Vol. 17, Mai-Iunie 2010, Nr. 4

CONDUCEREA LUI DUMNEZEU ÎN LUME ŞI ÎN BISERICĂ

„Căci nici de la răsărit, nici de la apus, nici din deşert, nu vine înălţarea. Ci Dumnezeu este Cel ce judecă: El coboară pe unul, şi înalţă pe altul.” Psalmul 75:6, 7.

R 5304 W. T. 1 septembrie 1913 (pag. 265-267)

 

Scripturile declară că pământul l-a dat îDumnezeuş fiilor oamenilor”. Părintele Adam a fost primul mare împărat al pământului. După căderea lui, această împărăţie peste fiarele câmpului, peştii mării şi păsările cerului, a fost lipsită de puterea omului perfect, deoarece omul a început să decadă. Această împărăţie a fost de asemenea lipsită de cârmuirea Tatălui ceresc prin duhul Său, din cauza neascultării omului. Iniţial s-a intenţionat ca omenirea să aibă cârmuirea lui Dumnezeu în toate rânduielile pământului. Însă omenirea a devenit nesănătoasă, sau dezechilibrată mintal. Aceasta este starea ei de când a decăzut prin păcat şi moarte.

Satan orbeşte, înşală şi amăgeşte omenirea asupra diferitelor subiecte, punând lumina ca întuneric şi întunericul ca lumină. Această putere a lui Satan este descrisă în Scripturi ca fiind a „prinţului acestei lumi”. Şi ni se spune cum conduce el. Promovând păcatul, el promovează ceea ce este în opoziţie cu Dumnezeu. El „lucrează acum în fiii neascultării”. Această lucrare durează de secole şi în mod special de la Potop. Înainte de aceasta, Satan a lucrat într-un mod oarecum diferit, deoarece oamenii erau în general mai obişnuiţi cu standardul potrivit şi mai puţin decăzuţi decât după aceea. Lungimea vieţii înainte de Potop a fost mai mare decât acum, media de viaţă acum fiind de treizeci şi cinci de ani.

Dumnezeu a intervenit foarte rar în aranjamentul pe care l-a încredinţat omului. Când rasa umană se uită înapoi, vede greşelile pe care le-a făcut. Fiind sub puterea „prinţului acestei lumi” şi permiţându-i lui Satan să o inducă în eroare, ea a căzut în diferite capcane. Omenirea a avut o experienţă mai aspră cu păcatul şi moartea decât ar fi crezut că este posibil. Apostolul Pavel ne atrage atenţia asupra faptului că omul n-a fost întotdeauna în această stare degradată. El spune că atunci când omul a păcătuit, Dumnezeu l-a lăsat în voia lui şi i-a permis să meargă pe calea lui — să se piardă în păcat şi în conducerea greşită.

De ce ar face Dumnezeu aceasta? Noi credem că intenţia Lui a fost ca astfel, în cele din urmă, în Veacul viitor, omenirea să vadă care este adevărata natură şi urmare a păcatului; ca ea să înveţe o lecţie importantă şi permanentă — că orice abatere de la standardul divin este dăunătoare; şi că această lecţie va fi recunoscută de îngeri — că şi ei vor vedea care este rezultatul păcatului şi vor avea această mare şi oribilă lecţie obiectivă înaintea lor. Nu putem citi în paginile istoriei ce a făcut omenirea în cursul acesta păcătos fără a fi dezgustaţi şi îngroziţi.

Apoi vedem cum omenirea s-ar fi putut ajuta dacă ar fi urmat calea lui Dumnezeu. Vedem că atunci când Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor respinse şi nu i-a oprit să urmeze un curs rău, au urmat excese teribile (Romani 1:28-32). Vedem că Dumnezeu a intervenit doar când, în situaţia lucrurilor dinainte de Potop, permiterea continuării acelui curs ar fi fost un mare rău. Gândurile oamenilor erau rele şi numai rele, încontinuu. Aşadar Dumnezeu a pus capăt acelei stări de lucruri prin Potop. Şi a început din nou cu Noe şi cu familia lui, care au fost salvaţi în corabie. Dumnezeu a intervenit doar pe alocuri, cum a fost în cazul ninivenilor, al sodomiţilor şi al amaleciţilor. În cazul sodomiţilor, Dumnezeu a făcut să plouă foc din cer, stabilind un exemplu şi felul de distrugere care va îmbunătăţi condiţiile — nu stabilind prin aceasta viitorul sodomiţilor, ci făcându-i un exemplu.

IMPERIILE LUMII AU ILUSTRAT PRINCIPII MARI

Când babilonienii au încercat să fie conducătorii lumii, se pare că ei au avut intenţii bune, sentimente bune faţă de omenire. Ei au dorit să dea lumii o guvernare bună. În unele privinţe, poate, conducerea lor a fost un beneficiu. În orice caz, n-a durat mult până ce succesul a adus cu el o măsură de aroganţă. Şi atunci Dumnezeu a permis altui popor să câştige înălţarea — medo-perşii. După ei, grecii au încercat să conducă lumea, cu o guvernare mai bună; şi apoi, după ei, romanii. Fiecare din aceste imperii mondiale, după o măsură de succes, s-a răsturnat şi progresul lor s-a ruinat.

Astfel Dumnezeu a permis, în linii mari, ca lucrurile să continue aşa, menţinând omenirea în limite generale în felul lor de guvernare slabă, şi i-a împiedicat numai când mergeau prea departe şi era posibil să împiedice Planul divin.

O avansare a existat într-un anumit fel. Scripturile spun că Nebucadneţar a devenit capul de aur — capul guvernării neamurilor. Avansarea a venit pentru că Dumnezeu a binevoit ca Nebucadneţar să aibă această ocazie, pentru că El a permis s-o aibă şi astfel naţiunea să aibă întâietate. Aşa a fost şi cu celelalte guvernări; şi Dumnezeu avea de-a face cu înălţarea şi dărâmarea. A permis astfel ca lumea să aibă o mulţime de guvernări diferite. Un alt caz, un anumit faraon era la putere în Egipt în timpul când Israel urma să fie eliberat din robie. În conformitate cu relatarea dată prin apostolul Pavel, Dumnezeu i-a spus lui faraon: Te-am ridicat înadins, ca să-Mi arăt în tine puterea Mea, şi pentru ca Numele Meu să fie vestit pe tot pământul.” Rom. 9:17; Exodul 9:16.

Lui faraon i-a fost astfel dată o ocazie de a ilustra anumite mari principii în baza cărora lucra Dumnezeu. Sunt unii care cred că Dumnezeu a lucrat la inima lui faraon să o împietrească şi să-l facă un om rău aşa cum a fost. Dar n-a fost aşa! El a fost un om rău din fire. Poate că Dumnezeu a permis ca alţi moştenitori să cadă de la poziţia lor pentru ca acest om să ajungă pe tron exact în acel timp. Dumnezeu l-a pus acolo în timpul acela — nu ca să-l poată influenţa pe faraon la rău, ci ca să poată arăta influenţa unei inimi neregenerate.

Pedepsele au venit. Lasă pe poporul Meu să plece” a spus Domnul. Astfel, după ce venea fiecare pedeapsă, faraonul îl implora pe Moise, servitorul lui Dumnezeu; iar după ce pedeapsa trecea, el spunea: Tu n-ai avut nimic de-a face cu pedeapsa. Oricum a trecut”. Şi astfel încă o pedeapsă venea. Şi tot mereu faraonul a ilustrat mila lui Dumnezeu, care tot mereu ridica pedeapsa şi avea milă de egipteni.

A fost o lecţie, nu despre faptul că Dumnezeu lucrează în om ca să-l facă rău şi să-l facă să înfăptuiască lucruri rele, ci o lecţie despre efectul împietritor al milei lui Dumnezeu — prin îndepărtarea pedepsei — a faptului că avea numai un efect rău, în loc să înmoaie inima. Tot aşa este cu mulţi din lume. Li se spune că Dumnezeu este dispus să-i ierte şi ei gândesc: Ei bine, atunci pot continua şi să mai păcătuiesc!” Din aceasta învăţăm o lecţie mare despre Mila lui Dumnezeu şi despre metoda Lui de a lucra cu oamenii. În cele din urmă a venit şi ultima pedeapsă. Totuşi, chiar şi după aceea faraonul şi egiptenii i-au urmărit ca să-i prindă pe israeliţi. Sfârşitul a fost că urmăritorii egipteni au fost înecaţi în Marea Roşie. Exodul 14:5-31.

DUPĂ VOIA LUI DUMNEZEU

Prin credinţă suntem convinşi că Dumnezeu supraveghează toate lucrurile de astăzi. Aşadar, dacă noi am votat pentru un candidat la ultimele alegeri prezidenţiale, şi dacă cel pe care noi îl credeam cel mai potrivit n-a fost ales, să nu credem că a fost o întâmplare. Trebuie să presupunem că Domnul ştia totul despre alegeri, şi că în aranjamentul divin unele lucruri sunt permise să se desfăşoare în anumite feluri; şi că, prin urmare, preşedintele, D-nul Wilson, a fost cel mai potrivit aranjamentului divin.

Trebuie să credem că toate lucrurile lucrează după planul voii lui Dumnezeu — nu că Dumnezeu are de-a face cu fiecare gând sau faptă a fiecărei persoane. Nu aşa! Dar Dumnezeu poate să reglementeze vânturile conflictului sau ale vrajbei aşa încât rezultatele să nu fie contrare aranjamentului divin. Putem fi asiguraţi că în ceea ce priveşte omul simplu, pentru Dumnezeu nu contează dacă e unul sau altul. În ceea ce priveşte lumea, Domnul nu are preferinţe sau favoriţi. El îndrumă şi conduce în privinţa principiilor, ca să producă în cele din urmă binele tuturor.

Astfel că Dumnezeu aranjează ca toate rânduielile lumii să ajungă curând la o criză, fie că permite unui rege să domnească, fie altuia; sau unuia să fie preşedinte, sau altuia. Toate lucrurile lucrează în armonie cu marele Său Program. Dumnezeu va înlătura pe „prinţul acestei lumi”, Satan, şi toate aranjamentele pe care acesta le-a făcut — le va înlătura printr-o cădere severă, printr-o mare răsturnare, şi Îşi va stabili propria Împărăţie care va aduce binecuvântare întregii omeniri — propria Împărăţie care va fi „comoara tuturor neamurilor”. Va fi Împărăţia lui Mesia şi a Miresei Sale, care va fi Comoştenitoare în Împărăţie. Este Împărăţia pentru care ne rugăm: Vie Împărăţia Ta, facă-se Voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”.

CHESTIUNI DE DISCIPLINĂ ÎN BISERICĂ

Vom aplica textul nostru în mod special la Biserică — Biserica fiind în mod special îndrumată de Domnul, şi la cei de care El este în mod special interesat. În aranjamentul Său, El a prevăzut punerea membrilor în Biserică. Dumnezeu a pus mădularele în trup, pe fiecare aşa cum I-a plăcut.” Şi Dumnezeu a rânduit în biserică, întâi, apostoli; al doilea, proroci; al treilea, învăţători; apoi, puteri miraculoase” etc., indicând diferite poziţii în Corpul lui Cristos. Trebuie să reţinem că, după cum spune apostolul, Dumnezeu a rânduit membrele în Corp.

În măsura în care douăzeci sau treizeci sau trei sute sau cinci sute sau o mie se pun în armonie cu voia Lui, El va rândui pe unii să fie Bătrâni, pe unii Diaconi etc. Cum îi va rândui? Prin vocea Bisericii. Oricine va primi numirea de a fi Diacon în Biserică trebuie să fie credincios Domnului şi fraţilor. Iar oricine va fi numit să fie Bătrân trebuie să considere aceasta un privilegiu şi să fie credincios Domnului şi fraţilor, aşa încât să fie folositor Bisericii şi să fie plăcut fraţilor, şi mai presus de toate să fie plăcut Domnului.

Acesta este gândul pe care apostolul îl dă în cuvintele către Bătrânii din Efes la despărţirea de ei (Fapt. 20:17-38). El le spune să fie cu băgare de seamă ca să hrănească Turma. Şi continuă să dea diferite sfaturi — cum să fie cu băgare de seamă, ca unii care trebuie să dea socoteală de ocaziile şi de responsabilităţile lor, pe care trebuie să le recunoască, venind de la Domnul şi de la fraţi.

Uneori, cu permisiunea Domnului — cu siguranţă nu fără permisiunea Lui — adunările, în încercarea lor de a exprima voia Domnului, ar putea spune: Acest frate a fost ales ca Bătrân data trecută şi nu-l vom alege şi de data aceasta”. Sau ar putea spune: A fost Diacon data trecută şi nu-l vom alege ca Diacon acum, ci îl vom lăsa neales”. Care ar trebui să fie atitudinea fratelui astfel neales?

SUPUNERE LA VOIA DOMNULUI

Am avut experienţe în această privinţă — scrisori de la cei astfel nealeşi, sugerând că ei consideră că adunarea a făcut o greşeală nerecunoscându-le capacitatea şi nealegându-i iarăşi. Iar răspunsul nostru a fost că noi nu ştiam ce gând a stat la baza acţiunii adunării, şi că noi nu ştim dacă adunarea a acţionat înţelept sau nu, însă gândul nostru este că fratele ar trebui să accepte aceasta ca venind de la Domnul.

Unul ca acesta ar trebui să-şi spună: „Am fost slujitorul adunării şi am apreciat aceasta foarte mult. Îmi dau seama că o asemenea înălţare este de la Domnul şi că serviciul care mi-a fost dat a fost de la Domnul. Dar acum, în providenţa lui Dumnezeu, nu voi fi supraveghetor timp de un an, sau şase luni etc. Poate că Domnul are în aceasta o lecţie bună pentru mine. Poate că Domnul doreşte să arate pe cine vrea să ridice şi pe cine nu. Aşadar, în loc să mă simt rănit sau ofensat sau supărat pentru aceast lucru, voi spune: Dacă pot vedea vreun lucru în care am neglijat din datoria mea, o voi considera ca o corecţie de la Domnul. Îmi voi aminti cuvintele Scripturii care zice: Fratele să se laude cu înălţarea lui”. Bogatul să se laude cu smerirea lui. Mă bucur că adunarea este suficient de independentă încât face ceea ce consideră a fi voia Domnului. În orice caz, voi încerca să recunosc faptul că înălţarea nu vine nici de la răsărit, nici de la apus, nici de la miazăzi, ci Dumnezeu este judecătorul, cel care hotărăşte, şi că El pune pe cine vrea peste rânduielile Bisericii”.