Cetatea lui David – Cetatea lui Dumnezeu – VDM 9.1

CETATEA LUI DAVID — CETATEA LUI DUMNEZEU

2 Samuel 6:1-19 — Psalmul 24

Ierusalimul, noua capitală — Palatul împăratului David — Prezenţa lui Dumnezeu este dorită — Chivotul care trebuia să fie adus — Uza ucis — Obed-Edom binecuvântat — Lecţia învăţată — Chivotul adus în mod potrivit — Solemnitate cu bucurie — Cortul Întâlnirii lui Dumnezeu — Lecţii pentru poporul Domnului.

„M-am bucurat când mi-au zis: Să mergem la casa Domnului!” Psalmul 122:1.

R5679 W. T. 1 mai 1915 (pag. 136-138)

Condus de providenţa divină, împăratul David a căutat o nouă capitală după ce a fost uns ca împărat peste tot Israelul. Cetatea Ierusalimului fusese timp de secole o fortăreaţă invincibilă, deţinută de iebusiţi. Ei pretindeau că până şi orbii şi schilozii o puteau apăra împotriva oricărui duşman, atât de avantajos era situată. Dar când a venit timpul, ea a fost dată în mâinile împăratului David şi a devenit capitala Israelului. Una dintre primele fapte ale noului împărat a fost să-şi pregătească pentru el însuşi un palat potrivit cu demnitatea naţiunii şi a curţii. În acest scop el a obţinut de la împăratul Hiram al Tirului nu numai material, ci şi meşteri iscusiţi.

Curând dispoziţia spirituală a împăratului David, atât de marcată şi de reprezentată în Psalmii săi, a început să se afirme în privinţa guvernării lui Israel. Nu era suficient ca idolatria să nu fie tolerată printre poporul de Legământ al lui Dumnezeu. Simbolurile prezenţei lui Dumnezeu trebuiau onorate încă o dată. Cortul Întâlnirii de la Nob n-a mai fost folosit de când împăratul Saul a nimicit pe preoţi din cauză că au dat sprijin lui David; şi împăratul Saul mutase Cortul Întâlnirii la Gabaon, dar Chivotul nu era în Cortul Întâlnirii şi nu fusese de mult timp.

Ne reamintim că fiii cei răi ai lui Eli luaseră Chivotul cu ei în lupta cu filistenii; că în înfrângere acesta a fost capturat de filisteni; că în prezenţa lui idolul filistean Dagon a căzut sfărâmat; şi că în orice cetate rămânea Chivotul erau pedepse de la Domnul, până când filistenii l-au dus înapoi la Chiriat-Iearim. Acolo a rămas timp de şaptezeci de ani, până la evenimentele pe care le observăm acum. Împăratul David a mutat Chivotul în noul lui cort, sau Cortul Întâlnirii, o afacere foarte importantă, trimiţând vorbă către diferitele părţi ale naţiunii, adunând vreo treizeci de mii de războinici şi mulţimi de oameni cu profundă înclinaţie religioasă, care doreau să fie martori la marea mişcare religioasă nouă, care sperau cu toţii că va însemna aducerea înapoi a binecuvântării lui Dumnezeu la naţiune, ca în vechime.

O MARE LECŢIE DE REVERENŢĂ

Împăratul David, concentrat în a-L onora pe Dumnezeu, neglijase totuşi să se uite în mod specific în Legea divină care reglementa Chivotul şi mişcarea lui — cine să-l atingă etc. Providenţa divină i-a dat acum o lecţie mare în privinţa reverenţei faţă de Cel Atotputernic şi a grijii cu privire la Legi. El preţuise Chivotul, dar nu destul de mult. De fapt, aceasta era cea mai importantă dintre diferitele articole de mobilier din Cortul Întâlnirii.

Altarul de Aramă şi Ligheanul erau în Curte; Masa pentru punerea pâinii înainte, care era placată cu aur, Sfeşnicul de aur şi Altarul de aur al tămâierii erau în Sfânta. Dar în Sfânta Sfintelor singurul articol de mobilier era Chivotul. Ca formă era asemenea unei cutii — cam de patru picioare (1,23 m) lungime, două picioare (61 cm) înălţime şi două picioare (61 cm) lăţime. Avea câte o bară de fiecare parte, de care trebuiau să-l prindă leviţii ca să-l ducă pe umeri. Era placat cu aur; iar înăuntrul lăzii erau Tablele Legii, un Vas de aur cu mană, păstrat din timpul când erau în pustie, şi toiagul lui Aaron, prin care se făcuseră miracole. Partea superioară a Chivotului era caracteristica lui cea mai specifică. Era o placă solidă de aur, lucrată deasupra în forma a doi heruvimi, ale căror feţe priveau spre interior şi ale căror aripi erau întinse în faţă.

((588))

Îndrumarea divină era ca preoţii să acopere Chivotul într-un mod specific, care simboliza anumite lucruri, şi ca apoi numai leviţii să aibă grija lui, să-l ducă pe umeri. Neglijând aceste chestiuni, împăratul a poruncit să se facă un car nou şi boii să tragă carul, ca şi cum aceasta ar fi fost o modalitate mai demnă decât oricare alta. Dar aceasta nu era modalitatea lui Dumnezeu; şi trebuia dată o lecţie de reverenţă faţă de Dumnezeu şi faţă de Chivot, care simboliza caracterul Său şi Scaunul îndurării Sale.

A sosit timpul potrivit când boii, care trăgând carul peste o suprafaţă de piatră netedă, înclinată, l-a făcut să se încline puţin. Atunci Uza şi-a întins mâna ca să sprijine Chivotul şi a fost imediat lovit mortal de un fulger. Această dovadă a nemulţumirii divine faţă de procedeul acela a făcut să înceteze subit toate festivităţile; şi împăratul David s-a temut să-l aducă prea aproape de el, ca nu cumva să facă altă pagubă. Procesiunea s-a oprit; întorcându-se din drum, Chivotul a fost dat casei lui Obed-Edom, levitul, posibil un preot.

Întregul popor a învăţat astfel lecţia reverenţei — o lecţie, apropo, care pare tot atât de necesară acum ca întodeauna. Lumea manifestă adesea ireverenţă; dar aceasta nu ne uimeşte atât de mult ca atunci când aflăm că acei care pretind că sunt poporul consacrat al Domnului, Preoţimea lui Împărătească, manifestă ireverenţă. Uneori este ireverenţa manierelor, alteori a limbajului, alteori se fac glume cu lucruri religioase sau cu pasaje din Scriptură. Toate lucrurile de acest fel sunt desigur păgubitoare pentru individ, precum şi pentru influenţa lui asupra celorlalţi.

Nu trebuie să uităm că Uza n-a fost trimis în chin veşnic, ci el doar a adormit în moarte, şi că greşeala lui, care a dat o bună lecţie în timpul lui, nu va lucra în dezavantajul lui în viitor. Între timp a fost dată o altă învăţătură; pentru că Chivotul în casa lui Obed-Edom a început să aducă binecuvântări, exact de ce fel nu suntem informaţi, dar binecuvântări de aşa natură încât ele au atras atenţia multora. Şi împăratul David le-a observat. Din nou inima lui s-a întors spre gândul iniţial că Ierusalimul trebuia să fie nu numai Cetatea lui David, ci şi Cetatea lui Dumnezeu, locuinţa lui Dumnezeu, aşa cum era reprezentat prin prezenţa Chivotului şi a Gloriei luminii Şechină care strălucea între cei doi heruvimi, care arăta prezenţa lui Dumnezeu cu poporul Său, Israelul.

NAŢIUNEA SFÂNTĂ A LUI DUMNEZEU

Noi nu ne aflăm în aceeaşi situaţie în care erau David şi israeliţii. Nu există astăzi în lume nici o naţiune care să fie Împărăţia lui Dumnezeu. Când a luat coroana de la Zedechia, în 606 î. Cr., El a spus prin profet: „O voi răsturna, o voi răsturna, o voi răsturna, şi nu va mai sta, până ce nu va veni acela al căruia este dreptul şi acestuia o voi da” — (Ezec. 21:25-27 — Sf. Scriptură de la 1874). Credem că timpul pentru a da Împărăţia lui Mesia şi împlinirea rugăciunilor noastre, „Vie împărăţia Ta”, este aproape. Dar, între timp, nici o împărăţie pământească nu este Împărăţia lui Dumnezeu, decât în sensul în care Sf. Petru spune că Biserica este o naţiune sfântă, un popor special al lui Dumnezeu (1 Petru 2:9). Dar chiar şi atunci, nu se face referire la un sistem sectar — nici la Biserica Baptistă, nici la cea Metodistă, nici la cea Presbiteriană, nici la cea Luterană, Anglicană sau Romană. Adevărata Biserică a lui Cristos este Biserica nelimitată, căreia îi aparţine în mod potrivit numele de catolică, în sensul că ea este generală; pentru că acest cuvânt înseamnă general sau universal.

Biserica lui Cristos este singura Biserică din întreaga lume; şi membrii ei sunt cei care sunt uniţi cu Cristos prin consacrare şi acceptare divină prin conceperea Spiritului sfânt. Unii dintre membrii ei ar putea fi găsiţi în biserica romană, alţii în cea anglicană, alţii în cea presbiteriană, alţii în cea baptistă, alţii în cea luterană, alţii în cea metodistă şi în altele, iar alţii în afara tuturor acestora. Dar aceasta este singura naţiune sfântă pe care o recunoaşte Dumnezeu; şi ea nu va fi întru totul organizată ca o naţiune până când schimbarea învierii va glorifica pe poporul Domnului împreună cu El dincolo de Văl, după cum este scris: Vom fi ca El, Îl vom vedea aşa cum este şi vom fi părtaşi la gloria Lui.

Nu putem aştepta ca lumea să aprecieze Adevărul lui Dumnezeu şi prezenţa lui Dumnezeu, mai mult decât israeliţii ar fi putut aştepta ca filistenii pe de o parte şi moabiţii pe de altă parte să-L accepte pe Domnul. Numai poporul de Legământ al lui Dumnezeu Îl poate aprecia pe El şi aranjamentele Lui. El este numai în mijlocul lor.

Nu putem nici măcar pretinde vreodată că aceasta este o chestiune de familie; mai degrabă, aşa cum arată Scripturile, aceasta este o chestiune individuală. Unul aici, altul dincolo, Biserica lui Cristos este împrăştiată pe tot cuprinsul lumii. Numai cei consacraţi îi aparţin sau au privilegiile ei şi părtăşia cu Tatăl şi cu Fiul pe care le-ar sugera Chivotul Legământului. Poate fi observată o excepţie de la această regulă, şi anume, cea menţionată de Sf. Pavel: copiii părinţilor credincioşi, care sunt socotiţi împreună cu părinţii lor ca participanţi la favorurile, binecuvântările şi grija lui Dumnezeu până la timpul când ajung la o dezvoltare a minţii care să le dea posibilitatea să decidă pentru ei înşişi, fie să facă o consacrare deplină Domnului şi să fie acceptaţi individual de El prin conceperea Spiritului sfânt, fie să se abată şi să fie parte din lume.

((589))

Când împăratul David a fost gata pentru aducerea Chivotului a doua oară, cam la vreo trei luni după prima încercare, care a eşuat, el a studiat chestiunea mai atent; şi de această dată n-a mai fost un car nou, ci metoda îndrumată divin — leviţii purtând Chivotul pe umerii lor. Nu este pentru noi să fim ingenioşi şi inventivi în ceea ce priveşte metodele şi serviciile divine, ci mai degrabă să studiem voinţa divină, cercetând Scripturile pentru ca să putem cunoaşte voinţa lui Dumnezeu şi să o facem. Lecţia pe care împăratul David a învăţat-o este o lecţie pe care toţi din poporul lui Dumnezeu şi-o pot însuşi.

DANSÂND ÎNAINTEA DOMNULUI

Relatarea ne spune că, pe lângă miile de războinici care erau de pază şi dădeau demnitate procesiunii, şi de mulţimile de oameni care întâmpinau Chivotul în diferitele sate de pe parcursul drumului, mai erau trompetişti, toboşari şi cântăreţi la instrumente cu coarde, care făceau manifestări vesele de apreciere pentru marele eveniment al întoarcerii lui Dumnezeu la naţiune, întoarcere reprezentată prin întoarcerea Chivotului. Un alt aranjament a fost acela de a pune pe leviţi să psalmodieze, unul către altul, diferitele părţi ale unui anumit psalm pe care împăratul David îl compusese special pentru această ocazie. Acesta face parte din lecţie. Psalmul 24.

Împăratul David s-a alăturat celorlalţi în manifestarea bucuriei sale şi a dansat înaintea Domnului. S-ar părea că acest obicei al mişcării ritmice pline de demnitate a picioarelor în armonie cu muzica este o formă obişnuită chiar şi astăzi în ţările îndepărtate răsăritene. Dl. Clark ne spune cum la o adunare a Creştinilor Sârguincioşi, a fost un astfel de dans la una din întâlnirile lor din India, şi ce demn şi frumos a părut acesta.

Pe măsură ce marea procesiune se apropia de cetatea Ierusalimului, ea a fost întâmpinată cu bucurie de femeile din cetate. În fruntea acestora trebuia să fi fost Mical, soţia împăratului David, fiica împăratului Saul. Dar n-a fost aşa. Ea era într-o dispoziţie cinică, mândră. Nu era ea fiica împăratului Saul? Nu fusese soţul ei David un biet păstor şi apoi pentru un timp un proscris? La venirea lui acasă ea l-a criticat pentru manifestările lui de bucurie în legătură cu aducerea Chivotului. Ea a spus că era nedemn şi l-a mustrat. Împăratul David i-a amintit că Domnul luase împărăţia de la tatăl ei şi i-o dăduse lui, şi că el avea astfel favoarea Domnului şi se baza astfel pe El. Iar femeia mândră se pare că a fost lăsată singură după aceea, cu menţionarea doar că de atunci încolo ea n-a mai avut copii.

PSALMUL A FOST PROFETIC

Aşa cum Chivotul reprezenta pe Cristos, în care sunt ascunse toată Înţelepciunea şi Puterea lui Dumnezeu şi în care se concentrează toate binecuvântările lui Dumnezeu pentru oameni, tot aşa aducerea Chivotului în cetate corespunde într-o măsură cu primirea lui Cristos de către noi. Toţi aceştia îşi dau seama că „al Domnului este pământul cu tot ce este pe el” — că fiecare dar bun şi desăvârşit se coboară de la Tatăl şi prin Fiul. Lumea şi toţi care locuiesc în ea sunt obiectul acestor binecuvântări.

Dumnezeu îşi întemeiază noua Lui Ordine de lucruri în mijlocul mărilor de nemulţumire — printre cei care nu sunt stabiliţi şi în armonie cu Dumnezeu — masele neliniştite. El ne invită să urcăm pe Muntele Lui cel sfânt, Împărăţia Lui sfântă, şi să ne aşezăm în Locul Său Sfânt, în natura spirituală divină. El pune condiţia că nimeni nu poate fi din această clasă decât pe baza anumitor condiţii; şi anume, o inimă curată, o inimă cinstită şi mâini curate, viaţă dreaptă pe măsura posibilităţilor lui. De la toţi aceştia se aşteaptă să jure supunere lui Dumnezeu. Acesta este numit Legământul lor cu El.

Isus a fost primul dintre aceştia care au făcut legământ; şi toţi din Biserică trebuie să umble pe urmele Lui, dacă doresc să fie cu El în Împărăţia Lui sfântă. Aceştia nu trebuie să-şi ridice sufletul la neadevăr, nici să jure în mod necinstit. Dumnezeu va cere de la ei tot ceea ce ei s-au angajat prin legământ. Numai aceştia vor primi binecuvântarea Domnului şi numai acestora le va fi atribuită dreptatea Lui prin Cristos.

Niciodată n-a părut aşa mare nevoie ca această lecţie să fie imprimată, cum pare în ziua de astăzi. Cât de mulţi mărturisesc astăzi că deşi au făcut un legământ de jertfă şi au făcut un angajament Domnului, ei nu iau aceasta în considerare şi nu-şi ţin angajamentele! Cât de mulţi mărturisesc într-adevăr că ei vorbesc în mod fals cu privire la crezurile lor, tăgăduind în particular ceea ce în public au declarat a fi credinţa lor! Desigur că un asemenea curs trebuie să fie condamnabil în ochii lui Dumnezeu şi aceştia nu pot spera să fie din Împărăţie.

În psalm urmează apoi o declaraţie că copiii lui Israel sunt cei care caută pe Domnul şi care cer să intre Împăratul Slavei, chiar Domnul, puternic, plin de forţă, capabil să elibereze de păcat şi de puterea păcatului — moartea. Aşteptăm încă intrarea acestui Împărat al Slavei în sensul deplin al cuvântului. El declară că va fi descoperit într-o flacără de foc, în ceea ce priveşte lumea — un mare „timp de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt popoarele” (Daniel 12:1). Mulţi din cei care studiază Biblia văd că acest necaz începe deja în războiul îngrozitor care acum se întinde, şi aşteaptă să rezulte anarhia înfocată a acestuia în viitorul apropiat. Apoi repede va veni susurul blând şi subţire, influenţa divină, puterea tare a Mântuitorului, care va elibera de păcat, de moarte şi de Satan, care va fi legat timp de o mie de ani.