CREDINŢA, BAZA ODIHNEI ADEVĂRATE

„Căci noi, care am crezut, intrăm în odihnă.” Evrei 4:3.

R 5433 W. T. 1 aprilie 1914 (pag. 104-105)

În textul nostru sf. Pavel se referă la faptul că Legea a dat pentru evrei odihnă fizică în a şaptea zi a săptămânii, în al şaptelea an, în al patruzeci şi nouălea şi al cincizecilea an, şi că aceste sabate erau tipice ale unei odihne mai bune. El arată că toţi care cred în Cristos intră în odihnă şi astfel ţin un sabat continuu. Ca noi creaturi, noi ne odihnim tot timpul, dacă rămânem în Domnul şi în făgăduinţele Lui.

Apostolul spune că credinţa este necesară pentru odihnă. El ne spune ce să facem pentru a ne folosi de ceea ce Dumnezeu ne-a dat deja. Ne arată că Dumnezeu i-a făcut făgăduinţe lui Avraam şi acestea au fost repetate lui Isaac şi lui Iacov. Dumnezeu Şi-a declarat scopul de a avea un popor special, sfânt, şi i-a promis lui Avraam că binecuvântarea lumii va veni prin Sămânţa lui, care va constitui acest popor sfânt. Făgăduinţele au fost mari şi preţioase.

Avraam a crezut Mesajul şi a fost bucuros. El s-a odihnit. El n-a cunoscut modul în care Dumnezeu va realiza binecuvântarea, dar a avut făgăduinţa lui Dumnezeu, confirmată prin Jurământul Său. El n-a trebuit să ştie atunci despre Domnul Isus sau despre Planul de Mântuire. El a avut odihnă deplină prin aceea că L-a crezut deplin pe Dumnezeu; şi aşa au avut mulţi dintre urmaşii lui care au practicat aceeaşi credinţă ca Avraam. Isaac, Iacov şi mulţi dintre profeţi, inclusiv profetul David, s-au încrezut astfel în Dumnezeu. Scrierile lor arată că ei erau deplin în armonie cu Dumnezeu. Ei şi-au dat seama că El făcuse o pregătire îndurătoare pentru viitor şi că această pregătire era pentru lume în general; totuşi ei au ştiut că urmau să aibă o „înviere mai bună” decât aceea a lumii. Ei aveau o odihnă a credinţei în aceste lucruri pe care Dumnezeu încă nu le realizase.

Domnul nostru Isus a declarat că Avraam a văzut ziua Lui şi s-a bucurat. El n-a văzut-o cu ochii naturali, ci cu ochii credinţei. El a văzut Ziua în care Cristos, care a murit pentru toţi oamenii, va ridica familia umană, scoţând lumea din păcat şi moarte — mai întâi înălţând pe Mireasa Sa, iar apoi făcând ca binecuvântarea lui Dumnezeu să se extindă la fiecare creatură. Aceasta este chiar ceea ce Dumnezeu i-a promis lui Avraam — „În tine şi în sămânţa ta vor fi binecuvântate toate ((1009)) familiile pământului”. Avraam s-a bucurat şi toţi care o văd se bucură. Avraam a fost mulţumit să vadă că urma să fie o mare binecuvântare pentru urmaşii săi, iar prin ei pentru lume. El n-a văzut clar Planul lui Dumnezeu, aşa cum îl vedem noi, dar a văzut destul ca să-l facă să se bucure. Ioan 8:56.

Lumină crescândă şi probe mai mari

Venind până la Veacul nostru, vedem că o lumină mai mare, un privilegiu mai mare, a adus probe de credinţă mai mari în multe privinţe. Avraam a fost probat prin aceea că i s-a spus săşi aducă fiul, pe Isaac, de jertfă. El ştia că făgăduinţa trebuia să fie împlinită prin fiul său, dar a spus: Trebuie să fiu ascultător; Dumnezeu poate scula pe fiul meu dintre morţi. Aceasta nu-mi va împiedica credinţa în realizarea Planului lui Dumnezeu.

Noi cei din Veacul Evanghelic n-am auzit vocea lui Dumnezeu vorbindu-ne auzibil, aşa ca lui Avraam; dar noi trăim în timpul unei desfăşurări în continuare a marelui Plan al lui Dumnezeu. El a trimis pe Fiul Său în lume, care a fost făcut trup şi a locuit printre noi, şi care a murit, „Cel drept pentru cei nedrepţi”.

Necredinţa vrea să susţină că dacă Isus ar fi fost Fiul lui Dumnezeu n-ar fi murit; dar Dreptatea deţinea o ipotecă asupra rasei umane şi cazul ei era fără speranţă dacă nu era dat un Răscumpărător. Astfel ochiul credinţei poate astăzi înţelege scopurile lui Dumnezeu într-un mod mai deplin decât a putut înţelege Avraam. Totuşi noi nu ştim dacă credinţa noastră este mai mare decât a lui; căci chiar dacă avem mai mari încercări şi dificultăţi, avem şi ocazii mai mari şi lumină mai mare. Avraam a avut credinţă deplină, încredere deplină în Dumnezeu, şi nimeni n-ar putea avea mai mult decât aceasta.

Poporul Domnului din prezent crede că omenirea va fi salvată din păcat şi moarte. Unii au mai multă cunoştinţă decât alţii şi mai multă încercare; unii care au capacitate mai mică nu pot îndura încercarea aşa de severă şi nici nu se pot bucura aşa de deplin. Dar toţi pot avea aceeaşi odihnă ca Avraam — odihna credinţei în Dumnezeu. Dumnezeu le-a promis sfinţilor Săi o înviere la glorie, onoare şi binecuvântare. Dar acestea nu sunt încă reale. Acum avem numai o arvună a acestei moşteniri. Credinţa trebuie să triumfe şi să-şi dea seama că Dumnezeu ne poate duce la acea stare glorioasă pe care a promis-o, şi El o va face dacă noi suntem credincioşi. Fiecare în măsura cunoştinţei şi credinţei sale va avea odihnă. Cei mai învăţaţi şi cei mai ignoranţi pot avea această odihnă, numai dacă ei cred pe Dumnezeu.

Odihna pe măsura credinţei

Odihna în care am intrat nu este odihna noastră finală. Dacă avem credinţă astăzi, putem avea odihnă astăzi; dacă ne pierdem credinţa, ne pierdem şi odihna. Dar ne aşteaptă o odihnă perfectă, permanentă. Dumnezeu nea promis anumite lucruri mari şi preţioase. El este Creatorul nostru şi Tatăl nostru şi va face pentru noi lucrurile pe care le-a promis. Şi ne va fi potrivit credinţei noastre — multă credinţă, multă odihnă; puţină credinţă, puţină odihnă. Cei care sunt în armonie cu Dumnezeu, cred în mărturia Lui.

Aceasta nu implică faptul că toţi care au fost copiii lui Dumnezeu au crezut tot Planul divin; căci vedem că aceasta n-ar fi posibil. Unii au avut ocazii mai mari de a crede, iar alţii mai mici. Noi care trăim astăzi avem mai mare avantaj decât cei care au trăit înainte de zilele noastre. Proba noastră deci nu vine atât de mult din lipsa de cunoştinţă, ci este o probă a credinţei în Dumnezeu şi a ascultării faţă de lumina care ne este dată acum. Având această mare revărsare de lumină acordată acum la sfârşitul acestui Veac, credinţa noastră trebuie să fie foarte tare, şi noi trebuie să căutăm să o creştem tot mai mult prin câştigarea cunoştinţei cuvenite acum. Noi trebuie să creştem în credinţă, să creştem în har, să creştem în cunoştinţă şi să creştem în iubire. Noi intrăm întro odihnă mai adâncă şi mai inteligentă dacă ne folosim de ajutoarele pe care Domnul ni le-a dat. Dacă credem cu adevărat, vom arăta credinţa noastră prin fapte în armonie cu ea.

În utilizarea scripturală, cuvântul a crede implică mai mult decât doar a recunoaşte un fapt sau un adevăr. Marele Adevăr din faţa noastră este ceea ce Biblia numeşte Evanghelie, Vestea Bună. Credinţa la care se referă textul nostru este credinţa în această Evanghelie: Noi care credem în Evanghelie intrăm în odihnă. Care este Evanghelia pe care o credem? Ea include toate aspectele iubirii şi milei lui Dumnezeu faţă de noi ca rasă decăzută — propunerea Lui pentru viaţă veşnică prin Cristos, cu toate binecuvântările pe care aceasta le implică. Pentru Biserică, Evanghelia —Vestea Bună — include de asemenea oferta făcută nouă de comoştenire cu Cristos în Împărăţie.

O persoană ar putea avea o credinţă intelectuală în aceste binecuvântări făgăduite fără să intre în odihna menţionată în textul nostru. Dar evident nu această formă de credinţă este ce a avut apostolul în minte. În măsura în care persoana recunoaşte acele fapte, le acceptă şi se conformează lor, în acea măsură intră în odihnă. Dacă crede parţial, în acea măsură se odihneşte; dacă crede mai mult, se odihneşte mai mult; dacă crede perfect, are odihnă perfectă şi îşi va arăta credinţa prin fapte. Mesajul Evangheliei este atât de minunat încât oricine care îl crede va dori să se folosească de binecuvântările lui. Dacă se prezintă ocazia de a deveni moştenitor împreună cu Isus la natura divină şi mintea poate înţelege propunerea, acesta ar fi într-adevăr nechibzuit dacă n-ar accepta astfel de ofertă. Deci oricine nu acceptă, nu crede, în sensul în care este folosit cuvântul în textul nostru. Toţi care cred cu adevărat vor accepta astfel de ofertă şi vor intra în odihnă prin credinţă.

Încrederea inimii, esenţială

Expresia din textul nostru „Noi care am crezut” implică faptul că credinţa a ajuns la inimă şi ne va afecta astfel cursul vieţii. Iar a doua parte a ((1010)) declaraţiei, „intrăm în odihnă”, implică faptul că odihna vine treptat fiindcă am crezut. Întâi am crezut; şi plinătatea odihnei este o stare care se va obţine treptat, pe măsură ce credinţa se întăreşte şi pe măsură ce învăţăm să apreciem mai deplin ceea ce am acceptat.

„Omul crede cu inima”, şi nu numai cu mintea. Nu este numai o credinţă intelectuală. Când acceptăm Evanghelia ca fapt şi intrăm deplin în ea, începem să avem imediat o măsură din această odihnă; şi pe măsură ce învăţăm din experienţe cât de loial este Domnul cu toate făgăduinţele Sale faţă de noi, odihna devine mai adâncă şi mai trainică. Credinţa a fost întâi o încredere deplină în Mesajul lui Dumnezeu; dar pe măsură ce creştem în harul şi cunoştinţa lui Dumnezeu, credinţa devine mai fermă şi mai stabilită, iar odihna este proporţională cu ea.