fi ridicaţi corpuri spirituale. Toţi aceştia vor fi „schimbaţi”, şi întocmai cum au purtat odată chipul celui pământesc, natura umană, vor purta chipul celui ceresc. Şi „ce vom fi nu s-a arătat încă” – ce este un corp spiritual; dar „ştim că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El” şi vom avea parte de „slava care va fi descoperită”. 1 Ioan 3:2; Coloseni 1:27; 2 Corinteni 4:17; Ioan 17:22; 1 Petru 5:10; 2 Tesaloniceni 2:14.
Nu numai că această chemare de sus la schimbare de natură este limitată exclusiv la Veacul Evanghelic, dar este şi singura ofertă a acestui veac. Prin urmare, cuvintele Domnului nostru, citate la începutul acestui capitol, includ ((A212)) pe calea lată spre nimicire pe toţi aceia care nu sunt pe calea spre singurul premiu oferit acum. Numai aceştia au scăpat până acum de condamnarea care este peste lume – toţi ceilalţi sunt încă pe calea lată. Calea îngustă, singura cale a vieţii deschisă acum, datorită dificultăţii ei, găseşte puţini care vreau să umble pe ea. Masele omenirii, în slăbiciunea lor, preferă calea lată, uşoară, a mulţumirii de sine.
Deşi conduce la viaţă, la nemurire, calea îngustă ar putea fi numită o cale a morţii, deoarece premiul ei se câştigă prin sacrificiul naturii umane chiar până la moarte. Este calea îngustă a morţii spre viaţă. Fiind socotiţi liberi de vina adamică şi de pedeapsa cu moartea, consacraţii îşi predau voluntar sau îşi sacrifică acele drepturi umane, socotite ca ale lor, pe care la timpul cuvenit le-ar fi primit împreună cu lumea în general. După cum „Omul Hristos Isus” Şi-a dat sau Şi-a sacrificat viaţa pentru lume, tot aşa aceştia devin sacrificatori împreună cu El. Nu fiindcă sacrificiul Lui a fost insuficient şi era nevoie şi de altele, dar, deşi sacrificiul Lui este cu totul îndestulător, acestora li se permite să servească şi să sufere cu El pentru a deveni mireasă şi moştenitori împreună cu El. Aşadar, în timp ce lumea este sub condamnarea la moarte şi moare cu Adam, această „turmă mică”, prin procesul socotirii credinţei şi prin sacrificiu, deja descrise, se spune că moare cu Cristos. Ei se sacrifică şi mor cu El ca fiinţe umane, pentru a deveni părtaşi cu El la natura şi la gloriile divine; deoarece credem că dacă murim împreună cu El, vom şi trăi împreună cu El. Dacă suferimîmpreună cu El, vom fi şi glorificaţi împreună cu El. Romani 8:17 şi 2 Timotei 2:11, 12.
La începutul Veacului Milenar, cei care acum merg pe calea îngustă vor fi câştigat marele premiu pentru care au alergat, nemurirea; şi fiind îmbrăcaţi astfel cu natura divină şi cu putere, ei vor fi pregătiţi pentru marea lucrare de restabilire şi binecuvântare a lumii în timpul acelui veac. La sfârşitul Veacului Evanghelic, cărarea îngustă ((A213)) spre nemurire se va încheia, pentru că „turma mică” aleasă, pe care această cale a fost menită s-o încerce şi s-o probeze, va fi fost completată. „Acum este timpul potrivit” [greceşte dektos, acceptabil sau care poate fi primit] – timpul în care sacrificatorii, venind prin meritul lui Isus şi devenind morţi cu El, sunt acceptabili pentru Dumnezeu – o jertfă de mireasmă dulce. Moartea, ca pedeapsă adamică, nu va fi permisă veşnic; ea va fi abolită în timpul Veacului Milenar; ca sacrificiu este acceptabilă şi răsplătită numai în timpul Veacului Evanghelic.
Numai ca „noi creaţii” sunt sfinţii acestui veac pe calea spre viaţă şi numai ca fiinţe umane suntem noi consacraţi spre nimicire ca sacrificii. Dacă în calitate de creaţii umane suntem morţi cu Cristos, ca fiinţe noi, spirituale, vom trăi cu El (Romani 6:8). Mintea lui Dumnezeu în noi, mintea transformată, este germenul naturii noi.
Viaţa cea nouă ar fi uşor înăbuşită; şi Pavel ne asigură că dacă, fiind concepuţi de spirit prin adevăr, trăim după trup, vom muri (ne vom pierde viaţa), dar dacă noi, prin spirit, mortificăm (omorâm) faptele trupului (dispoziţia naturii umane), noi (ca şi noi creaţii) vom trăi; deoarece fiii lui Dumnezeu sunt cei conduşi de Spiritul lui Dumnezeu (Romani 8:13, 14). Acesta este un gând de cea mai mare importanţă pentru toţi consacraţii, deoarece, dacă am făcut legământ cu Dumnezeu să sacrificăm natura umană şi dacă acel sacrificiu a fost acceptat de El, este zadarnic a încerca să-l luăm înapoi. Umanul este socotit de Dumnezeu ca mort acum şi trebuie în realitate să moară, pentru ca niciodată să nu mai fie restabilit. Atunci, tot ceea ce se poate câştiga prin întoarcerea pentru a trăi după carne este puţină plăcere omenească în dauna naturii noi, spirituale.
Totuşi există mulţi consacraţi care doresc premiul şi care au fost concepuţi de spirit, dar care sunt parţial biruiţi de ademenirile lumii, de dorinţele trupului sau de uneltirile diavolului. Ei pierd în parte din vedere premiul care ne este ((A214)) pus înainte şi încearcă să meargă pe o cale de mijloc – să păstreze favoarea lui Dumnezeu şi favoarea lumii, uitând că „prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu” (Iacov 4:4) şi că instrucţiunile pentru cei care participă la alergarea pentru premiu sunt: Nu iubiţi lumea şi nu căutaţi slava pe care v-o daţi unii altora, ci numai slava care vine de la Dumnezeu. 1 Ioan 2:15; Ioan 5:44.
Aceştia, care iubesc lumea prezentă dar care n-au părăsit cu totul pe Domnul şi nu şi-au dispreţuit legământul, primesc pedeapsă şi purificare prin focul strâmtorării. După cum exprimă apostolul, ei sunt daţi pe mâna lui Satan pentru nimicirea cărnii, pentru ca spiritul (natura nou concepută) să poată fi mântuit în ziua Domnului Isus (1 Corinteni 5:5). Şi dacă sunt bine exersaţi prin disciplinare, vor fi primiţi în cele din urmă în starea spirituală. Ei vor avea viaţă spirituală, veşnică, aşa cum au îngerii, dar vor pierde premiul nemuririi. Ei vor servi pe Dumnezeu în Templul Său şi vor staînaintea Tronului, având ramuri de finic în mâini (Apocalipsa 7:9-17); dar chiar dacă această poziţie va fi glorioasă, nu va fi atât de glorioasă ca şi poziţia „turmei mici” de biruitori, care vor fi regi şi preoţi ai lui Dumnezeu, şezând cu Isus pe tron ca mireasă şi moştenitori împreună cu El, încoronaţi cu nemurire.
Calea noastră este aspră, abruptă, îngustă, şi dacă nu ni s-ar da putere la fiecare pas succesiv al călătoriei n-am putea ajunge niciodată la ţintă. Dar cuvântul Căpeteniei noastre este încurajator: Îndrăzniţi; Eu am biruit; harul Meu îţi este de ajuns, căci puterea Mea în slăbiciune se desăvârşeşte (Ioan 16:33; 2 Corinteni 12:9). Dificultăţile acestei căi trebuie să servească drept principiu separator, să sfinţească şi să rafineze un „popor care să fie al Lui”, pentru a fi „moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Hristos”. În vederea acestor lucruri, să venim cu îndrăzneală la tronul harului ca să căpătăm milă ((A215)) şi să găsim har care să ne ajute în vreme de nevoie, în timp ce luptăm lupta bună a credinţei şi apucăm „cununa slavei” – nemurirea, natura divină. 2 Timotei 4:8; 1 Petru 5:4.
Marea Cale a sfinţeniei
În timp ce speranţa specială a Veacului Evanghelic este atât de nemăsurat de glorioasă, şi calea spre ea este în mod corespunzător dificilă – îngustă, înţesată de greutăţi şi pericole la fiecare pas – aşa încât puţini o găsesc şi obţin marele premiu la sfârşitul ei, noua ordine de lucruri în veacul care vine va fi complet diferită. După cum o speranţă diferită se oferă, tot aşa o cale diferită duce la ea. Calea spre nemurire a fost o cale care cerea sacrificarea speranţelor, ambiţiilor şi dorinţelor, dealtfel legitime şi cuvenite – sacrificarea pentru totdeauna a naturii umane. Dar calea spre perfecţiune umană, spre restabilire, speranţa lumii, cere numai lepădarea păcatului: nu sacrificarea drepturilor şi privilegiilor umane, ci folosirea lor cum se cuvine. Aceasta va duce la curăţire personală şi restaurare la chipul lui Dumnezeu, aşa cum a fost Adam înainte de a intra păcatul în lume.
Calea înapoi spre perfecţiune umană reală va fi foarte simplă şi uşoară; atât de simplă încât nimeni nu va putea greşi drumul; atât de simplă încât „cei care vor merge pe ea, chiar şi cei care n-o vor cunoaşte, nu se vor rătăci” (Isaia 35:8 – Leeser); atât de simplă încât nimeni nu va trebui să înveţe pe aproapele său zicând: Cunoaşte pe DOMNUL, pentru că toţi vor cunoaşte pe DOMNUL, de la cel mai mic până la cel mai mare (Ieremia 31:34). În loc să fie o cale îngustă, pe care puţini o pot găsi, este numită „o cale mare”, un drum public – nu o cale îngustă, abruptă, aspră, grea, împrejmuită, ci un drum special pregătit pentru a călători uşor – special pregătit pentru comoditatea şi confortul călătorilor. Versetele 8 şi 9 arată că este un drum public deschis pentru toţi răscumpăraţii – toţi oamenii. Fiecare ((A216)) om pentru care a murit Cristos, care va recunoaşte şi se va folosi de posibilităţile şi binecuvântările cumpărate cu sângele preţios, va putea merge în sus pe această Cale Mare a Sfinţeniei spre marele ţel al restabilirii perfecte la desăvârşire umană şi viaţă veşnică.
Aceştia nu vor fi socotiţi îndreptăţiţi şi nici nu li se va acorda o stare socotită de sfinţenie şi perfecţiune în ochii lui Dumnezeu; porniţi pe această cale mare a sfinţeniei, ei vor putea merge în sus spre perfecţiune reală, ca rezultat al străduinţei şi supunerii, pentru care toate lucrurile vor fi făcute favorabile de către Răscumpărătorul lor care va domni atunci cu putere. Fiecare va fi ajutat separat, după necesităţile sale, de către administraţia înţeleaptă şi perfectă a noii împărăţii. Acesta, după cum unii se vor gândi, este rezultatul legitim al răscumpărării. Deoarece Domnul nostru, omul Isus Cristos, S-a dat pe Sine ca preţ de răscumpărare pentru toţi şi doreşte ca toţi să vină la cunoştinţa adevărului şi prin aceasta la perfecţiune reală, de ce nu face El imediat un drum bun şi larg pentru toţi? De ce nu înlătură obstacolele, piedicile, gropile şi capcanele? De ce nu-l ajută pe păcătos să se întoarcă la deplină armonie cu Dumnezeu, în loc să facă îngustă calea, aspră, spinoasă, greu de găsit şi încă mai greu de mers pe ea? Neputinţa de a împărţi drept Cuvântul adevărului şi de a vedea că prezenta cale îngustă duce la premiul special şi este pentru încercarea şi alegerea unei turme mici de împreună moştenitori, corpul lui Cristos, care atunci când vor fi aleşi şi înălţaţi împreună cu Capul lor vor binecuvânta toate popoarele, a condus pe unii la idei foarte confuze asupra acestui subiect. Neputând vedea planul lui Dumnezeu, mulţi încearcă să propovăduiască o cale mare a sfinţeniei, o cale uşoară spre viaţă în veacul prezent, când nu există nici o astfel de cale, şi încurcă şi compromit lucrurile pentru a potrivi faptele şi Scripturile cu teoriile lor greşite. Pe marea cale care va fi deschisă curând, numai lucrurile păcătoase vor fi interzise, pe când cei care călătoresc pe calea ((A217)) îngustă trebuie să se lepede de sine şi să sacrifice multe lucruri nepăcătoase, precum şi să se războiască în continuu cu păcatele care-i asaltează. Aceasta este o cărare a sacrificiului, după cum cea din veacul viitor va fi o cale mare a dreptăţii.
Despre calea aceea mare este semnificativ declarat în limbaj simbolic: „Nici un leu şi nici o fiară hămesită nu va merge pe ea, nici nu va fi întâlnită pe ea” (Isaia 35:9). Câţi lei îngrozitori sunt acum în drumul celor care ar fi bucuroşi să părăsească drumurile păcătoase şi să urmeze dreptatea! Există leul unui sentiment public degenerat care împiedică pe mulţi de a se aventura să asculte de ceea ce le dictează conştiinţa în chestiunile vieţii zilnice: îmbrăcăminte, casă, aranjarea afacerilor etc. Leul ispitei pentru băuturi tari împiedică pe mii, care ar fi bucuroşi să-l vadă înlăturat. Prohibiţioniştii şi activiştii pentru abstinenţă au acum o sarcină herculeană pe mâini, pe care numai autoritatea şi puterea veacului viitor o pot îndepărta; şi tot aşa se poate spune şi despre alte vrednice eforturi pentru reformă morală. „Nici o fiară hămesită nu va merge pe ea.” Nici o corporaţie gigantă, organizată să promoveze interesele egoiste, individuale, pe seama binelui general, nu va fi tolerată. „Nu se va face nici un rău şi nici o pagubă pe tot muntele (împărăţia) Meu cel sfânt”, zice DOMNUL (Isaia 11:9). Deşi vor fi dificultăţi de învins în biruirea înclinaţiilor spre rău etc., totuşi, în comparaţie cu calea îngustă a acestui veac, aceea va fi o cale uşoară. Pietrele (pietrele de poticnire) vor fi toate îndepărtate şi steagul adevărului va fi ridicat pentru popor (Isaia 62:10). Ignoranţa şi superstiţia vor fi lucruri ale trecutului, iar dreptatea îşi va primi răsplata cuvenită, în timp ce răului îi va fi măsurat exact ceea ce merită (Maleahi 3:15, 18). Prin pedepse corecţionale folositoare, încurajări potrivite şi instrucţiuni clare, ca fii risipitori întorşi, omenirea va fi educată şi disciplinată până la marea perfecţiune de la care a căzut tatăl Adam. Astfel „cei răscumpăraţi ai DOMNULUI ((A218)) se vor întoarce [de la nimicire, prin marea cale a sfinţeniei]…cu cântece de biruinţă. O bucurie veşnică le va încununa capul; vor căpăta veselie şi bucurie, iar durerea şi gemetele vor fugi” (Isaia 35:10). Domnul nostru S-a referit doar la două dintre aceste căi, deoarece încă nu era timpul ca cea de-a treia să fie deschisă, întocmai cum atunci când a anunţat vestea bună a spus: „Astăzi s-a împlinit scriptura aceasta, pe care aţi auzit-o”, dar a omis să menţioneze „ziua de răzbunare” pentru că nu-i era atunci timpul (Compară Luca 4:19 şi Isaia 61:2). Totuşi, acum, pe măsură ce calea îngustă se apropie de încheiere, marea cale a dreptăţii începe să se vadă tot mai distinct în lumina zorilor de ziuă.
Astfel, am găsit o „Cale Lată” pe care în prezent călătoresc masele omenirii înşelate de „prinţul lumii acesteia” şi conduse de gusturi pervertite. Am găsit că această cale a fost deschisă prin „neascultarea unui singur om” şi că rasa noastră şi-a început mersul grăbit pe ea. Am găsit Marea „Cale a Sfinţeniei” ce va fi deschisă de Domnul nostru, care S-a dat pe Sine ca preţ de răscumpărare pentru toţi şi îi răscumpără pe toţi din nimicirea spre care duce „Calea Lată”, şi că la timpul cuvenit ea va fi accesibilă şi uşoară pentru toţi cei răscumpăraţi pe care El i-a cumpărat cu propriul sânge preţios. Mai departe, am găsit că prezenta „Cale Îngustă”, deschisă prin meritul aceluiaşi sânge preţios, este o cale specială care duce la un premiu special şi în mod special este făcută îngustă şi dificilă, ca încercare şi disciplinare pentru aceia care acum sunt aleşi pentru a fi părtaşi ai naturiidivine şi moştenitori împreună cu Domnul nostru Isus în Împărăţia slavei, care va fi descoperită curând pentru binecuvântarea tuturor. Aceştia, care au această speranţă – care văd acest premiu – pot socoti prin comparaţie toate celelalte speranţe doar ca pierdere şi gunoaie. Filipeni 3:8-15.
