CREDINŢA, RESORTUL PRINCIPAL AL CONSACRĂRII
„Să ţinem fără şovăire la mărturia nădejdii (credinţei) noastre, căci credincios este Cel care a făcut făgăduinţa.” Evrei 10:23.
R5698 W. T. 1 iunie 1915 (pag. 167-168)
Apostolul le scrie aici unora din Biserica timpurie care dădeau semne de şovăire, care nu reuşeau să se menţină cum se cuvine. El le spune că deşi o vreme fuseseră credincioşi, se pare că au devenit, cel puţin, căldicei cu privire la Domnul şi la calea creştină. El sugerează că fermitatea credinţei în copilul lui Dumnezeu şi fermitatea cu care el ţine la mărturia credinţei lui are mult de-a face cu statornicia sa în viaţa creştină. Credinţa noastră a fost resortul principal care ne-a condus pe fiecare dintre noi să facem o consacrare Domnului. Am crezut că Dumnezeu a dat pe Răscumpărătorul pentru iertarea păcatului. Am crezut că vom fi acceptabili şi păcatele noastre vor fi iertate prin Domnul Isus Cristos; şi că vom fi făcuţi fii ai lui Dumnezeu şi moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Domnul Isus. Acestea au fost imboldurile inspiratoare care mai întâi ne-au condus spre Dumnezeu. Acestea au slujit unui scop bun, conducându-ne spre pasul hotărâtor.
Sf. Pavel spune că aceşti creştini evrei au dat mărturia unei bune credinţe; dar cel puţin unii dintre ei deveniseră mai mult sau mai puţin indiferenţi. El spune că deşi acum trebuiau să fie învăţători, ei aveau nevoie să fie învăţaţi iarăşi care sunt „cele dintâi adevăruri ale cuvintelor lui Dumnezeu”. Ei îşi pierduseră o parte din credinţă, din încrederea lor în Domnul.
Ştim cu toţii din experienţă cum lucrurile care ne sunt prezentate pot deveni mai apoi neclare şi ceţoase. Când lucrurile spirituale devin astfel ceţoase, când nu putem înţelege adevărurile spirituale aşa cum puteam cândva, când ne temem şi când bucuria noastră în Cristos păleşte, atunci ne îndepărtăm de acest resort principal al consacrării. Ne pierdem credinţa. Aşa că, să ne ţinem strâns de această ancoră a sufletelor noastre, ca să nu ne depărtăm şi să fim izbiţi de stânci. Dacă nu ţinem cu tărie de credinţa noastră, vom pierde totul; căci, „fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu”. Fără credinţă este cu neputinţă să ne încingem armura şi să ieşim ca să luptăm lupta cea bună. Nu ne-am duce niciodată la o luptă care n-am crede că există, sau la o luptă care am crede că n-aduce nici un rezultat, nici o răsplată pentru greutatea şi suferinţa implicate în ea.
RESPONSABILITATEA NOASTRĂ PERSONALĂ
Argumentul apostolului este că noi trebuie să ţinem fără şovăire la credinţa care a început viaţa noastră creştină şi care trebuie să fie şi cea care sfârşeşte viaţa noastră creştină. Domnul poate să ne ajute până la capăt şi ne va ajuta, dacă noi ne facem partea. Dar termenii sub care Domnul ne-a primit sunt că noi intenţionăm să rămânem credincioşi. Deci totul depinde de faptul ca noi să ţinem ferm la această credinţă pe care am mărturisit-o, fără şovăire, fără a nutri nici o îndoială sau frică; şi temelia credinţei noastre în victoria finală este asigurarea că „credincios este Cel care a făcut făgăduinţa”. Ştim că în Biblie se află pentru noi „făgăduinţe nespus de mari şi scumpe”. În timp ce Domnul ne spune că în noi nu există nimic de care putem depinde, El ne asigură că harul Său ne este de ajuns, că puterea Lui se desăvârşeşte în slăbiciunile noastre. Trebuie numai să ne bazăm pe acest har. De aceea, dacă ţinem ferm la credinţa noastră, putem obţine tot ce ne-a promis Dumnezeu. El va fi credincios; El nu-Şi va neglija promisiunile; va face tot ce a spus.
Dacă ezităm şi şovăim, fie ne pierdem credinţa, fie ne pierdem spiritul ascultării şi iubirii. Prin urmare, dacă ne dăm seama că vreuna din aceste condiţii există, să apelăm imediat la Cuvântul lui Dumnezeu şi la rugăciune, pentru ca credinţa, iubirea şi zelul nostru să poată fi reînnoite. Ar trebui să ne examinăm zilnic inimile, să ne asigurăm că încă suntem credincioşi Domnului, să vedem dacă noi căutăm să ne jertfim viaţa potrivit legământului nostru, să vedem dacă dezvoltăm roadele şi darurile Spiritului sfânt. Astfel vom împlini voturile noastre şi ni se va da „din belşug intrare în împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos”.
((558))
Scoală, suflete, scoală!
Zilele scumpe zboară!
Nu ceda lenei ori uşurinţei,
Ziua târzie este ca şi trecută.
Scoală şi sabia-ncinge!
Sfârşit-a acest vis bătălia?
Ultima merge-nainte — şi asemenea Cauză
N-a fost vreodată luptată!
Nu încă, dar mult nu este;
O ultimă, supremă străduinţă,
Şi Premiul e al tău, apoi Cununa
Şi veşnic fericirea, bucuria.