Conlucrători Cu Dumnezeu – VDM 25.2

CONLUCRĂTORI CU DUMNEZEU

Neemia 4

„Vegheaţi, fiţi tari în credinţă, fiţi oameni, întăriţi-vă!” 1 Cor. 16:13.

R 4912a W. T. 1 noiembrie 1911 (pag. 412-413)

Rugăciunea lui Neemia pentru Ierusalim şi pentru interesele sfinte concentrate acolo a continuat timp de câteva luni înainte ca răspunsul să vină dintr-odată. Împăratul, pe care el îl servea ca secretar confidenţial, a pregătit un banchet, fiind prezentă regina, precum şi Neemia şi alţii. Toţi zâmbeau şi se bucurau înveşmântaţi în mătăsurile şi cu bijuteriile lor, dar împăratul a observat că secretarul său de încredere avea o tristeţe care se vedea în spatele zâmbetului său. Aflând că nu era bolnav, s-a gândit că trebuia să fie o problemă a inimii — şi a întrebat ce era. Era un moment periculos pentru Neemia, căci împăraţii din vremea aceea erau autocraţi şi capricioşi. Tristeţea putea fi interpretată ca o lipsă de interes faţă de împărat şi de afacerile lui, sau ca o sută de alte lucruri care să arate dezaprobare faţă de o astfel de ocazie de bucurie.

Rugăciunea lui Neemia s-a ridicat instantaneu la Dumnezeu pentru înţelepciune să ştie cum să răspundă, căci el n-a primit înţelepciunea imediat, deşi se rugase mai înainte. El ştia că Atotputernicul putea să audă dorinţele inimii sale, exprimate sau neexprimate în cuvinte. El a primit înţelepciunea necesară pentru a da un răspuns înţelept şi reuşit, care nu l-a ofensat pe împărat, ci i-a stârnit interesul. I-a spus împăratului că tristeţea inimii sale era din cauză că patria părinţilor săi era ruinată. Rezultatul a fost că împăratul l-a numit guvernator special al Iudeii, cu deplină autoritate de a se ocupa de lucrare şi de a le cere guvernatorilor din provinciile înconjurătoare ajutor dacă era necesar.

ÎNŢELEPCIUNEA ARĂTATĂ PRIN METODE

Faptul că Neemia a fost un om înţelept şi nu doar un visător a fost dovedit prin metodele practice pe care le-a folosit. Fiind bogat, probabil şi-a finanţat expediţia, pe lângă suita de soldaţi etc., daţi de împărat. O călătorie de patru luni i-a adus la Ierusalim. Obiectivul venirii sale a fost ţinut secret. Timp de câteva zile a fost numai vizitator, văzând şi auzind. Apoi noaptea a făcut o inspecţie a vechilor ziduri ale cetăţii, în special a părţilor dărâmate şi a mormanelor de ruine din care se putea reconstrui. El a văzut posibilitatea executării planului şi şi-a schiţat în minte metoda. Apoi i-a chemat pe bătrânii şi pe reprezentanţii proeminenţi ai poporului, le-a explicat obiectivul venirii sale, le-a arătat autorizaţia sa de la împărat şi le-a sugerat o metodă de a începe imediat lucrarea de reparare.

El a înţeles necesitatea marii prudenţe, deoarece vrăjmaşii erau la fel de nerăbdători să-l împiedice cum era el nerăbdător să reuşească. Samaritenii erau geloşi. Ei erau rivali în închinare lui Iehova şi succesul lui Israel părea să implice că favoarea lui Dumnezeu era pentru evrei mai degrabă decât pentru samariteni. Pe lângă aceasta, toţi sperau să profite de sărăcia şi neajutorarea evreilor — gândind că nu era greşit să-i jefuiască atunci când li se oferea ocazia. Planul lui Neemia a fost aprobat. Conducătorii din fiecare parte a cetăţii s-au unit în lucrare cu muncitorii, şi fiecare a zidit zidul cel mai apropiat din faţa părţii casei lui. Acesta a fost un plan înţelept, căci fiecare era în mod special interesat ca zidul să fie puternic în apropierea lui, şi un anumit grad de mândrie potrivită se lega de lucrare, ca un monument proeminent al iscusinţei ziditorului — o recunoaştere în sine, sau o discreditare.

Neemia s-a unit în lucrare cu ceilalţi, servitorii lui care-l însoţeau participând de asemenea. Spiritul său de zel a fost o inspiraţie pentru poporul descurajat, care s-a întărit şi speranţa a început să prospere. Apoi a venit descurajarea şi împotrivirea din partea duşmanilor. A fost plănuit chiar un atac, dar aflând despre acesta, Neemia aşa a îndrumat lucrul încât capii de familii au menţinut o pază armată în timp ce ceilalţi munceau, purtând şi săbii pentru autoapărare.

Când vrăjmaşii au aflat că ei erau pregătiţi, atacul propus a fost abandonat şi s-a ajuns la descurajare. Efortul a fost luat în râs, ridiculizat ca imposibil, şi oricum nu merita. Cei care nu erau obişnuiţi cu munca manuală au ajuns să sufere, să slăbească şi să se descurajeze. Cu cât creşteau zidurile, cu atât era mai dificil să pună pietrele şi mortarul, şi cu cât mai multe pietre erau puse în zid, cu atât mai puţine din cele potrivite rămâneau printre moloz. Era un timp de probare a credinţei şi loialităţii faţă de Dumnezeu. Încercări şi dificultăţi sunt permise să vină peste tot poporul lui Dumnezeu tocmai pentru aceste probări. Biruitorii se dezvoltă prin diferite experienţe pentru serviciul divin.

„FIŢI TARI ÎN CREDINŢĂ”

Se poate întreba de ce au fost probate credincioşia şi curajul lui Neemia şi ce răsplată au avut. Răspundem că o răsplată a dezvoltării caracterului urmează fiecărei străduinţe bune. Răsplata celor care au trăit credincios în timpul lui Neemia diferă esenţial de răsplata celor credincioşi dintre urmaşii lui Isus. Acestora din urmă li se promite o parte cu Învăţătorul în Împărăţia Sa Mesianică glorioasă. „Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a găsit plăcere să vă dea împărăţia.” „Celui care va birui îi voi da să stea cu Mine pe scaunul Meu de domnie.” Luca 12:32; Apoc. 3:21.

Dar Neemia nu putea avea nicio parte în aceste făgăduinţe ale Împărăţiei, deoarece el a trăit înainte de chemarea la Împărăţie — înainte de Cincizecime. El şi alţii din acel timp, care au manifestat credincioşie şi loialitate, nu sunt menţionaţi personal de sf. Pavel în Evrei 11, dar sunt fără îndoială incluşi în listă. Despre ei apostolul a declarat: „Ei au primit mărturie că erau plăcuţi lui Dumnezeu”. Sf. Pavel declară că ei îşi vor primi răsplata — o parte în faza pământească a Împărăţiei, după ce Biserica îşi va fi primit mai întâi partea sa cu Răscumpărătorul în faza cerească a Împărăţiei, „pentru că Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să nu ajungă ei la desăvârşire fără noi”.

Cuvintele sf. Pavel din textul nostru învaţă aceeaşi mare lecţie, a necesităţii dezvoltării caracterului din partea tuturor celor care speră să fie moştenitori ai lui Dumnezeu şi comoştenitori cu Isus Cristos Domnul lor. Ei trebuie să vegheze şi să se roage, trebuie să „fie tari în credinţă” contra diferitelor împotriviri ale lumii, ale cărnii şi ale adversarului. Trebuie să se comporte ca oameni, „tari în Domnul şi în puterea tăriei Lui”. Trebuie să fie puternic dezvoltaţi, prin încercările, dificultăţile şi obstacolele biruite în numele Domnului şi cu ajutorul Lui.