„Credincios pînă la moarte”

Apoc. 2:1-17

„Fii credincios pînă la moarte şi-ţi voi da coroana vieţii”. v. 10

Apocalipsa o carte de simboluri — Şapte etape succesive în istoria bisericii creştine simbolizate prin „Cele şapte biserici care sînt în Asia” — Numele bisericilor sînt caracteristice — Marea apostazie — Biserica adevărată numiţi „învingători” — Întoarcerea Domnului în timpul perioadei Laodiceene din istoria bisericii.

W.T. 1916 (346-348)

Deşi mesajele date celor şapte biserici specificate în Apocalips, fără îndoială au fost aplicabile la ele în mod potrivit, ele au o încă mai largă aplicare la întreagă biserica Evanghelică, numărul şapte reprezentînd completul. Cartea Apocalipsei este o carte de simboluri, pe care Domnul nostru „a trimes-o şi a făcut-o cunoscută (a spus-o în semne şi simboluri) prin îngerul Său la robul Său Ioan” (Apoc. 1:1). Studenţii Bibliei ştiu că această carte abundă în simboluri sau semne; şi noi sîntem satisfăcuţi că acestea sînt regula şi că literalul este excepţia, fiind folosit numai cînd nu se poate evita.

Deci, pentru a fi în armonie cu restul cărţii, „cele şapte biserici care sînt în Asia” trebuie să fie simbolice; şi, deoarece cartea este în primul rînd istorie scrisă înainte, ele trebuie să simbolizeze şapte etape succesive din istoria bisericii creştine, acoperind perioada între prima şi a doua venire a lui Christos. Noi credeam că împlinirea dovedeşte corectitudinea acestei poziţii.

În primul capitol avem o descriere a „Unuia care semăna cu Fiul omului”, după cum îl vede apostolul Ioan în viziune. Una sau mai multe din trăsăturile acestei descrieri ar părea să fie în special potrivite fiecărei etape succesive a bisericii; şi în fiecare caz, cel care trimite mesajul este aşa descris. Ultima parte a fiecărui mesaj este o promisiune pentru „învingători” şi este de asemenea adaptată diferitelor perioade ale istoriei bisericii.

Pentru a da o privire de ansamblu acestui aranjament, vom remarca poziţia lor crono-logică. Efes acoperă perioada din timpul apostolilor; Smirna, timpul persecuţiilor păgîne ajungînd pînă prin 325 d. Chr, cînd Constantin a ajuns împăratul Romei şi s-a declarat în favoarea creştinismului. Pergam cuprinde perioada de tranziţie în timpul căreia s-a ridicat papalitatea; Tiatira cuprinde spaţiul în care biserica adevărată a fost în pustie, iar biserica apostată a stat ca o regină şi a trăit încîntător cu regii pămîntului. Sardes include un interval scurt chiar de dinaintea reformaţiunii; Filadelfia, perioada de la refor-maţiune pînă în vremurile recente; iar Lao-dicea, biserica nominală de astăzi.

Mesajul către biserica din Efes

Cuvîntul Efes înseamnă întîi, de dorit. În timpul acestei perioade, Domnul nostru „ţinea şapte stele în mîna Lui dreaptă” etc. (cap. 1:20). Mesagerii bisericilor — Sf. Pavel, Sf. Petru, Sf. Ioan etc. — au fost atît de cu tărie conduşi şi ţinuţi în mîna Domnului nostru Isus în timpul acestei epoci, încît noi le acceptăm învăţăturile ca fiind ale Lui, crezînd că cuvintele lor au fost în realitate cuvintele Lui. Această etapă a bisericii este lăudată pentru osteneala ei credincioasă, răbdătoare, şi pentru puterea ei de discernămînt a adevărului şi a învăţătorilor adevăraţi — Fapte 20:28-30; 1 Cor. 11:19.

Pentru această perioadă a fost caracteristic faptul că „ei au părăsit tot şi l-au urmat”. Ei au primit cu bucurie răpirea bunurilor lor. Au vîndut ce au avut şi au dat celor în nevoie. Deşi, adesea, lipsiţi de pîinea acestei vieţi prezente, ei nu numai că au avut Pîinea Vie, dar au avut şi făgăduinţa „pomului vieţii care este în raiul lui Dumnezeu”. A se aminti că toţi pomii din Eden erau pomi ai vieţii, dar că acela din mijlocul grădinii a fost atunci pomul oprit, din care mîncîndu-se, prin neascultare, a venit moartea asupra lui Adam şi asupra întregii lui rase. Pomul din mijlocul grădinii a fost numit „pomul cunoştinţei binelui şi răului”; şi făgăduinţa Domnului nostru, din studiul de astăzi, este că învingătorii din vîrsta Evanghelică vor avea deplină libertate să se împărtăşească din acel pom, sub cele mai binecuvîntate şi satisfăcătoare condiţii, cînd cunoştinţa le va fi spre folos, sub aprobarea divină, şi nu le va aduce atunci un blestem.

Biserica din Smirna

Smirna înseamnă amărăciune. Mir şi Mara sînt cuvinte înrudite. Această etapă a bisericii creştine a fost perioada celor mai amare persecuţii sub împăraţii romani, de la Nero la Diocleţian. În mesajul Său către biserica din această epocă, Domnul nostru se numeşte pe Sine „Cel dintîi şi Cel de pe urmă, Cel ce a murit şi a înviat”. În nici un alt sens sau mod n-ar putea fi El primul şi ultimul, decît ca singura creaţie directă a Tatălui, prin care toate celelalte au fost create. Orice altă vedere ar fi în conflict cu Scripturile: Apoc. 3:14; Col. 1:15; 1 Cor. 8:6; Ioan 1:1-3.

„Diavolul are să arunce în temniţă pe unii din voi ca să vă încerce şi veţi avea un necaz de zece zile”. Astfel a informat Domnul pe servii Lui credincioşi din această perioadă, că timpul lor va fi un timp de mare persecuţie. Roma păgînă simbolizată aici prin Diavolul, a fost cel mai diavolesc din toate guvernele pămînteşti, dacă este văzută în lumina persecuţiilor ei sîngeroase. Cele zece zile simbolice se referă la ultima şi cea mai severă ((5)) persecuţie de sub împăraţii romani — aceea a domniei lui Diocleţian 303-313 (d. Chr.). Cei care au citit istoria acestei perioade pot înţelege adîncimile cuvintelor „ca să vă încerce”. Unele din cele mai măreţe ilustraţii ale suferinţei creştine pe care le-a văzut lumea vreodată, s-au petrecut în timpul perioadei Smirna a bisericii. Chemarea a fost pentru credincioşie pînă la moarte; făgăduinţa a fost că învingătorii „nu vor fi vătămaţi de a doua moarte”, ci vor căpăta coroana vieţii — nemurirea.

Biserica din Pergam

Pergam înseamnă înălţare pămîntească. Vorbitorul este „Cel care are sabia ascuţită cu două tăişuri” (greceşte: cu două guri) — Cuvîntul lui Dumnezeu. În timpul acestei perioade, în timp ce biserica nominală devenea populară, creştinii adevăraţi erau încercaţi şi probaţi prin introducerea şi dezvoltarea ideilor păgîne şi papale. Preoţii păgîni, ne voind să-şi piardă poziţiile de onoare şi de influenţă printre popor, au căutat să-şi adapteze ideile ca să se potrivească noii religii. Astfel, în timp ce nominal declarau creştinismul, au adus cu ei în biserica creştină multe din ideile lor de dinainte. Acestea au fost în cele din urmă altoite în adevărata tulpină — „credinţa dată o dată sfinţilor” — Iuda 3.

Astfel, treptat, biserica a fost dusă în eroare, în practici rele şi departe de Dumnezeu. Aceasta este ceea ce vrea să spună în vers. 14 prin aluzia la Balaam şi Balac. A se aminti că Balaam, care fusese un profet al lui Dumnezeu, a învăţat pe regele Balac, cum să ispitească pe Israel spre păcat, şi astfel a înfăptuit ceea ce nu putea îndeplini prin propriile lui puteri (Nr. 23; 24; 31:16). Astfel, aceşti preoţi păgîni au învăţat biserica să se complacă în curvia spirituală, aducînd astfel asupra ei ruina nimicitoare a mîniei lui Dumnezeu.

„Învăţăturile Nicolaiţilor” par să fie teoria domniei sau căpeteniei în biserică. Conflictul în legătură cu cine să fie cel mai mare, a existat printre mulţi din patriarhii — părinţii bisericilor proeminente. La conciliile lor a existat o luptă aprigă pentru supremaţie. Tendinţa a fost spre un cap pămîntesc şi desigur mulţi au tînjit onoarea. Patriarhii din Ierusalim, Antiohia, Constantinopole şi Roma au fost cei mai proeminenţi. Primii doi s-au retras din conflict, dar cearta a continuat cîteva sute de ani între Constantinopole şi Roma. S-a liniştit numai printr-o diviziune a bisericii cea de răsărit sau biserica greacă, acceptînd pe patriarhul din Constantinopole ca şi cap al ei; cea de apus sau biserica papală, recunoscînd pe episcopul — papa sau părintele — din Roma.

Mulţi dintre adevăraţii urmaşi ai Învăţătorului din biserici, au denunţat această încercare de a nu se supune poruncii directe a lui Isus „să nu numiţi pe nimeni tată” (Mat. 23:9). Desigur, ei au suferit persecuţia făgăduită (2 Tim. 1:12). Această clasă din Pergam este lăudată de către Domnul nostru prin simbolul „Antipa, Martorul Meu credincios”. În greceşte, anti înseamnă împotriva şi papa înseamnă părinte. În această etapă de dezvoltare a bisericii, cei care au căutat să fie populari au primit retribuţii de la biserică; dar promisiunea către învingători este cea de plăcere şi onoare, care vor fi veşnice.

Biserica din Tiatira

Tiatira pare să însemne „parfumul dulce al sacrificiului”. Aceasta a fost perioada persecuţiei papale. Biserica fecioară îndura greutăţile pustiei, în timp ce biserica apostată stătea pe tronul iubitului ei regal. Mesajul este trimis de către Cel „care are ochii ca para focului”, ca să vegheze asupra celor credincioşi ai Lui în timp ce ei au călătorit prin văile întunecoase ori s-au ascuns în grotele mai întunecoase ale pămîntului; şi „picioarele ca arama aprinsă”, ca să umble alături de ei, în timp ce ei escaladau munţii colţuroşi sau călătoreau osteniţi, căutînd un loc să semene sămînţa adevărului.

Mesajul conţine o aluzie la un vechi profet credincios care a fugit ca să-şi scape viaţa în pustie, de mînia soţiei idolatre a unui rege. Ilustraţia este din istoria profetului Ilie (1 Regi 18:19). Izabela a fost protectoarea preoţilor lui Baal. Soţul ei a fost împărat şi ea i-a mînuit puterea pentru scopurile ei proprii. Seceta de 3 ani şi jumătate a fost, evident, un tip al „vreme, vremi, şi o jumătate de vreme” — 1260 ani — de foamete spirituală, „nu foamete de pîine, nici sete de apă, ci foame şi sete după auzirea cuvintelor Domnului.” — Amos 8:11.

A doua venire a Domnului

Sardes, se spune că înseamnă ceea ce rămîne, ca şi cum ea a însemnat o rămăşiţă nefolositoare, ceva din care ieşise viaţa sau virtutea. Biserica nominală, în timpul acestei perioade, părea a fi ceea ce nu era, avînd o formă de evlavie fără putere. Sardes era ceea ce a rămas din biserica adevărată, care fusese dusă în pustie; dar, cînd persecuţia a început să scadă, şi zelul ei s-a micşorat. Persecuţia a dezvoltat întotdeauna vigoarea bisericii.

Mulţi au astăzi caracteristicile Sardes. Pentru aceştia există o avertizare fatală în Apoc. 3:3. A doua venire a Domnului nostru este descrisă de şapte ori, ca fiind ca un hoţ, pe furiş. Numai celor care veghează le este cunoscută apropierea unui hoţ. Cei care dorm vor fi treziţi numai după ce El a luat stăpînirea deplină, după ce lucrarea Lui de nimicire a progresat. Deşi ei se pot trezi atunci, este prea tîrziu. Ei au fost depăşiţi. Astfel Domnul nostru va fi prezent, dar invizibil şi necu-noscut — exceptînd pe cei veghetori — timp de cîţiva ani după sosirea Lui; şi prezenţa Lui va fi recunoscută de către cei ce dorm, numai cînd zgomotul stricării casei celui tare creşte treptat. Atunci, încet, îşi vor da seama ce este şi care va fi rezultatul.

Motivul pentru care mulţi creştini declaraţi nu pot recunoaşte Parousia Domnului nostru — prezenţa — este că ei caută un Christos în trup, vizibil ochiului trupesc, făcînd o demonstraţie impunătoare, pe care ei n-o pot pune la îndoială. Nedîndu-şi seama de faptul că corpurile spirituale nu pot fi văzute de ochi omeneşti fără o minune, ei nu pot înţelege cum poate El fi prezent în timp ce „toate rămîn aşa cum erau de la începutul zidirii” (2 Pet. 3:3, 4). Astfel, ei nu pot înţelege „semnele timpurilor”, care revelează întoarcerea Lui.

((6))

Biserica din Filadelfia

Filadelfia înseamnă iubire frăţească, după cum este bine cunoscut. Această etapă din istoria bisericii, evident a început la reformaţiune; şi există mulţi care încă trăiesc, avînd caracteristicile descrise.

Există o asemănare considerabilă între lucrarea începută la Rusalii şi aceea a lui Luther şi a prietenilor lui. Reformaţiunea a fost, într-un sens, începutul unei ere noi, o auroră de lumină acolo unde totul fusese întuneric, separarea adevărului de fals şi un nou început pe calea adevărului. Fără îndoială că toate puterile lui Satan au fost exercitate pentru a închide uşa deschisă atunci; dar „Cel Adevărat” spusese: „pe care nimeni n-o poate închide”. Comparată cu oştile puternice ale vrăjmaşilor lor, mica ceată de reformatori avea doar „puţină putere”, dar ei ştiau că au adevărul şi se încredeau pe deplin în Cel care l-a dat. Astfel, Învăţătorul a putut spune ,,ai păzit Cuvîntul Meu şi n-ai tăgăduit Numele Meu”.

În timpul perioadei Filadelfia, în special în prima şi ultima fază a ei, credincioşii au fost, fie obligaţi să iasă din templul nominal, fie scoşi afară pentru mărturia lor făţişă. Răsplata promisă lor este că vor fi, nu doar o parte neimportantă, ci una vitală — un stîlp în Templul cel adevărat şi veşnic — o parte care nu poate fi îndepărtată, atîta timp cît există construcţie. În timpul stării lor de încercare, numele lor au fost scoase afară ca rele. Ei au fost înfieraţi ca necredincioşi şi eretici. Ei n-au fost recunoscuţi ca şi copii ai lui Dumnezeu, ca şi cetăţeni ai patriei cereşti, ca şi creştini. Toate acestea vor fi inversate. „Domnul cunoaşte pe cei care sînt ai Lui” şi la timpul cuvenit îi va recunoaşte pe deplin şi veşnic.

Biserica nominală de astăzi

Se interpretează că Laodicea înseamnă un popor încercat sau judecat. Descrierea ne arată că ei au fost încercaţi şi găsiţi uşori. Dacă înţelegem ce a vrut să spună Christos în acest mesaj, el este în special trimis acelora care-i pretind numele, dar neagă adevărul pe care El însuşi îl prezintă aici. Fie ca aceia care citesc acest mesaj special să facă aşa, cu grijă de-osebită.

„Începutul zidirii lui Dumnezeu” „Ce credeţi voi despre Hristos? Al cui fiu este?” (Mat. 22:42). Această întrebare a avut multe răspunsuri. Mai multă teologie biblică şi mai puţină teologie din cărţile de cîntări ar fi făcut subiectul mai clar tuturor. Doctrina trinităţii este total opusă Scripturii şi nu are nici măcar un text rezonabil să o sprijină, dacă binecu-noscuta introducere a lui 1 Ioan 5:7 este înlăturată şi dacă este înţeles cum se cuvine Ioan 1:1. Noi sugerăm ca orice cititor, care nu vede clar acest subiect, să citească cu grijă şi cu rugăciune cap. 17 al Evangheliei după Sf. Ioan.

Mesajul către etapa Laodiceană a bisericii ilustrează biserica nominală de astăzi, aşa cum o vede Domnul nostru. Într-un sens, ea nu este rece. Ea are mult zel, dar nu conform cunoştinţei. Ea şi-a organizat armatele, şi-a dezvoltat maşinăria şi şi-a înmulţit magazinele; dar totuşi vrăjmaşul nu cade în faţa ei. Ea pretinde că principalul ei obiectiv este să convertească pe păcătoşi, să nască copii spi-rituali. Profetul pune aceste cuvinte în gura creştinilor nominali, cînd aceştia se trezesc la o cunoştinţă a situaţiei: „Am conceput, am simţit dureri şi, cînd să naştem am fost ca şi cum am fi născut vînt; n-am lucrat mîntuirea ţării şi n-am dat naştere locuitorilor lumii” (Is. 26:16-18). Aceasta se spune după ce ei şi-au dat seama de prezenţa Domnului.

Noi să nu căutăm lumina unde a rămas puţină, ci reflecţiile unei glorii trecute care pălesc. Nuanţa ştearsă care apare acum, este numai fumul iluminat de razele pătrunzătoare de la mîna care scrie sus pe perete „Mene, mene, techel upfarsin” adică, „numărat, numărat, cîntărit şi împărţit” (Dan. 5:25-29). Domnul nostru s-a întors, necunoscut bisericii Laodiceene. El a stat la uşă şi a bătut. Dacă erau treji, ar fi auzit. Domnul nostru a prezis clar că va veni ca un hoţ; dar n-a spus la care ceas.

În timp ce biserica nominală este încă, după cît se pare, în putere, în timp ce vechea glorie pluteşte încă în jurul ei, în timp ce este încă respectabil şi onorabil a fi un membru al bisericii, Turma Mică a căutătorilor de adevăr sînt dispreţuiţi şi respinşi. Ei sînt acoperiţi de ocară, pentru că îndrăznesc să arate greşelile unei biserici lumeşti. Ei sînt priviţi de sus, de către cea care şade ca „o regină mîndră, ridicată pentru ca să poată avea o cădere mai mare.” — Apoc. 18:7, 21.