CREŞTEREA SPIRITUALĂ

„Dacă faceţi lucrul acesta, nu veţi aluneca niciodată.” 2 Petru 1:10.

R 4808 W. T. 1 mai 1911 (pag. 134-136)

Există o filosofie în creşterea şi dezvoltarea caracterului creştin, la fel de adevărat ca şi în creşterea şi dezvoltarea vegetaţiei; şi cu cât ne familiarizăm mai bine cu procesele şi condiţiile naturale ale dezvoltării şi creşterii în fiecare dintre cazuri, cu atât vom înţelege mai bine cum să cultivăm şi să ne asigurăm de scopul dorit — maturitate şi rodnicie bogată. Fermierul care pune în practică numai ceea ce a învăţat din întâmplare, ocazional, şi care este stimulat să depună efort numai din pură necesitate, nu trebuie să aştepte câmpuri roditoare, recolte abundente şi aprobarea bine meritată a întreprinzătorului, a fermierului econom care a făcut un studiu al afacerii şi a adus cunoştinţă, cu grijă spicuită, împreună cu un spirit întreprinzător şi energie, pentru a-l ajuta în munca sa.

Să luăm, de exemplu, un fruct. Dacă cineva, necunoscând nimic despre ce este necesar pentru cultivare, pur şi simplu plantează pomul şi îl lasă, atunci puterea lui în loc de a produce roade, în general va merge spre a produce lemn şi frunze; viermii şi putregaiul i-ar putea ataca rădăcinile, insectele i-ar putea înţepa şi distruge rodul sărac; şi dacă va continua să reziste, va fi numai o povară nefolositoare, neroditoare a pământului, o dovadă a neglijenţei fermierului, şi va fi vrednic numai de a se pune securea la rădăcinile lui. Dacă ar fi fost curăţat şi întreţinut şi apărat de insecte etc., sub binecuvântarea aerului, ploii şi luminii soarelui lui Dumnezeu, ar fi fost un pom roditor, vrednic de laudă; căci legile naturii sunt adevărate şi credincioase în toate funcţionările lor.

Şi nu mai puţin rigide sunt funcţionările legii morale în creşterea şi dezvoltarea caracterului moral. În condiţii potrivite şi cu o cultivare potrivită şi sârguincioasă, caracterul va creşte şi se va dezvolta după legi fixate, şi va deveni frumos şi roditor în binecuvântări pentru sine însuşi şi pentru alţii; sau, lipsind cultivarea necesară, chiar în condiţii naturale favorabile, acesta va fi deformat, fără valoare şi neroditor.

Când ne-am prezentat corpurile ca sacrificii vii lui Dumnezeu, sfinte şi plăcute prin meritul Răscumpărătorului nostru, atunci am primit spiritul înfierii pe planul spiritual, ca fii spirituali ai lui Dumnezeu; şi din acel moment facultăţile şi dispoziţiile corpurilor noastre muritoare au fost socotite ca fiinţa noastră nouă, acum sub îndrumarea şi controlul Spiritului lui Dumnezeu. Credincioşia cu care cultivăm această nouă natură socotită, prin eliminarea stăruitoare a vechilor obiceiuri ale gândului şi ale acţiunii, înlocuindu-le cu virtuţi noi şi pregătindu-le pentru activitate în serviciul divin, ne va dovedi vrednicia sau nevrednicia de noua natură reală care va fi primită la înviere, în starea perfectă spirituală, la care starea noastră prezentă socotită se raportează ca embrionară; căci caracterul şi dispoziţia Noii Creaturi embrionare va fi dispoziţia Noii Creaturi desăvârşite, când se va naşte prin înviere.

Apostolul afirmă (Rom. 8:11) că, dacă noi avem într-adevăr Spiritul lui Dumnezeu în noi — dacă nu-l stingem sau nu-l înlăturăm de la noi — acesta ne va învia corpurile muritoare, le va face vii faţă de Dumnezeu, active în creştere în asemănarea Lui şi roditoare în harurile şi activităţile creştine. El iarăşi adaugă: „Dar dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui” şi „Căci toţi cei care sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu”. Rom. 8:9, 14.

Este deci lucrarea noastră să creştem; să cultivăm în noi acele dispoziţii care sunt demne de noi ca fii spirituali ai lui Dumnezeu, chemaţi să fim „moştenitori ai lui Dumnezeu şi comoştenitori cu Isus Cristos”.

DEZVOLTAREA CARACTERULUI CREŞTIN

ESTE O LUCRARE TREPTATĂ, ZILNICĂ, DE O VIAŢĂ

Apostolul Petru ne spune cum să procedăm în chestiunea cultivării caracterului creştin, spunând că nu o putem realiza toată într-o zi, nici în câteva zile, ci că trebuie să fie treptată, o lucrare zilnică, de o viaţă, un proces de adăugare — adăugând virtute după virtute şi har după har, zi de zi şi oră de oră. El spune: „Daţi-vă şi voi toată silinţa, ca să uniţi cu credinţa voastră virtutea [tăria], cu virtutea cunoştinţa; cu cunoştinţa înfrânarea [stăpânirea de sine]; cu înfrânarea răbdarea; cu răbdarea evlavia; cu evlavia dragostea de fraţi; cu dragostea de fraţi iubirea [caritatea]”. Apoi adaugă: „Dacă faceţi lucrul acesta, nu veţi aluneca niciodată”. 2 Pet. 1:5-7, 10.

Aceasta este o asigurare foarte tare — că, dacă facem aceste lucruri, suntem siguri că vom sta aprobaţi de Dumnezeu. Facem bine, deci, dacă le analizăm cu atenţie specială. Aici sunt opt elemente care trebuie să intre în formarea caracterului creştin, una să fie adăugată la cealaltă şi asimilate de germenul spiritual al noii naturi, până când Noua Creatură embrionară este formată; şi apoi trebuie să crească şi să se dezvolte. Să le privim din nou. Ele sunt:

1. Credinţa

2. Virtutea (tăria)

3. Cunoştinţa

4. Înfrânarea (stăpânirea de sine)

5. Răbdarea

6. Evlavia

7. Dragostea de fraţi

8. Iubirea (caritatea).

UN „AŞA ZICE DOMNUL” SĂ FIE SFÂRŞITUL ORICĂREI CONTROVERSE

Acum o mică examinare de sine. Să se întrebe fiecare: (1) Am eu credinţa la care se referă apostolul aici; nu credinţă în orice lucru sau în orice persoană, ci credinţă în Dumnezeu — în Planul Său de răscumpărare prin sacrificiul substituitor sau înlocuitor al lui Cristos şi în toate promisiunile Sale bogate, zidite pe acea temelie sigură? Mă încred în El fără rezerve? Este un „aşa zice Domnul” sfârşitul oricărei controverse, o soluţie a oricăror îndoieli şi o asigurare liniştitoare în orice nedumerire?

(2) Mă străduiesc eu să duc o viaţă virtuoasă? Aceasta, pentru copilul lui Dumnezeu, consacrat să fie un sacrificiu viu, implică mult mai mult decât abţinerea de la rău. Implică o trăire fidelă, adică, fidelitate faţă de legământul său, a cărui încălcare cu voia ar echivala cu a jura fals. Aceasta este tărie, tărie de caracter în dreptate. Implică cultivarea celei mai stricte integrităţi în afacerile noastre, atât cu Dumnezeu cât şi cu semenii noştri, cinstea meticuloasă, dreptatea şi adevărul fiind singurele standarde.

Psalmistul o defineşte clar astfel, zicând: „Cel care umblă în neprihănire, cel care face ceea ce este drept şi spune adevărul din inimă. Acela nu defăimează cu limba lui, nu face rău semenului său şi nu aruncă insultă asupra aproapelui său. În ochii lui, omul cel rău este vrednic de dispreţuit, dar el cinsteşte pe cei care se tem de Domnul. El nu-şi ia cuvântul înapoi, dacă face un jurământ în paguba lui [care nu va încălca un contract dacă găseşte că este nefavorabil pentru el]. El nu-şi dă banii cu dobândă [profitând de avantaj nedrept din necesităţile altora] şi nu primeşte daruri împotriva celui nevinovat. Cel care face aceste lucruri nu se va clătina niciodată” (Psa. 15:2-5). Acesta este un om virtuos, un om cu un caracter fortificat sau puternic. Cât de mult avem nevoie aici să apelăm la ajutorul divin! Şi cât de critic trebuie să ne judecăm pe noi înşine!

(3) Mă străduiesc eu zi de zi să câştig o cunoştinţă mai amănunţită şi mai multă despre Dumnezeu, despre Planul revelat în Cuvântul Său şi despre aspectele speciale care se desfăşoară acum, ca să pot coopera cu El în executarea lui; şi despre voia Sa cu privire la mine în relaţiile şi condiţiile individuale în care mă aflu acum — fără a ţine seama de propria mea voie şi dispoziţie în vreo chestiune? Mă străduiesc eu să câştig această cunoştinţă despre Dumnezeu şi despre voia Lui dreaptă cu privire la noi, aşa cum este revelată în Cuvântul Său, prin Spiritul sfânt? Neglijarea acestor mijloace de cunoaştere stabilite divin este echivalentă cu a stabili propriul nostru standard de dreptate imperfect şi a ignora standardul divin. Este de aceea important să ne dăm toată silinţa să studiem Cuvântul divin, ca să putem fi fortificaţi în credinţă şi în fapte potrivit acestuia.

(4) Sunt eu temperat, moderat, exercitând stăpânire de sine în toate lucrurile — în mâncare, în băutură, în aranjamentele căminului, în conduită, în gânduri, în cuvinte, în fapte? Îmi dau eu seama că stăpânirea de sine este unul din cele mai importante elemente ale caracterului bun? „Cine este stăpân pe sine preţuieşte mai mult decât cine cucereşte o cetate”, este sfatul Înţeleptului. Şi mulţi generali victorioşi trebuie încă să înveţe să se cucerească şi să se stăpânească pe ei înşişi. Stăpânirea de sine are de-a face cu toate sentimentele, gândurile, gusturile, apetiturile, lucrările, plăcerile, tristeţile şi speranţele noastre. Cultivarea ei, de aceea, înseamnă un înalt grad de dezvoltare a caracterului. Stăpânirea de sine, însoţită de credinţă, tărie, cunoştinţă de Sus, implică zel şi activitate crescute în lucrurile divine şi moderaţie crescută în lucrurile pământeşti. În judecată, în conduită, în reglarea afacerilor vremelnice etc., „Blândeţea voastră [moderaţia, stăpânirea de sine] să fie cunoscută de toţi oamenii” (Filip. 4:5). Ei să vadă din comportamentul nostru atent (nu neprăvăzător şi pripit), grijuliu şi plin de consideraţie, în fiecare afacere a vieţii, că ne onorăm declaraţia.

(5) Sunt eu răbdător sub încercare şi disciplinare, ţinându-mi sentimentele întotdeauna controlate de raţiunea luminată, lăsând răbdarea să-şi facă lucrarea ei perfectă în cultivarea caracterului, oricât de sever plugul şi grapa ar zdrobi pământul inimii, supunându-ne cu blândeţe disciplinei în fiecare caz? Şi mă supun eu cu bucurie sub mâna tare a lui Dumnezeu, în lucrarea Sa de pregătire a mea pentru un loc în Împărăţia Sa care se va stabili în curând? Cuvântul grecesc tradus aici răbdare înseamnă îndurare cu bucurie.

(6) Respect eu cu grijă şi mă străduiesc să-mi modelez caracterul şi cursul acţiunii după modelul divin? Ca părinte, sau în vreo poziţie de autoritate, folosesc eu acea autoritate aşa cum Dumnezeu o foloseşte pe a Lui — nu pentru scopuri egoiste, pentru a mă lăuda cu ea, sau în vreun fel a asupri sau pentru a călca în picioare drepturile individuale date de Dumnezeu, ale celor aflaţi sub această autoritate, ci pentru binecuvântarea şi avantajul acelora care sunt sub ea, chiar până la măsura negării de sine, cu răbdare, demnitate şi har, şi nu cu aroganţă dictatorială, care este atitudinea tiranilor?

Ca fiu, sau unul care este sub autoritate în vreo măsură, iau eu în considerare exemplul ascultării iubitoare dat nouă prin exemplul dragului nostru Domn? Plăcerea Lui a fost să facă voia Tatălui oricât Îl costa. Ca om, sub împărăţiile, autorităţile acestei lumi, şi ca tânăr, sub autoritatea părinţilor pământeşti, El a fost loial şi credincios (Mat. 22:21; Luca 2:51); totuşi, toată această autoritate pământească a fost exercitată de către cei inferiori persoanei Sale, chiar dacă erau superiorii Săi legali. Cât de frumos vom putea să onorăm şi să ocupăm fiecare poziţie pe care am avea-o în viaţă, dacă vom studia cu atenţie şi vom copia evlavia (asemănarea cu Dumnezeu), fie că am fi prinţi, ţărani, stăpâni sau servitori!

(7) Caracterizează dragostea de fraţi toate acţiunile mele? Mă face aceasta să fiu îngăduitor cu slăbiciunile moştenite şi cu greşelile altora datorită unor circumstanţe? Lucrează dragostea de fraţi răbdător şi folositor în măsura în care ar dicta înţelepciunea, în vederea corectării acelor greşeli; şi chiar pe cheltuiala interesului personal, dacă este necesar şi prudent?

Dacă, atunci când mă privesc pe mine drept în faţă, admit că am un caracter deformat, accept eu recunoscător ajutorul oferit de un frate şi suport eu umilit mustrarea, hotărând că prin harul lui Dumnezeu voi învinge aceste dispoziţii şi mă voi dovedi un ajutor mai degrabă decât o piedică pentru alţii, chiar dacă m-ar costa viaţa să fac aceasta; şi că nu voi mai nutri vechile mele dispoziţii, ci mă voi avânta în activitate în serviciul lui Dumnezeu cu aceia care ar vrea să coopereze cu mine în serviciu, în loc de a fi o povară pentru ei?

(8) Am eu caritate (iubire neprefăcută) pentru cei nedrepţi şi neplăcuţi, ca şi pentru cei buni şi frumoşi — o iubire care este întotdeauna gata să se manifeste în activitate înţeleaptă şi folositoare pentru sfinţi şi pentru păcătoşi; o iubire care are milă, ajută, mângâie, care înveseleşte şi binecuvântează tot ce este în jurul ei; care doreşte marile ocazii, puterea şi gloria Veacului viitor, în principal pentru privilegiile răspândirii binecuvântării generale; şi care, în armonie cu acel sentiment, foloseşte fiecare ocazie actuală în mod înţelept şi în armonie cu Planul divin pentru realizarea acelui scop — manifestând şi cultivând astfel dispoziţia care trebuie găsită în fiecare membru al acelei companii glorioase care va constitui Guvernul Împăratului în Veacul următor? Dacă această dispoziţie nu începe, nu se cultivă şi nu se dezvoltă aici, nu vom fi consideraţi vrednici de acea funcţie acolo.

Întocmai cum într-o livadă bine întreţinută curăţirea, tăierea şi cultivarea sunt necesare pentru a obţine rodnicia dorită, tot aşa trebuie să fim şi noi veghetori şi să luăm precauţiile necesare pentru a preveni îmbolnăvirea şi stricarea caracterului şi a ne păzi împotriva intrării nedorite a puterilor şi influenţelor rele, intenţionate să vlăguiască viaţa Noii Creaturi. Dacă ne împotrivim Diavolului, el va fugi de la noi; şi prin continuarea răbdătoare a facerii de bine va rezulta o măsură crescândă de dezvoltare. „Dacă aveţi din belşug aceste lucruri în voi”, spune apostolul Petru (adică, dacă le aveţi într-o oarecare măsură şi continuaţi să le cultivaţi, astfel încât să fie tot mai bogate şi să stăpânească în voi), „ele nu vă vor lăsa să fiţi nici leneşi, nici neroditori în ce priveşte deplina cunoaştere a Domnului nostru Isus Hristos.” Pentru aceştia este Adevărul: „Lumina este semănată pentru cel drept” şi ei sigur o primesc. Ei nu vor umbla în întuneric. Dacă cineva va face voia lui Dumnezeu, acesta va cunoaşte învăţătura (Ioan 7:17). „Dar cine nu are aceste lucruri este orb, nu vede departe şi a uitat curăţirea de vechile lui păcate.”

SĂ NE DĂM TOATĂ SILINŢA ÎN ACESTE CHESTIUNI

„De aceea, fraţilor, căutaţi cu atât mai mult să vă întăriţi chemarea şi alegerea voastră, căci dacă faceţi lucrul acesta [dacă cultivaţi sârguincios această dispoziţie] nu veţi aluneca niciodată.” Fiind îndreptăţiţi pe deplin, prin credinţă în jertfa lui Cristos pentru răscumpărarea şi sfinţirea voastră (separându-vă de lume şi dedicându-vă serviciului lui Dumnezeu) prin Adevăr, alegerea voastră finală la acea poziţie de glorie, onoare şi nemurire, la care aţi fost chemaţi, va fi sigură. „Căci în felul acesta vi se va da din belşug intrare în împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos”.

„De aceea”, spune iarăşi preaiubitul nostru frate Petru, „voi avea grijă să vă aduc totdeauna aminte aceste lucruri … . Dar socotesc că este drept, ca atâta timp cât mai sunt în cortul acesta, să vă ţin treji, aducându-vă aminte … . Dar îmi voi da silinţa ca şi după plecarea mea să vă puteţi aduce totdeauna aminte de aceste lucruri.” Aceasta a făcut Petru; şi Biserica din aceste zile se poate folosi de sfatul său frăţesc.

În timp ce apostolul Petru, adresându-se celor consacraţi, aşa de clar şi explicit arată modul în care putem să ne întărim chemarea şi alegerea pentru favoarea principală a lui Dumnezeu, apostolul Pavel, adresându-se aceleiaşi clase, arată că neglijarea voită şi continuă în a dezvolta şi a cultiva caracterul creştin, implică pierderea, nu numai a favorii principale a Chemării de Sus, dar, în cele din urmă, a oricărei favori. El a scris: „Căci dacă [voi care aţi făcut un legământ solemn de a vă jertfi chiar viaţa în serviciul lui Dumnezeu, pentru eradicarea răului] trăiţi potrivit firii păcătoase [cu efort egoist, numai pentru satisfacerea eului], veţi muri” (Rom. 8:13). Dumnezeu nu are niciun folos sau loc pentru călcătorii cu voia ai legământului şi pentru dispreţuitorii legământului, după ce au fost aduşi la cunoştinţa Adevărului şi a voii Sale, şi s-au angajat să-l ţină cu credincioşie.

Cu toată străduinţa şi vegherea însă, noi nu vom fi capabili, în starea noastră prezentă, să ajungem la ideal. Perfecţiunea este ceva ce putem numai aproxima în viaţa de acum. Dar măsura efortului de a o atinge va dovedi măsura credincioşiei şi a dorinţei serioase de a face acest lucru. Şi acel efort nu va fi neroditor. Dacă nu apare niciun rod, putem fi siguri că puţin efort se face, sau nu se face niciun efort pentru cultivare, curăţire etc. Rodul va apărea, nu numai în dezvoltarea harurilor caracterului creştin, ci şi în activităţile crescânde. Noi nu trebuie să ne aşteptăm la corpurile nemuritoare, promise nouă prin înviere, înainte de a începe activitatea în serviciul divin. Dacă posedăm spiritul (voinţa, dispoziţia) acelei naturi noi, corpurile noastre muritoare vor fi active în serviciul Adevărului lui Dumnezeu acum. Picioarele noastre vor fi grabnice să îndeplinească serviciile Sale, mâinile noastre gata să îndeplinească porunca Sa, limbile noastre gata să poarte mărturia Adevărului, minţile noastre active în a pune la cale metode şi mijloace de a face aceste lucruri tot mai mult şi mai eficient. Astfel vom fi epistole vii, cunoscute şi citite de către toţi cei din jurul nostru — o onoare pentru Cel care ne-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată.