CORPUL MURITOR, SERVITORUL NOII MINŢI

„Ci mă port aspru cu trupul meu şi-l ţin în stăpânire, ca nu cumva … să fiu eu însumi

dezaprobat.” 1 Cor. 9:27.

R 5001 W. T. 1 aprilie 1912 (pag. 111-112)

Sf. Pavel a avut mare succes ca soldat al crucii; şi din epistolele lui câştigăm multă informaţie în privinţa modului în care să luptăm cu slăbiciunile noastre cu succes. În textul nostru apostolul vorbeşte în special despre sine, cu intenţia evidentă de a da o învăţătură tuturor din poporul Domnului cărora el li s-a adresat la acel timp, sau cărora vor primi ulterior cuvântul său — inclusiv nouă.

Ideea nu este că noi trebuie să ne ţinem reciproc în stăpânire, nici că Domnul ţine în stăpânire corpul nostru, ci ni se dă o însărcinare specială în ceea ce priveşte corpul nostru, şi că noi vom fi făcuţi răspunzători pentru conduita lui. Această afirmaţie, „Mă port aspru cu trupul meu”, ar fi adevărată numai pentru unul care a fost conceput de Spirit sfânt şi care a devenit o Nouă Creatură în Cristos Isus. Dar deşi individul este socotit un membru al Corpului lui Cristos, adoptat în familia lui Dumnezeu şi numit fiu al lui Dumnezeu, el, desigur, n-a primit încă trupul spiritual promis, ci aşteaptă să-l primească la înviere.

BUNELE INTENŢII NU SUNT SUFICIENTE

Între timp, Dumnezeu cheamă pe toţi cei concepuţi de spirit să-şi demonstreze loialitatea faţă de dreptate şi credincioşia lor prin practicarea acestora în corpurile lor muritoare. Când au venit în Cristos, ei au făcut o deplină consacrare a lor, a corpurilor şi a tot ce este al lor, în serviciul Domnului. Datorită acestui Legământ de sacrificiu, ei au fost socotiţi ca membri ai Corpului lui Cristos şi concepuţi de Spirit sfânt — fii ai lui Dumnezeu. Nu este însă suficient să ne declarăm intenţia; ci Dumnezeu permite dificultăţile şi încercările vieţii pentru a ne dovedi credincioşia în privinţa sacrificiului pe care l-am făcut. Şi deşi face prevederi pentru neajunsurile corpului nostru muritor, cu toate acestea, El ne face răspunzători pentru corpurile noastre, pentru cuvintele şi acţiunile noastre. El ne cheamă să fim Noi Creaturi; şi trebuie să ne dezvoltăm caracterele în aşa măsură încât Noua Creatură să combată, după cele mai bune puteri ale sale, tot ceea ce este opus noii voinţe. Prima parte a textului declară, „Mă port aspru cu trupul meu”, adică, îl ţin subordonat, sub restricţie.

Cei care se ocupă de cai ne spun că toţi caii trebuie să fie îmblânziţi; şi că a îmblânzi un cal este dificil de realizat şi cere multă forţă. Obiectivul în a lucra astfel cu calul nu este de a continua să-l îmblânzească pe animal în fiecare zi, ci să-l îmblânzească o dată pentru totdeauna, pentru a putea fi pus la un anumit serviciu. Această ilustraţie pare potrivită cu gândul apostolului.

Ca Nouă Creatură apostolul avea un corp muritor care era răzvrătit împotriva voinţei lui Dumnezeu, şi astfel trebuia să se poarte cu el într-un mod ferm, pentru a-l aduce sub controlul stăpânului — noua minte, al cărei Cap este Cristos. Dacă trupul învaţă această lecţie de supunere, el poate fi un servitor bun, folositor noului stăpân şi să servească până la moarte, întocmai cum un cal poate fi îmblânzit şi să servească bine stăpânului său. Acesta este gândul din cuvintele apostolului, „Mă port aspru cu trupul meu”. În esenţă, apostolul spune: „Trebuie să-mi îmblânzesc această natură umană, s-o forţez să fie în armonie cu noua voinţă şi s-o aduc în supunere, făcând-o servitor al meu, Creatură Nouă. Aceasta o fac deoarece este voinţa divină şi chiar lucrul la care am fost chemat.

Ca Nouă Creatură doresc să arăt că sunt loial principiilor dreptăţii şi adevărului peste tot. Dar acest corp vechi este mai mult sau mai puţin răzvrătit împotriva lui Dumnezeu şi împotriva principiilor aranjamentului divin. Şi este de datoria mea să văd în ce măsură pot să îndeplinesc această chestiune — aducerea minţii vechi în supunere lui Dumnezeu şi dreptăţii. Şi în măsura în care mă fac un servitor al dreptăţii, Dumnezeu mă va folosi, şi în acea măsură voi creşte şi voi deveni un învingător. Făcând aceste lucruri îmi va fi dată intrare în Împărăţia veşnică a lui Isus Cristos. Dar dacă nu reuşesc să îndeplinesc aceasta, nu voi reuşi să ajung la dezvoltarea caracterului pe care toţi cei care vor fi socotiţi membri ai Corpului lui Cristos trebuie să-l aibă.

După cum spune sf. Pavel în alt loc, Dumnezeu a preorânduit să aibă o Biserică, şi toţi cei care vor fi din această Biserică trebuie să devină asemănări ale Fiului Său, Isus Cristos (Rom. 8:28-30). Astfel, dacă sf. Pavel voia să rămână un membru al acestui Corp al lui Cristos, el trebuia să-şi ţină corpul uman supus, trebuia să-şi subordoneze natura pământească, nu numai aducând-o în supunere faţă de lucrurile care ar fi pentru dreptate şi adevăr, ci aducând-o în supunere şi în privinţa lucrurilor naturale. Aşa trebuie să facă toţi cei care vor să ajungă „mai mult decât biruitori” în lupta cea bună; este necesar să realizăm această plinătate a serviciului; să fim credincioşi până la moarte şi să arătăm această consacrare, nu numai în minţile, ci şi în corpurile noastre muritoare.

Când apostolul spune aici că el ar fi în pericol de a fi „dezaprobat” dacă nu-şi aducea corpul în supunere şi astfel nu se dovedea a fi un învingător, aceasta era echivalent cu a spune că nu reuşea să-şi asigure chemarea şi alegerea. El a fost chemat să devină un moştenitor al lui Dumnezeu şi comoştenitor cu Isus Cristos. Dacă, deci, el nu reuşea să-şi îndeplinească partea sa din contractul de sacrificiu, ar fi devenit dezaprobat în ceea ce priveşte alegerea. Nu câştiga alegerea. Pierdea alergarea pe care o începuse.

OBICEIURILE FAC CARACTERUL

Este de datoria noastră să veghem asupra noastră înşine ca să nu ne facem rău, ca trupul nostru să ne facă un serviciu bun şi să nu ne aducem daune. Un bărbat sau o femeie sau un copil care ar umbla prin casă trântind uşile şi ar spune numai, „M-am grăbit şi n-am avut ce face”, n-ar fi gentil. N-ar fi un domn, sau ea n-ar fi o doamnă. Oricine nu cultivă gentileţea, nu cultivă roadele Spiritului. Pierde o ocazie glorioasă de a se instrui — de a-şi ţine corpul în stăpânire, de a fi pe calea în care să facă lucrurile într-un mod inteligent, raţional. Persoana care trânteşte uşile cu zgomot şi umblă zgomotos este una care nu se gândeşte la ceilalţi oameni şi la interesele lor. Când vorbim despre noi tot timpul şi ne gândim la noi tot timpul, este o dovadă de egoism. În toate aceste lucruri Domnul aşteaptă de la noi să ne ţinem corpurile în stăpânire şi să arătăm grijă în ţinerea lor în stăpânire, atât în lucrurile mici ale vieţii cât şi în lucrurile mari.

Dacă Domnul nostru Isus ar fi aici, nici unul dintre noi nu s-ar aştepta de la El să umble zgomotos, să trântească uşile casei sau să fie risipitor. Domnul nostru a fost foarte econom în ambele cazuri, când a hrănit patru mii şi cinci mii de oameni. Deşi era mâncare din belşug pentru a hrăni mulţimea, El le-a spus ucenicilor să „strângă fărâmiturile care au rămas, ca să nu se piardă nimic”. Ioan 6:12.

În acest mod a văzut dragul Fiu al lui Dumnezeu lucrurile; şi noi dorim să fim asemenea Lui. În zidirea caracterului, noi trebuie să voim şi să intenţionăm să facem corect. Persoana care practică în privinţa lucrurilor mici va fi atentă şi în lucrurile mai mari. Chiar şi acele cu gămălie, acele de cusut şi hârtia trebuie să le folosim cu grijă. Nu înseamnă că trebuie să fim zgârciţi — să nu vrem să dăm un ac cu gămălie dacă cineva doreşte unul — ci să nu ne gândim să le risipim nici chiar pe acestea zicând: „O, acele cu gămălie costă mai nimic oricum”. Domnul a fost întotdeauna generos, dar a fost econom. Aşa trebuie să fim toţi. Trebuie să ne ţinem corpul supus minţii noi. Noua minte trebuie să fie atentă la aceste lucruri şi să ţină vechiul corp în serviciu.