CINE SE POATE RUGA ŞI PENTRU CE?

Luca 11:1-13.

„Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi şi vi se va deschide!” Luca 11:9.

R 5378 W. T. 1 ianuarie 1914 (pag. 8-9)

Se pare că de obicei Isus Se ruga singur. Citim că în unele ocazii El a petrecut noaptea în rugăciune către Dumnezeu. Cât ar fi fost de nepotrivit dacă El Însuşi ar fi Tatăl, care a fost un timp cu oamenii şi la exterior S-a arătat ca „omul Hristos Isus”! Dar cât de potrivită este ideea că Isus S-a rugat Tatălui, când este luată în legătură cu propria Sa declaraţie: „Tatăl este mai mare decât Mine” (Ioan 14:28); „M-am coborât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis” (Ioan 6:38); „Eu nu pot să fac nimic de la Mine Însumi; judec după cum aud îde la Tatălş.” Ioan 5:30.

În loc să fie Tatăl care S-a prefăcut a fi om, Isus a fost Logosul, Cuvântul, Mesajul lui Dumnezeu, pe care Tatăl L-a sfinţit şi L-a trimis în lume ca să fie Răscumpărătorul lumii, şi care în curând va fi Împăratul ei, ca să o elibereze de puterea lui Satan şi a păcatului, şi să restabilească pe cei doritori şi ascultători la asemănarea divină, la favoarea Tatălui şi la viaţă veşnică. Isa. 25:6-8; Rom. 8:21.

Dându-Şi seama de importanţa misiunii Sale, Isus a păstrat legătura cum se cuvine cu marele Autor al Planului de Mântuire, Tatăl Său ceresc. Rugăciunile Sale n-au fost glume: ele au fost sincere. El S-a închinat Tatălui în spirit şi în adevăr, cum a spus El că trebuie să facă toţi dacă vreau să fie plăcuţi Tatălui.

Fără îndoială că ucenicii au observat frecvenţa rugăciunii Învăţătorului şi binecuvântarea pe care a primit-o din ea. În loc să-i îndemne să se roage, Isus i-a învăţat prin exemplu să dorească privilegiul şi binecuvântarea rugăciunii. La timpul potrivit ei I-au cerut instrucţiuni spunând: „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm!” Este bine să întrebăm cine se poate ruga şi ce lucruri putem cere de la marele Creator, altfel ne-am putea ruga fără autoritate, sau neam putea ruga nepotrivit, cum spune sf. Iacov că fac unii.

Există o deosebire între închinare — adorare, omagiu — şi rugăciune. Oricine poate oferi omagiu Domnului, să-şi plece genunchii şi să exprime mulţumiri şi apreciere. Dar a face cereri lui Dumnezeu, rugăciuni, acest privilegiu este clar limitat. Evreii au fost privilegiaţi să ofere rugăciuni, fiindcă ei ca popor au fost în relaţie tipică cu Dumnezeu sub Legământul Legii, ca o „casă a servitorilor”. Dar neamurile n-au avut nici un privilegiu să se apropie de Dumnezeu în rugăciune până după ce favoarea evreiască sa sfârşit — la trei ani şi jumătate după răstignirea lui Isus.

Primul dintre neamuri ale cărui rugăciuni au fost primite, potrivit Bibliei, a fost Corneliu. Dar nici chiar rugăciunile lui n-au fost acceptabile până când a fost instruit în privinţa lui Cristos şi a lucrării Sale răscumpărătoare, şi apoi a devenit urmaş al lui Isus. Atunci rugăciunile sale şi consacrarea sa au fost acceptabile Tatălui şi el a fost primit în familia lui Dumnezeu ca fiu. Atunci ca fiu a avut dreptul sau privilegiul rugăciunii. Fapt. 10:25-48.

La fel şi astăzi, deşi oricine poate oferi închinare şi reverenţă lui Dumnezeu, nimeni nu este privilegiat să se roage decât dacă a devenit ucenic consacrat al lui Isus, cu excepţia copiilor imaturi ai unor astfel de persoane consacrate. În toată lumea lecţia de astăzi este interpretată greşit. Cuvintele lui Isus, „Tatăl nostru”, vor fi interpretate greşit ca să însemne „paternitatea lui Dumnezeu şi fraternitatea oamenilor”. Contextul este ignorat. Faptul că aceştia care au fost instruiţi să se roage „Tatăl nostru” au fost ucenici consacraţi, este ignorat.

Există o tendinţă generală de a ignora credinţa personală în sângele răscumpărător — de a ignora faptul că nimeni nu vine la Tatăl decât prin Fiul (Ioan 14:6). Adam într-adevăr a fost creat fiu al lui Dumnezeu; dar neascultarea lui şi sentinţa la moarte au anulat această relaţie, care nu poate fi restabilită decât în modul stabilit de Dumnezeu — prin Cristos.

„Când vă rugaţi să ziceţi”

Rugăciunea este un privilegiu minunat. Nu este pentru păcătoşi, ci pentru cei care au fost îndreptăţiţi prin marele Avocat pe care Tatăl La stabilit — Isus. Rugăciunea model pe care Isus a dat-o urmaşilor Săi este foarte simplă. Este lipsită de egoism. În loc de „Eu” şi „Mine”, rugăciunea cuprinde pe toţi cei care sunt cu adevărat poporul Domnului, din orice clasă — noi, pe noi, al nostru. Este lipsită de egoism, de asemenea, prin aceea că nu este o rugăciune pentru binecuvântări pământeşti. Numai cererea „Pâinea noastră cea de toate zilele dăneo nouă astăzi” poate fi interpretată că se aplică chiar şi la cele mai simple binecuvântări pământeşti. Şi aceasta poate fi înţeleasă că înseamnă mai ales hrana spirituală.

Rugăciunea începe cu o recunoaştere respectuoasă a măreţiei şi sfinţeniei numelui sau caracterului Tatălui ceresc. Apoi vine o recunoaştere a stării actuale de păcat din lume şi o recunoaştere a credinţei în făgăduinţa pe care a dat-o Dumnezeu, că în cele din urmă Împărăţia Sa pe pământ va fi stabilită, va răsturna domnia Păcatului şi a Morţii care a predominat timp de şase mii de ani şi va lega pe Satan, „prinţul acestei lumi” (Apoc. 20:1-3). Cererea „Vie împărăţia Ta” manifestă nu numai credinţă în Dumnezeu şi în făgăduinţa Sa de a aboli păcatul şi a stabili dreptatea pe pământ, ci înseamnă mai mult, şi anume, că acel care cere este în armonie cu Dumnezeu şi cu dreptatea Sa şi în dezarmonie cu domnia Păcatului şi a Morţii.

((1100))

Cererea următoare este: „Facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”. Aceasta înseamnă încredere deplină în făgăduinţa lui Dumnezeu, că Împărăţia Sa, când va fi stabilită, nu va fi un eşec — că Satan va fi legat; că domnia Păcatului şi a Morţii se va sfârşi; că lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu va umple tot pământul şi va triumfa, distrugând pe toţi împotrivitorii cu voia, până când în final orice genunchi se va pleca şi orice limbă va mărturisi spre slava lui Dumnezeu.

Este o expresie de încredere că Împărăţia va efectua o deplină restabilire a pământului la starea lui edenică şi a omului la perfecţiunea sa primară după chipul Creatorului său; căci numai când aceste condiţii vor predomina va fi posibil ca voia lui Dumnezeu să se facă atât de perfect pe pământ cum se face acum în cer. Un gând cuprins aici este că atunci când păcatul şi moartea vor fi fost înlăturate, omenirea va fi aşa de fericită în favoarea lui Dumnezeu cum sunt îngerii acum. Isus a exprimat clar aceasta mai târziu, asigurându-ne că în cele din urmă nu va mai fi suspin, plâns şi moarte, fiindcă toate lucrurile dintâi ale păcatului şi morţii vor fi trecut. Apoc. 21:5.

Cererea pâinii zilnice implică înţelegerea că întreţinerea noastră, atât materială cât şi spirituală, trebuie să vină de la Dumnezeu. Iar nespecificarea vreunui fel de hrană implică nu numai foame şi dorinţă din partea noastră, ci şi o deplină resemnare la prevederea înţelepciunii divine.

Când cei îndreptăţiţi se roagă „Iartă-ne greşelile noastre”, ei nu se referă la păcatul originar; căci ei au fost eliberaţi de acea condamnare prin îndreptăţirea lor. Prin greşeli se înţelege acele imperfecţiuni neintenţionate care aparţin tuturor şi pe care toţi urmaşii lui Isus se străduiesc să le biruie. Cererea să ne fie iertate neajunsurile aşa cum suntem noi generoşi şi iertători faţă de cei care ne greşesc este o reamintire a termenilor generali ai relaţiei noastre cu Dumnezeu. Noi nu putem creşte în har şi rămâne în strălucirea soarelui favorii lui Dumnezeu decât dacă cultivăm spiritul iubirii, care este spiritul lui Dumnezeu — un spirit iertător, generos în relaţiile noastre cu alţii. Dumnezeu astfel intenţionează să favorizeze mai ales pe aceia care se luptă în mod deosebit să exemplifice îndurarea Sa graţioasă.

„Nu ne lăsa în ispită” arată că noi suntem conştienţi că suntem înconjuraţi de puterile răului, şi ca Noi Creaturi n-am fi în stare să ne împotrivim cu succes acestora decât dacă am avea ajutor divin. „Şi ne izbăveşte de cel rău” este o recunoaştere că Satan este marele nostru adversar; că suntem vigilenţi ca să ne împotrivim lui şi totuşi ne dăm seama de neputinţa noastră, de nevoia noastră de ajutor divin. „Nu suntem în neştiinţă despre planurile lui îSatanş” (2 Cor. 2:11). „Noi n-avem de luptat înumaiş împotriva cărnii şi a sângelui, ci împotriva duhurilor răutăţii din locurile înalte.” Efes. 6:12.

„Căutaţi, bateţi, cereţi — şi veţi primi”

În versetele de încheiere ale studiului, Isus a sfătuit ca rugăciunea să fie cu ardoare sau cu seriozitate, nu numai cuvinte lipsite de viaţă, formale. El a dat ilustraţia omului care la început a refuzat deranjul din partea prietenului său, dar în final a fost mişcat de seriozitatea cererii lui. Deci, când ne rugăm să vină Împărăţia lui Dumnezeu şi să se facă voia Lui, deoarece se amână mult, noi să nu gândim că rugăciunile noastre trec neobservate. Ne rugăm în armonie cu făgăduinţa divină, şi deşi nu grăbim Împărăţia prin rugăciunile noastre, noi intrăm într-o binecuvântare a odihnei prin credinţă, aducând continuu în mintea noastră aceste făgăduinţe ale lui Dumnezeu şi astfel aşteptând pe Domnul pentru împlinirea făgăduinţei Sale.

Ceea ce vrea Dumnezeu să dea într-adevăr poporului Său este Spiritul sfânt. Din pricina imperfecţiunilor cărnii, nici unul dintre noi nu putem fi umpluţi cu Spirit la început, cum a fost Învăţătorul nostru perfect. Dar pe măsură ce mergem la Dumnezeu dorind să fim umpluţi cu spiritul Său, dorind să fim în armonie cu El, dorind să fim în asemănarea caracterului Său, prin căutare găsim şi prin batere ni se deschide uşa.

Să nu ne temem că Tatăl nostru ceresc ne va da un răspuns rău la cererile noastre. Oare un părinte pământesc va da unui copil flămând o piatră când cere pâine; un şarpe când cere peşte; un scorpion când cere un ou? Sigur că nu! Trebuie să ştim că Tatăl ceresc este mult mai bun decât noi, mult mai blând, mult mai drept şi iubitor, şi că Lui Îi place să dea darurile Sale bune, Spiritul Său sfânt, ucenicilor consacraţi ai lui Isus care caută cu seriozitate.