Vol. 5 Noiembrie-Decembrie 1997 Nr. 1

COMUNISMUL CREŞTIN

Fapte 4:32-5:16

Spiritul lui Cristos este compătimitor, iubitor — Acest lucru a fost ilustrat în Biserica timpurie şi de atunci încoace — Iubirea este binevoitoare — Nu caută numai interesele sale — Încercarea comunismului — De ce a eşuat — De ce a fost permis — Anania şi Safira — Cât de aspră a fost pedeapsa lor.

„Iubiţi-vă cu căldură unii pe alţii.” 1 Petru 1:22.

W. T. 1 februarie 1916 (pag. 44-45)

Dumnezeu este iubire; şi toţi, în măsura în care au părtăşie cu Dumnezeu, trebuie să aibă asemănarea caracterului Său şi să fie iubitori, generoşi, amabili. Egoismul este de la Satan, adversarul. El este întruchiparea acelui spirit, fiindcă el a permis mândriei şi ambiţiei să-l conducă greşit. Lumea, sub influenţa prinţului acestei lumi, Satan, şi sub influenţa căderii, este o lume egoistă şi în acea măsură neevlavioasă.

Lucrarea Vârstei Milenare va fi să se dea întregii omeniri o posibilitate deplină de recuperare din cursa diavolului — spre restabilire, spre recuperare a tot ceea ce s-a pierdut prin Adam şi a fost răscumpărat pentru Adam şi pentru rasa lui prin Isus. Acesta va fi un Mileniu glorios, folositor şi edificator pentru toţi care vor dori şi vor asculta. Atunci Biserica va fi cu Isus pe plan spiritual, nevăzută de oameni şi înarmată cu toată puterea lui Dumnezeu. Este descrisă lucrarea ei, ca şi a Domnului. Ea va participa cu Domnul ei la conducerea Împărăţiei Sale, la funcţia Sa preoţească şi judecătorească — dând omenirii pedepse sau răsplăţi, iar acestea vor avea scopul educării oamenilor, a ridicării lor la starea de perfecţiune.

Vârsta Evanghelică este perioada în care Dumnezeu alege această Biserică din omenire. Toţi cei aleşi vor fi sfinţi, indiferent de liniile denominaţionale. Dumnezeu a destinat ca nimeni să nu facă parte din acea companie decât cei care sunt asemenea Fiului Său (Rom. 8:29). Biserica a primit încercare şi educaţie specială pentru glorioasa misiune menită ei — binecuvântarea de a judeca lumea. Biserica trebuie nu numai să aibă compătimire faţă de alţii, ci ea trebuie să cultive această calitate şi pentru atingerea asemănării în inimă cu Cristos şi pe cât posibil trebuie să aibă acea asemănare în viaţa exterioară şi în gândire.

Relatarea ne spune că în scurt timp numărul credincioşilor a fost de multe mii. Spiritul iubirii a început să ardă în inimile lor — mulţumirea faţă de Domnul, aprecierea favorii Sale, o dorinţă de a-L servi şi simpatie şi iubire faţă de fraţi.

Înţelegem că unii erau săraci; şi stăpâniţi de spiritul iubirii, cei avuţi au simţit că le-ar plăcea ca toţi cei mai săraci să aibă ca şi ei. La început ei au dat în particular unii altora, când şi-au dat seama de necesităţi. Apoi chestiunea a mers mai departe şi au organizat o mică comunitate. Mulţi dintre cei mai bogaţi şi-au vândut cele ce aveau şi au vărsat banii în casa Domnului, dorind ca o anumită sumă să li se dea lor şi tuturor celorlalţi membri ai comunităţii — şi să primească egal.

Acest lucru a manifestat un spirit foarte frumos, şi sub condiţii perfecte ar fi fost metoda cea înţeleaptă şi cuvenită. Aşa cum a fost, comunitatea s-a dovedit un eşec. Cu toate acestea, Domnul a permis se pare acea probă şi acel eşec pentru un scop bun — pentru a ne arăta că nu este posibilă asemenea comunitate printre poporul Său în prezent. Principiul comunităţii va prospera minunat imediat ce Împărăţia lui Mesia va fi stabilită; dar nu este practicabilă în prezent, aşa cum n-a fost nici în zilele apostolilor.

BARNABA N-A FOST UN APOSTOL

Această lecţie ni-l prezintă pe Barnaba, un om evlavios şi înţelept, o influenţă puternică în Biserică. Numele lui înseamnă mângâiere, şi evident era un nume potrivit. Numele lui propriu-zis era Iose; şi trebuie să fi fost un caracter foarte frumos când apostolii i-au dat numele său nou, Barnaba — implicând că avea un spirit frumos şi în viaţa sa zilnică era un „fiu al mângâierii” pentru fraţi şi pentru toţi cu care venea în legătură.

Barnaba avea o avere sau domeniu pe care l-a vândut şi a adus câştigul la picioarele apostolilor. El nu era apostol, căci ei erau numai doisprezece, iar acum numai unsprezece, datorită pierderii lui Iuda. Sfântului Pavel, al doisprezecilea apostol, „vasul ales al Domnului” şi „cu nimic mai prejos decât apostolii nespus de aleşi„ (2 Cor. 11:5), nu-i fuseseră încă deschişi ochii pentru adevărul Evangheliei.

Barnaba a fost cu totul dispus să-şi ia partea cu ceilalţi din ajutorul general; dar, printre cei care au acceptat condiţiile propunerii au fost şi Anania şi soţia lui, Safira. Aceştia aveau o proprietate pe care au vândut-o şi au păstrat o parte din preţ, aducând o parte apostolilor ca şi cum ar fi fost suma întreagă. De fapt, conspirând între ei, s-au înţeles să declare că banii pe care i-au predat în casă erau tot ce primiseră pe proprietate. Lecţia noastră ne spune despre felul în care Sf. Petru a tratat chestiunea. Sub conducerea Spiritului sfânt, el a spus, „Anania, pentru ce ţi-a umplut Satan inima ca să minţi pe Duhul sfânt şi să acunzi o parte din preţul moşioarei?” El i-a arătat lui Anania că moşia era a lui, că el nu era obligat s-o doneze acestei comunităţi, că era numai darul lui voluntar şi că astfel el minţise pe Dumnezeu şi nu numai comunitatea. Anania, auzind aceste cuvinte, a căzut mort — lovit de Domnul; şi soţia lui la fel, puţin mai târziu. O mare frică a venit peste toată adunarea când au auzit aceste lucruri.

DE CE N-A FOST PROPOVĂDUITĂ CĂINŢA

Fără îndoială Sf. Petru şi-a adus aminte de experienţa sa tristă odată când s-a lepădat de Domnul. Ne întrebăm, de ce n-a compătimit cu Anania şi Safira, arătându-le unde au greşit, îndemnându-i la pocăinţă şi unindu-se cu ei în rugăciune mai degrabă decât să pronunţe asupra lor pedeapsa morţii?

Gândul nostru este că aceşti doi vinovaţi nu erau de fapt copiii lui Dumnezeu — că ei nu primiseră conceperea cu Spiritul sfânt; şi că Domnul a folosit această ocazie pentru a da o mare învăţătură Bisericii — a le aminti că ei aveau de-a face, nu cu sânge şi carne, ci cu Iehova Dumnezeu. Din acest punct de vedere merita să fie sacrificate aceste două persoane sub judecata divină cu scopul de a învăţa Biserica, atunci şi în generaţiile viitoare, cât de neplăcută este ipocrizia în ochii Domnului — în special în legătură cu lucrurile religioase.

Dacă aceştia doi erau concepuţi de spirit, atunci pedeapsa lor era moartea a doua; şi noi n-am avea nici o bază scripturală să aşteptăm ca ei să fie înviaţi sau să fie luaţi în considerare de Domnul în viitor. Dar dacă ei au fost numai copii ai acestei lumi, neapreciind deplin lucrurile spirituale, interesele lor viitoare nu sunt distruse. Ei aparţin încă marii lumi a omenirii pentru care a murit Cristos şi care n-a primit încă deplin binecuvântările împăcării cu Dumnezeu prin Domnul Isus. Asemenea favoare glorioasă poate fi aşteptată pentru lume în general, curând — în Mileniu, când „toate familiile pământului vor fi binecuvântate” şi vor fi aduse la o cunoştinţă a Adevărului şi la o ocazie de a-l accepta spre mântuire.

Dacă presupunerea noastră este corectă, Anania şi Safira au fost într-o poziţie foarte diferită de cea a lui Iuda, care-L însoţise pe Domnul nostru ani de zile, care fusese martor la minunile Lui, care primise Spiritul Său sfânt şi prin puterea aceea scosese afară demoni, vindecase bolnavi etc. Gândul nostru caritabil pentru Anania şi Safira este că, dacă ei n-au primit Spiritul sfânt, ei au apreciat numai imperfect ceea ce au făcut. Deşi ei ştiau că practică o înşelare, se pare că ei n-au prins esenţa cuvenită a chestiunii. Speranţa noastră este că ei n-au păcătuit spre moarte; şi că viaţa pe care au pierdut-o va fi primită iarăşi la înviere, cu ocazia deplină de a îndrepta lucrurile şi de a hotărî în final loialitatea sau neloialitatea lor faţă de Dumnezeu sub iluminarea pe care o vor primi atunci.

Efectul intenţionat a fost realizat. Frica şi respectul mare faţă de Dumnezeu şi de toate care aparţin de El în religie au venit peste toată mulţimea. A meritat să fie pedepsită sever acea pereche, în vederea pregătirii făcute pentru binecuvântarea lor în viitor şi în vederea lecţiei pe care experienţa lor a adus-o pentru restul Bisericii.

ACELAŞI SPIRIT DE ÎNŞELARE ESTE ACUM

Noi nu suntem, cum a fost Sf. Petru, înzestraţi cu autoritate să reprezentăm interesele Domnului în judecarea altora. Se pare totuşi, din tot ce ştim, că există mulţi astăzi care duc o viaţă tot atât de înşelătoare. Nouă nu ni se permite să-i judecăm, dar ei se judecă prin ceea ce ne spun. Ei pretind că sunt consacraţi Domnului — Iehova — jertfiţi cauzei divine. Totuşi ei reţin mult prin voinţă proprie, pretinzând a fi urmaşi devotaţi ai lui Isus.

Unii dintre aceştia, fără îndoială, aparţin aceleiaşi clase ca şi Anania. Ei s-a asociat cu creştinii, dar n-au fost niciodată concepuţi de Spiritul sfânt şi în realitate n-au nici parte nici soartă cu Cristos. Alţii pot fi creştini adevăraţi, dar să reţină o parte din consacrarea lor. Dacă este aşa, cei din urmă pot fi siguri că (Domnul — n.t.) se va ocupa de ei. Astfel Apostolul spune, „Dacă ne-am judeca singuri, n-am fi (n-ar trebui să fim) judecaţi (de Domnul). Dar, când suntem judecaţi, suntem disciplinaţi de Domnul, ca să nu fim condamnaţi odată cu lumea” (1 Cor. 11:31, 32). Asemenea creştini, care zidesc pe Stânca Isus Cristos, se pare că vor trebui să treacă prin încercările înfocate arătate în Biblie, şi-şi „vor spăla hainele şi le vor albi în sângele Mielului” în mare strâmtorare — fiindcă n-au reuşit să trăiască la înălţimea legământului lor de jertfire completă. Apoc. 7:9-17.

Ar părea într-adevăr ca şi cum ipocrizia, despre care Biblia ne spune că este în mod special rea în ochii lui Dumnezeu, este practicată pe scară largă printre urmaşii nominali ai lui Isus. Pretenţii de crezuri pe care nu le cred şi o formă de evlavie fără putere par peste tot să ne spună că mulţi trăiesc făţarnic şi prin urmare sunt supuşi judecăţii divine. Lecţia pentru noi este, „Ţine bine ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa”.

Textul nostru de bază este potrivit aici. Noi trebuie să ne iubim unul pe altul — întâi pe Tatăl nostru ceresc, apoi pe Domnul nostru Isus; şi în final, trebuie să iubim şi după cum avem ocazia să servim pe fraţi. Angajaţi activ în această manieră, noi vom fi feriţi de ipocrizie şi gata pentru partea noastră în Împărăţia cerească.