Vol. 9 Mai-Iunie 2002 Nr. 4

CREDINŢA UNUIA PERSECUTAT

1 Samuel 19

Gelozia lui Saul pe David — Încercări de a-l vătăma — Dese eliberări supraomeneşti — Satan, marele nostru duşman caută să ne vatăme — Închinarea la Dumnezeu şi dreptatea ne asigură eliberarea — De ce sunt permise astfel de experienţe — Oştirea şi poporul lui Israel l-au lăudat şi l-au idolatrizat pe tânărul David

„Cel ce se încrede în Domnul nu are de ce să se teamă.” Prov. 29:25.

R5662a W. T. 1 aprilie 1915 (pag. 105-106)

Războaiele cu filistenii continuând, David a fost făcut soldat obişnuit, având comanda unui regiment şi fiind în strânsă legătură cu însuşi împăratul Saul. Oriunde era angajat David, venea biruinţă după biruinţă, şi împăratul Saul a văzut că admiraţia poporului s-a întors de la el către David. Sentimentul acesta a atins un apogeu atunci când, întorcându-se de la una din victoriile lui, femeile şi fetele dintr-un sat au ieşit afară cântând: „Saul a bătut miile lui,
iar David zecile lui de mii”.

Flacăra geloziei a pus complet stăpânire pe împărat şi de atunci înainte singurul lui scop pare să fi fost acela de a-l nimici pe David. Lui îi era ascuns secretul că David era deja uns de Samuel pentru a fi succesorul lui. El ştia doar că profetul Samuel îi spusese că împărăţia va fi luată de la el şi de la familia lui şi va fi dată altuia, ca o consecinţă a neducerii la îndeplinire a instrucţiunilor divine cu privire la amaleciţi. Poate că el spera că aceasta nu se va realiza niciodată — că fiul lui, Ionatan, ar putea fi succesorul său.

Gelozia este fructul amar al egoismului dezvoltat. Ea dezechilibrează raţiunea, stinge fericirea. Ea supune pe posesorul ei la melancolie groaznică, aşa încât atunci când ea este în control, acesta devine cu adevărat nebun. Aceasta este ilustrată nu numai în cazul împăratului Saul, ci este ilustrată mai mult sau mai puţin şi în experienţele fiecărei fiinţe umane. Cine nu ştie din experienţă ce este gelozia? şi cu cât ştie mai mult, cu atât este mai rău. Ea a făcut ucigaşi din copii şi din adulţi. A ruinat cămine şi întreprinderi de afaceri. Este cea mai groaznică şi în acelaşi timp cea mai nebunească manifestare a egoismului. Dacă cineva o recunoaşte în sine însuşi ar trebui să fie alarmat — ar trebui s-o înăbuşe prompt, căutând biruinţă prin vigilenţă, şi dacă este creştin prin rugăciune.

GELOZIA LUI SAUL ERA VICLEANĂ

Când era stăpânit de aceste accese de gelozie, împăratul Saul este descris că avea un spirit rău de la Domnul, dar mai potrivit, am spune, un spirit rău în opoziţie cu cel al Domnului — opusul Spiritului Domnului, de bunătate, dreptate, iubire. Când împăratul se ostenea sub aceste accese de melancolie care au urmat încetării războaielor cu filistenii, tânărul David îl putea calma uneori cântând iscusit la o harfă; totuşi el cunoştea dispoziţia trădătoare a împăratului şi, ager la vedere, ochiul lui a prins pe împărat în două împrejurări, la timp ca să-l împiedice pe Saul să arunce în el o suliţă-sceptru pe care acesta o purta de obicei.

Pornit să-l atragă pe David într-o ceartă care putea fi interpretată ca trădătoare şi care i-ar fi justificat moartea, împăratul i-a promis pe fiica lui mai mare de soţie şi apoi i-a dat-o altuia. David, totuşi, a fost discret şi a comentat numai că el nu era dintr-o familie suficient de nobilă ca să aştepte astfel de onoruri; el nu era nici financiar în stare să dea o zestre suficientă pentru fiica unui împărat. O altă capcană a fost promisiunea să-i dea în căsătorie pe fiica lui mai tânără, Mical. Tânărul David i-a spus din nou de nevrednicia sa de fiica lui şi de lipsa de bogăţie pentru zestre, după care Saul a stipulat că zestrea va fi dovada omorârii a o sută de filisteni. Fără nici o îndoială, el spera cu încredere că în încercarea de a satisface această cerere, David îşi va pierde viaţa; dar în loc să fie aşa, tânărul David a omorât de două ori pe atâţia şi a primit-o pe Mical, fiica lui Saul.

Împăratul, devenind tot mai nebun de gelozie, i-a spus fiului său Ionatan şi curtenilor lui în general că David trebuia să fie nimicit. Sentimentul lui Ionatan era pe atât de iubitor şi frăţesc pe cât de nemilos, gelos şi egoist era al tatălui său. Ionatan era cel care pierdea prin obţinerea de către David a onoarei împărăţiei. De aceea iubirea lui Ionatan a devenit proverbială. În plus, el avea adevăratul spirit al bărbăţiei şi al frăţiei, spiritul unui făcător de pace. El a intervenit la tatăl său în favoarea lui David. Limbajul lui este un exemplu frumos de respect filial precum şi de devotament faţă de prietenul său, David. El a spus: „Să nu facă împăratul un păcat faţă de slujitorul său David, căci el n-a făcut nici un păcat faţă de tine; dimpotrivă, a lucrat pentru binele tău, şi-a pus viaţa în joc, a ucis pe filistean, şi Domnul i-a dat o mare salvare pentru tot Israelul. Tu ai văzut şi te-ai bucurat. Pentru ce să păcătuieşti împotriva unui sânge nevinovat şi să omori fără pricină pe David?” Versetele 4,5.

((622))

Pledoaria făcătorului de pace a avut succes. Împăratul s-a domolit. David a fost adus înapoi şi a devenit din nou un membru al casei. Dar aceasta a fost numai pentru un timp. Împăratul nu era lipsit de unele sentimente nobile, dar ele nu erau destul de profunde. Ele nu i-au controlat viaţa. Dimpotrivă, el era sub controlul minţii rele, a minţii egoiste, a minţii geloase care este departe de Spiritul, de gândul lui Dumnezeu şi în opoziţie cu acesta.

Nu peste mult timp, din nou într-un acces de gelozie, împăratul nu numai că a făcut mişcarea de a arunca suliţa, dar a şi aruncat-o cu scop de a ucide şi a lovit în zid, chiar în spatele locului unde stătea David; pentru că David era iute şi a evitat-o. David a mers în odaia lui; dar acolo fusese pusă o strajă, instruită ca la ieşirea lui să fie omorât. Soţia lui l-a înştiinţat şi l-a ajutat să scape lăsându-l jos pe o fereastră. Probabil casa era construită pe zid, ca şi în cazul salvării similare a Sf. Pavel.

DOUĂ SUTE DE OMORURI PENTRU O SOŢIE

Batjocoritorii iau un aspect din această lecţie ca să condamne Biblia pentru că ar încuraja crima şi ar fi, prin urmare, în conflict cu dreptatea şi cu un Dumnezeu al dreptăţii. Ei spun: „Aici îl găsim pe David, un profet, descris ca fiind foarte înţelept şi având Spiritul Domnului, spiritul minţii sănătoase; şi totuşi îl vedem luând viaţa a două sute de fiinţe umane ca preţ al unei soţii, şi în Scripturi nici un cuvânt de condamnare”.

Asemenea acuzaţii şi argumente ar trebui întâmpinate într-un mod rezonabil — nu trebuie trecut peste ele cu remarca: „Nu are nici un rost să discut cu tine, eşti necredincios”. Cel care face dreptate este drept; cel care face nedreptate este nedrept. Această afirmaţie biblică se aplică lui Dumnezeu şi lui David, precum şi altora. Dar când ne punem întrebări cu privire la ea, ar trebui să abordăm subiectul nostru fără prejudecăţi în minte. În loc de a condamna din punctul de vedere al prejudecăţii, ar trebui mai degrabă să ne întrebăm cum poate fi făcut acest curs să concorde cu principiile dreptăţii, pe care Biblia le menţine peste tot.

În primul rând, trebuie să avem în vedere diferenţa între a fi evreu sub Legământul Legii şi a fi creştin sub Cristos ca şi cap al lui. În al doilea rând, ar trebui să ne amintim că Biblia nu învaţă că cei care mor trăiesc totuşi, şi trec imediat în chin veşnic. Ea învaţă că morţii sunt într-adevăr morţi şi că speranţa pe care Dumnezeu o oferă pentru ei este o înviere din starea morţii în viitor sub condiţii mai favorabile, sub influenţele binecuvântate ale Împărăţiei lui Mesia. Biblia ne informează că pedeapsa păcatului este moartea — nu chinul după moarte. Ea ne informează că această pedeapsă a fost în mod drept dată tatălui Adam din cauza păcatului său conştient şi voit. Ea ne spune că familia umană moare din cauză că, prin legile eredităţii, seminţele bolii, imperfecţiunii, morţii, sunt în noi, din ceasul naşterii noastre.

Din acest punct de vedere, întreaga noastră lume este o lume de condamnaţi sub sentinţa morţii. Aceasta explică tratamentul diferit pe care Dumnezeu îl acordă omenirii faţă de cel pe care îl acordă îngerilor — bucurie, pace, viaţă, perfecţiune. Aceasta ne explică de ce Dumnezeu permite să aibă control diferite împrejurări aducătoare de moarte — foamete, ciumă, cutremure de pământ, cicloane etc. Când ajungem să vedem că acelaşi Dumnezeu care a condamnat pe drept pe toţi prin neascultarea unui singur om, a făcut o pregătire pentru îndreptăţirea tuturor prin ascultare de Cristos până la moarte, atunci vedem lucrurile într-o lumină nouă. Când aflăm că Împărăţia lui Mesia urmează să fie stabilită chiar cu scopul de a aduce lumină, cunoştinţă de Dumnezeu şi ocazie deplină de întoarcere la favoarea Lui şi la viaţă veşnică, inimile noastre se bucură.

Întorcându-ne la prima noastră afirmaţie, ne dăm seama că nu trebuie să-l judecăm pe David şi pe oamenii din timpul lui aşa cum ne-am judeca pe noi din acest Veac Evanghelic. El trebuie judecat după Lege, sub care el şi naţiunea lui au fost puşi la Muntele Sinai — „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, viaţă pentru viaţă”. Israeliţii au fost informaţi că oamenii din ţara Canaanului îngăduiseră ca paharul nedreptăţii lor să se umple (1 Sam. 15:2, 3); şi că copiilor lui Avraam li se dăduse toată ţara aceea, cu aprobarea divină ca ei să o ia în stăpânire cât de repede posibil. Ei erau deplin împuterniciţi să omoare pe toţi duşmanii de acolo, ca fiind duşmani ai Domnului, fără măcar să li se spună că Domnul avea o pregătire viitoare pentru ei în Împărăţia lui Mesia.

Filistenii erau în ţara Canaanului, unde nu numai că aveau partea lor, dar invadaseră şi partea pe care Israelul o cucerise deja. Ei pricinuiseră pierderea multor vieţi din Israel. În deplin acord cu instrucţiunea divină către israeliţi, filistenii şi toţi ceilalţi ocupanţi ai Canaanului trebuiau să fie cu totul nimiciţi. David, prin urmare, ducea numai la îndeplinire ceea ce toţi israeliţii recunoşteau a fi porunca divină cu privire la Programul divin. Numai din acest punct de vedere, instrucţiunile Domnului şi purtarea israeliţilor în trecut pot fi recunoscute ca potrivite.

((623))

Sub Noua Dispensaţie care a început cu lucrarea de răscumpărare a Domnului nostru şi cu binecuvântarea de la Cincizecime, poporul Domnului din acest veac, Biserica, se află sub porunci noi, şi prin cuvânt şi exemplu ei trebuie să ilustreze principiile milei, aşa cum în timpurile trecute evreilor li s-a poruncit să ilustreze principiile Dreptăţii Divine. Noi trebuie să ne iubim duşmanii, să facem bine celor care ne urăsc şi care ne persecută şi spun tot felul de lucruri rele împotriva noastră pe nedrept. Astfel vom fi copiii Tatălui nostru care este în ceruri şi vom arăta că am fost concepuţi de El prin Spiritul Său sfânt. Dar evreii nu erau copiii lui Dumnezeu. Ei erau o „casă a servitorilor” (Evr. 3:5). Ei nu s-au gândit niciodată să vorbească despre ei înşişi ca fii ai lui Dumnezeu. Când Isus a declarat despre Sine că este Fiul lui Dumnezeu, ei au fost indignaţi, au spus că a hulit, şi au luat pietre să-L omoare.

Primul fiu uman al lui Dumnezeu a fost Adam, şi când el a păcătuit, a fost tăiat de la acea legătură cu Dumnezeu; şi nimeni de la Adam încoace până la Isus n-a fost recunoscut şi n-a fost menţionat în Biblie ca fiu al lui Dumnezeu. Toţi au fost păcătoşi, străini, înstrăinaţi, condamnaţi, sub sentinţa morţii. Dar cu Isus a venit nu numai noua învăţătură, ci şi noua relaţie. „Moise, într-adevăr a fost credincios în toată casa Lui, ca servitor . . . dar Hristos este credincios ca Fiu peste casa Lui (de fii). Şi casa Lui suntem noi, dacă păstrăm până la sfârşit încrederea neclintită şi nădejdea cu care ne lăudăm.” Evr. 3:5, 6.