„Chemaţi De Dumnezeu, În Felul Lui Aaron” – VDM 13.5

„CHEMAŢI DE DUMNEZEU, ÎN FELUL LUI AARON”

02754″> Evr. 4:14-5:10

„Pentru că Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut.” 02755″> Luca 19:10 .

R 5472 W. T. 1 iunie 1914 (pag. 169-170)

Lecţia de astăzi se ocupă de Preoţia lui Isus şi în acelaşi timp de preoţia Bisericii Sale. El este Marele Preot sau Preotul Principal al mărturisirii sau al rânduielii noastre, scrie apostolul. Evreii au găsit greu de înţeles cum putea Isus să aibă de-a face în vreun sens al cuvântului cu preoţia. Domnul Dumnezeu confirmase funcţia preoţească la familia lui Aaron, din seminţia lui Levi. Isus n-a aparţinut acelei seminţii, nici ucenicii Lui. Cum putea El să ocupe sau să aibă de-a face cu funcţia preoţească?

Necesitatea discutării acestei întrebări a apărut din faptul că, după cum a arătat sf. Petru, Biserica este o Preoţime împărătească. Astfel sf. Pavel arată că în calitate de Preot antitipic, Isus S-a oferit pe Sine ca viţel antitipic pentru ispăşirea păcatului; şi după ce a făcut aceasta S-a înălţat la cer şi astfel a intrat în Sfânta Sfintelor antitipică, înfăţişându-se acolo pentru noi — pentru Biserica Sa, leviţii antitipici, preoţii subordonaţi antitipici.

Sf. Pavel argumentează că deoarece noi putem să-L recunoaştem prin credinţă pe Isus ca Marele nostru Preot din cer şi ştim că El are compătimire în privinţa imperfecţiunilor noastre, de aceea putem merge la El cu mare curaj, când am fost surprinşi într-o greşeală, pentru a putea obţine milă şi a găsi har spre ajutor la orice timp de nevoie. Dar toate aceste asigurări binecuvântate vor fi fără nici o putere dacă nu ne dăm seama că Isus este Marele nostru Preot din cer. Prin urmare, argumentul apostolului din această lecţie este o demonstraţie a acestui fapt.

Preoţii aaronici au fost tipici

Apostolul spune (Evr. 5:1) că toţi preoţii evrei erau luaţi dintre semenii lor şi erau rânduiţi în mod special, sau puşi deoparte pentru lucrarea lor, pentru a reprezenta poporul înaintea lui Dumnezeu, oferind pentru ei atât daruri cât şi sacrificii pentru păcate. În acest aranjament preoţii puteau compătimi cu poporul, fiindcă erau supuşi aceloraşi slăbiciuni şi aveau nevoie şi ei de iertarea păcatelor. Dar nici chiar dintre aceşti preoţi imperfecţi, pătaţi, păcătoşi, care aveau nevoie să aducă jertfe pentru păcatele lor, nu i-a fost permis vreunuia să-şi ia singur această funcţie. Dumnezeu trebuia să-l cheme în funcţie. Aşa a fost cu Aaron. Dumnezeu l-a chemat să fie preotul principal.

Apostolul arată că aşa trebuie să fie şi cu preoţii antitipici de pe un plan mai înalt. Cristos, Marele Preot spiritual, şi Biserica Sa aleasă, Preoţimea împărătească de pe planul spiritual, trebuie de asemenea să fie chemaţi de Dumnezeu. Ei nu puteau să-şi asume funcţia altfel. „Hristos nu Şia luat singur slava de a fi Mare Preot.” Dumnezeu L-a onorat în acest mod însă, spunându-I în profeţia din Psalmi: „Tu eşti Fiul Meu; astăzi Team născut”; şi din nou: „Tu eşti Preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec”. Psalmii 2:7; 110:4.

Melhisedec un preot împărătesc

Pe această bază largă a chemării divine apostolul declară că Cristos nu este un preot după rânduiala lui Aaron — un preot evreu, un preot pământesc; dar deşi simbolizat prin Aaron în privinţa unui sacrificiu pământesc, El este în realitate un Preot slăvit, nu după Rânduiala lui Aaron, care nu a fost niciodată slăvit, nu a fost niciodată împărat, ci după Rânduiala lui Melhisedec, care a fost împărat şi preot în acelaşi timp — nu un preot sacrificator, ci un preot domnitor.

Astfel Cristos în glorie nu este om, nu este o fiinţă pământească, nu este Una sacrificatoare cum a fost înainte. El este un Preot împărătesc glorificat, în putere şi glorie mare acum, ca Împărat al sfinţilor, capabil şi doritor să-i ajute în toate încercările şi dificultăţile lor. Şi curând, după ce îi va fi acceptat pe toţi preoţii Săi subordonaţi — după ce-i va fi schimbat în asemănarea Sa glorioasă prin prima Înviere, dincolo de văl — atunci El va deveni Împărat şi Preot în glorie pentru lume, şi timp de o mie de ani va domni pentru a binecuvânta şi ridica pe toţi cei doritori şi ascultători care, sub iluminarea oferită atunci, se vor apropia de Dumnezeu.

„În zilele vieţii Sale pământeşti”

Întorcându-se la argumentul său, apostolul ne arată legătura dintre Preotul împărătesc glorificat dincolo de văl şi Isus cel care a suferit în carne (5:7). Când apostolul scrie, „Acela care în zilele vieţii Sale pământeşti”, trebuie să înţelegem că zilele vieţii Sale pământeşti au trecut, s-au sfârşit. După cum explică apostolul Petru în altă parte, a fost „omorât în trup, dar făcut viu în duh” — prin învierea Sa. Dar în zilele vieţii Sale pământeşti Isus a adus strigăte mari şi lacrimi. Apostolul caută să ne dea, ca urmaşi ai lui Isus, încredere în capacitatea Lui de a compătimi cu noi în toate necazurile noastre. De aceea el ne aminteşte că Isus „în zilele vieţii Sale pământeşti, aducând ((938)) rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrimi către Cel care putea să-L scape din moarte, a fost ascultat în legătură cu cele pentru care S-a temut” (după redarea autorului, n. t.).

Minţile noastre se întorc în mod instinctiv înapoi la experienţele Învăţătorului din Ghetsimani — la rugăciunile adresate lui Dumnezeu, la lacrimile Sale, la agonia Sa, şi conform unei relatări, la transpiraţia Sa cu sânge. Gândul apostolului, sugestia lui, este că Învăţătorul care trecuse şi El prin astfel de experienţe grele şi amare, şi care este acum în glorie şi putere cerească, în mod sigur va compătimi şi va ajuta pe toţi urmaşii Săi credincioşi, chiar dacă El poate permite ca ei să aibă experienţe ghetsimane şi lovituri din partea adversarului.

Ca fiu — nu ca păcătos

Suferinţele lui Isus, arată Apostolul, au venit asupra Lui nu pentru că era păcătos, ci pentru că era Fiu şi pentru că în calitate de Fiu Tatăl ceresc I-a încercat, I-a probat loialitatea până la moarte, chiar moarte de cruce. Numai printro astfel de probă a loialităţii putea fi socotit vrednic de marea înălţare menită şi promisă Lui — glorie, onoare şi nemurire, natura divină. Lucrurile pe care le-a suferit, lucrurile pe care le-a îndurat, nu numai că trebuiau să constituie o jertfă pentru păcatul uman şi să facă posibilă restabilirea umană prin Împărăţia Mesianică, dar aceleaşi încercări, dificultăţi şi experienţe au fost necesare pentru Învăţătorul însuşi. După cum continuă apostolul şi spune: El a fost făcut desăvârşit prin suferinţe.

Isus nu a fost niciodată imperfect în sensul de a fi păcătos. El a fost perfect, fără pată, în starea Sa glorioasă ca Logos, înainte de a lăsa gloria pe care o avea la Tatăl şi de a fi făcut trup. Asigurarea dată nouă este că atunci când S-a născut din Maria, El a fost totuşi „sfânt, nevinovat, fără pată şi despărţit de păcătoşi”. Suferinţele Sale deci, nu L-au făcut desăvârşit în sensul de a-L face fără păcat. Desăvârşirea a fost de alt fel.

Domnul nostru intrase într-un Legământ de Sacrificiu — pentru a Se dovedi loial faţă de voinţa Tatălui, chiar până la moarte. El a avut promisiunea perfecţiunii pe cel mai înalt plan — promisiunea naturii divine — ca răsplată, dacă Îşi va îndeplini Legământul de Sacrificiu cu credincioşie, cu loialitate. Începutul acestei naturi noi I-a fost acordat în momentul botezului Său, când a fost conceput de Spirit sfânt. Dar natura nouă concepută atunci trebuia să se dezvolte sau să se desăvârşească; şi în acest scop au fost permise asupra Lui încercările, dificultăţile şi loviturile. El a fost făcut desăvârşit ca Nouă Creatură de ordin sau natură divină, prin lucrurile pe care le-a suferit.

Fiind scăpat din moarte

În cazul Învăţătorului, după ce a intrat în Legământ de Sacrificiu, a fost o chestiune de viaţă sau moarte. Ascultarea Sa faţă de Legământul de Sacrificiu îi aducea viaţa nemuritoare, divină. Dar orice eşec Îl costa tot ce avea; căci tot ce avea era în joc în acel Legământ de Sacrificiu. Prin urmare, în Grădina Ghetsimani strigătele Sale mari şi lacrimile nu au fost cauzate de frică în privinţa răstignirii iminente, sau de altceva ce i-ar fi putut face omul. Ele nu au fost cauzate de îndoială în privinţa puterii divine sau credincioşiei divine. Frica Învăţătorului a fost de moarte — ca nu cumva să nu fi respectat întru totul toate cerinţele divine şi astfel să piardă totul în moarte, şi să nu fie socotit vrednic de înviere.

Apostolul spune: „El a fost ascultat în privinţa lucrurilor de care s-a temut”. A fost eliberat de frica morţii. Din acel moment Învăţătorul a fost cel mai calm dintre toţi, în toate încercările şi încordarea acelei nopţi şi a zilei următoare. Nu ne putem îndoi că Tatăl L-a asigurat că totul era bine — că până atunci Se dovedise credincios.

Conducător şi Mare Preot

Datorită victoriei şi înălţării Sale, Isus este acum „pentru toţi cei care Îl ascultă Urzitorul mântuirii veşnice”, spune apostolul. Evr. 5:9.

Prima mântuire pe care o efectuează acest Preot antitipic după Rânduiala lui Melhisedec este mântuirea Bisericii Lui, o Turmă mică, o Preoţime împărătească, un Popor sfânt. Aceştia vor fi mântuiţi la aceeaşi poziţie glorioasă pe care a obţinut-o El. Ei nu pot să ajungă în această poziţie glorioasă pe alt drum decât pe cel pe care a mers El. Prin urmare, invitaţia făcută lor este de a-şi lua crucea şi de a-L urma; să meargă în urmele Lui prin reputaţie rea, prin reputaţie bună, credincioşi până la moarte, aşa cum a fost El.

Nu înseamnă că este posibil ca vreunul dintre urmaşii Lui să învingă în acelaşi sens absolut în care a învins El; căci El a fost perfect în trup, iar urmaşii Lui sunt cu toţii imperfecţi prin cădere. Ceea ce se cere de la urmaşii Lui este ca ei să demonstreze aceeaşi loialitate a inimii pe care a manifestat-o El — aceeaşi dispoziţie de a face voia Tatălui şi de a sacrifica toate celelalte interese. Acestora Marele Preot le alocă meritul sacrificiului Său, atribuindu-l urmaşilor Lui drept acoperire pentru toate defectele şi neajunsurile neintenţionate. Astfel ei sunt asiguraţi că pot sta compleţi în El în ochii Tatălui, şi curând prin prima Înviere glorioasă vor fi făcuţi desăvârşiţi în mod real prin acel sfârşit glorios — „schimbaţi într-o clipă, într-o clipeală din ochi”; căci „nu pot carnea şi sângele să moştenească împărăţia”.

Dar pentru a ajunge la această poziţie, toţi urmaşii lui Isus trebuie să-L asculte, trebuie să-I urmeze îndrumările. Atunci El îi va ajuta şi îi va îndruma spre Împărăţia cerească. „Fii credincios până la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii.”

În plus, El va fi Autorul mântuirii pentru toţi aceia din omenire care Îl vor asculta când El va prelua Împărăţia, stăpânirea lumii, în timpul miei de ani a Domniei Mesianice. Toţi cei care atunci vor refuza să-L asculte, vor fi distruşi în Moartea a doua; dar toţi cei doritori şi ascultători ((939)) vor fi în cele din urmă desăvârşiţi ca fiinţe umane, fiinţe pământeşti — restauraţi la perfecţiunea în care Dumnezeu l-a creat pe Tatăl Adam, plus experienţa valoroasă în legătură cu păcatul şi cu recuperarea din el.

„Spuneţi lumii întregi aceste veşti binecuvântate;
 Vorbiţi despre timpul de odihnă care se apropie;
Spuneţi celor oprimaţi din fiecare popor
 Că Jubileul ţine o mie de ani.

Ce dacă pentru un moment norii
 Ascund cerul albastru când dimineaţa se apropie?
În curând soarele bucuros al promisiunii
 Răsare ca să strălucească o mie de ani.

Grăbiţi-vă, veacuri de glorie;
 Grăbiţi timpul bucuriei când apare Cristos.
O! de-aş putea fi unul găsit vrednic
 Să domnesc cu El o mie de ani!”