Vol. 21, Martie-Aprilie 2014, Nr. 3 

CREŞTINI DIN NEAM DE JOS, NECREDINCIOŞI NOBILI

„Priviţi la chemarea voastră fraţilor: printre voi nu sunt mulţi înţelepţi în felul lumii, nici mulţi puternici, nici mulţi de neam ales.” 04781″> 1 Cor. 1:26 .

R 5135a W. T. 15 noiembrie 1912 (pag. 351-354)

Desigur nimeni nu va contesta declaraţia că printre necredincioşi cât şi printre creştini există caractere nobile; nici cineva cu experienţă nu va contesta că atât printre creştini cât şi printre cei lumeşti există oameni din neam de jos. Dar cum justificăm noi aceasta? N-ar trebui în mod rezonabil să ne aşteptăm ca principiile nobile ale creştinismului adevărat să atragă toate minţile cele mai bune din lume, şi să respingă dispoziţia mai josnică? N-ar trebui să ne aşteptăm ca învăţăturile lui Cristos, spiritul învăţăturilor Sale — blândeţea, gentileţea, amabilitatea frăţească, iubirea — să atragă pe toţi cei care au simpatie faţă de aceste calităţi, prin urmare pe toţi cu o minte nobilă din lume? Şi tot aşa, n-ar trebui să ne aşteptăm ca din moment ce Scripturile şi Spiritul Domnului condamnă toată mânia, răutatea, ura, invidia, cearta, clevetirea, vorbirile de rău, necurăţiile etc., toţi cei care au simpatie faţă de astfel de fapte ale cărnii şi ale Diavolului să fie respinşi de Evanghelia lui Cristos?

Oricare ar fi tendinţa filosofiei noastre mentale asupra subiectului, faptele cazului dovedesc că proporţional un număr mai mare din copiii omenirii cu o minte nobilă resping pe Domnul şi Evanghelia Sa, şi că o proporţie mai mare din fiii de condiţie slabă ai lumii acceptă Evanghelia lui Cristos. Întrebarea încă mai interesantă şi mai încurcată este prin urmare: Cum justificăm această stare deosebită care pare contrară tuturor aşteptărilor?

O explicăm în lumina declaraţiei Domnului nostru, că El n-a venit să cheme la pocăinţă pe cei neprihăniţi, ci pe păcătoşi (Mat. 9:13). Adevărat: „Nu este nici unul drept, nici unul măcar…toţi au păcătuit şi nu ajung la slava lui Dumnezeu” (Rom. 3:10, 23); căderea tatălui Adam a implicat pe toţi urmaşii lui; astfel toţi sunt păcătoşi şi toţi au nevoie de harul lui Dumnezeu în Cristos pentru iertarea păcatelor. Dar cei care se consideră mai puţin decăzuţi moral şi intelectual decât semenii lor, sunt înclinaţi spre un sentiment de autoîndreptăţire, chiar dacă nu pretind că sunt perfecţi. Prin urmare, ei sunt mai puţin înclinaţi să admită că nu sunt nimic, că sunt nevrednici de favoarea divină, să se aplece până la ţărâna crucii, şi să primească darul vieţii veşnice prin Isus Cristos Domnul nostru, ca dar nemeritat de la Dumnezeu.

NEÎNŢELEGEREA NEVOII DE MEDICUL CEL Bun

Această clasă simte că cei mai degradaţi din rasă au nevoie de mila şi iertarea divină, şi sunt bucuroşi că Dumnezeu are compasiune faţă de aceştia şi că îi va ajuta; dar cumva simt că ei nu au nevoie de Haina Dreptăţii lui Cristos atribuită ca să-i acopere; ei simt că sunt atât de respectabili, încât dacă Dumnezeu va accepta pe cineva la o viaţă viitoare, sigur nu-i va exclude pe ei. Se uită în jur şi se compară cu creştinii, şi adesea cu un înalt grad de mulţumire de sine se asigură pe ei înşişi că ideile lor cu privire la bine şi la rău, la responsabilitatea morală şi la bunăvoinţă etc. sunt mai înalte, mai nobile şi mai bune decât ale creştinilor declaraţi. Ei îşi spun: „Dumnezeu este drept; şi deşi EU nu sunt perfect, sunt cu mult mai bun decât majoritatea creştinilor, şi de aceea sunt sigur că Dumnezeu în dreptate va avea tot atâta grijă de mine cât are de alţii, pe care îi văd că îmi sunt inferiori în unele caracteristici bune ale inimii şi ale minţii”. Ca fariseii din vechime, ei mulţumesc lui Dumnezeu că nu sunt ca alţi oameni; şi neglijează singurul nume de sub cer „dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi”. Fapt. 4:12.

Clasa pe care o descriem este una numeroasă, mult mai numeroasă decât ar presupune multe persoane înainte de a reflecta asupra subiectului; şi ea include pe mulţi care sunt departe de făţarnicii, care niciodată n-au înţeles Evanghelia. Câţiva dintre preşedinţii Statelor Unite au fost oameni din această clasă — reverenţioşi faţă de religie, morali în viaţa lor, corecţi în afacerile lor; de exemplu: Lincoln şi Grant, pe care îi menţionăm doar ca exemple ale unei clase. Pe lângă aceasta, mulţi care sunt propriu-zis din această clasă, sunt fie persoane care umblă la biserică, fie membri ai bisericii. Ei apreciază faptul că direct sau indirect ridicarea morală a civilizaţiei este asociată cu creştinismul şi le place să ia poziţie de partea morală şi populară, deşi ei niciodată n-au acceptat prin harul divin iertarea păcatelor prin credinţă în sângele preţios al lui Cristos.

Vedem că dificultatea este că ei nu recunosc că Domnul lucrează pe principiile justiţiei stricte şi ale legii. Legea şi Dreptatea divină declară că toată imperfecţiunea este contrară lui Dumnezeu, că lucrarea lui Dumnezeu a fost perfectă la început în Adam şi că El nu poate accepta niciodată armonia cu Sine a nimic ce este imperfect. Ei nu înţeleg că sub această Lege, oricine este vinovat în cel mai mic lucru, este totuşi vinovat şi intră sub aceeaşi pedeapsă cu moartea cu cel vinovat de mult mai multe şi mai serioase încălcări.

Astfel, deoarece toţi oamenii sunt imperfecţi — nu este nici unul absolut drept — acea singură sentinţă la moarte include pe fiecare membru al familiei umane; şi nu există uşă de scăpare din moarte, nici uşă de intrare în viaţă, cu excepţia celei pe care a pregătit-o Dumnezeu — Isus Cristos, Cel drept, care a devenit Răscumpărătorul omului prin sacrificarea Sa. Cel care nu intră prin acea uşă nu va obţine niciodată viaţă veşnică, oricât de mult ar lupta împotriva păcatului şi oricât de mult s-ar apropia de uşă. Numai trecerea prin uşă poate câştiga intrare în viaţa veşnică. „Eu sunt Uşa. Dacă intră cineva prin Mine, va fi mântuit”. „Cine crede în Fiul, are viaţa veşnică; dar cine nu crede în Fiul, nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu îsentinţa morţiiş rămâne peste el.” Ioan 10:9; 3:36.

Aceeaşi filosofie a subiectului ne arată de ce există un număr relativ mai mare din cei de jos ai acestei lumi decât din fiii nobili care vin la Cristos. Numai cei care simt că sunt păcătoşi, care simt că au nevoie de eliberare de păcat, apreciază oferta iertării. Numai cei bolnavi, care îşi dau seama că sunt bolnavi, simt nevoia de Marele Medic. Mulţi, într-adevăr, caută harul Domnului fiindcă într-o anumită măsură îşi dau seama de starea lor căzută, degradată, şi că ei sunt mai jos decât alţii; se pare că numai acest lucru îi trezeşte să-şi dea seama de poziţia lor; numai aceasta îi face să strige: „Ai milă de mine, Fiul lui David!” Şi această recunoaştere a nevredniciei personale faţă de favoarea divină este necesară tuturor celor care vor să accepte harul lui Dumnezeu, şi doar pe baza condiţiei pe care le este oferit.

Continuarea În Şcoala lui Cristos ESTE CONDIŢIONATĂ

După ce am găsit astfel baza filosofică a subiectului nostru, continuăm să întrebăm cu privire la rezultat. Care este rezultatul legitim al acceptării lui Cristos? Răspundem, rezultatul inevitabil al unei acceptări potrivite a lui Cristos trebuie să fie o ridicare morală; deoarece condiţia în baza căreia Cristos primeşte pe cineva este aceea că el doreşte nu numai să fie iertat de păcatele din trecut, dar şi să părăsească păcatul pentru viitor.

Cu cât mai jos este el pe scara moralităţii, cu atât mai radicală va fi în cele din urmă schimbarea; dar cu atât îşi va da seama relativ mai puţin la începutul convertirii sale de toţi paşii de curăţire a cuvântului, a gândului şi a faptei, care-i stau în faţă în calea creştină. La început se va gândi numai să-şi reformeze manifestările mai grosolane ale păcatului; dar pas cu pas şi lecţie după lecţie, dacă continuă în Şcoala lui Cristos, el va fi instruit de către Marele Învăţător şi dus mai departe în cunoştinţă, în apreciere şi în zidirea caracterului.

Cerinţa Marelui Învăţător prin apostol, este că acei care vin la El în deplină consacrare, după ce au fost acceptaţi pe baza credinţei, trebuie să înceapă imediat „să se curăţească de orice întinăciune a cărnii şi a duhului, ducând până la capăt sfinţirea în frică de Dumnezeu” (2 Cor. 7:1). Oricine nu va încerca să facă acest lucru, nu va continua în Şcoala lui Cristos; fiindcă nu are Spiritul lui Cristos, şi cine nu are spiritul Său, nu este „al Lui”. „Cine practică păcatul îcu bună ştiinţă, cu voiaş este de la Diavolul” (1 Ioan 3:8). Cu toate acestea, ar putea fi nevoie de ani de şcolarizare şi disciplină sub Marele Învăţător înainte ca unii dintre cei care au fost adânc scufundaţi în mocirla păcatului şi egoismului, şi în multele josnicii ale dispoziţiei care rezultă din ele, să devină caractere chiar şi moderate sau acceptabil de bune, de nobile.

Caracterul se aseamănă mai mult cu un stejar decât cu o ciupercă; este nevoie de timp pentru dezvoltarea lui. Totuşi, aşa cum stejarul poate fi rapid doborât cu un topor, tot aşa chiar un caracter puternic poate fi repede subminat, doborât, răsturnat de păcat. Cu alte cuvinte, dezvoltarea ascendentă este lentă, dar tendinţele descendente pot avea un efect rapid, dacă sunt permise. În consecinţă, mulţi creştini pot observa că în timp ce religia lui Cristos a făcut mult pentru a-i ajuta pe ei şi pe prietenii lor să iasă din mocirla păcatului, şi i-a pus pe Stânca Isus Cristos şi i-a curăţit de multe din întinăciunile cărnii şi de multe din josniciile dispoziţiei acesteia, totuşi, poate după zece, douăzeci sau patruzeci de ani de astfel de disciplină şi perseverenţă, ei pot vedea surprinşi pe unii necredincioşi despre care trebuie să admită că sunt egali cu ei în probitate morală, integritate şi generozitate.

Legea EREDITĂŢII IMPLICATĂ

Se ridică întrebarea: Cum este aceasta? Răspundem că după cum devierea morală afectează copiii până la a treia şi a patra generaţie, la fel şi realizările morale pot afecta copiii până la câteva generaţii. Astfel părinţii care au fost integri şi temători de Dumnezeu, care s-au străduit să cultive în ei înşişi harurile Spiritului, nu numai că beneficiază ei înşişi şi se apropie mai mult decât la început de supremul standard al perfecţiunii, dar şi copiii lor se vor naşte cu însuşiri naturale mai bune, precum şi în condiţii mai favorabile dreptăţii şi nobleţei sufletului. Pentru că realizările inimii părinţilor se reflectă în condiţia fizică a copiilor lor.

Şi aceasta, printre altele, dovedeşte în concluzie, că mulţi părinţi declaraţi evlavioşi sunt mai puţin nobili în inimă decât am fi putut spera; căci, dacă în timpul conceperii şi sarcinii, gândurile, simţirea şi sentimentele părinţilor au fost cultivate în direcţia nobleţei, purităţii, sfinţeniei, reverenţei, bunăvoinţei, dreptăţii şi iubirii, copiii lor o vor arăta; şi rezultatele vor fi binecuvântate atât pentru copii cât şi pentru părinţi. Caracteristicile naturale ale copilului sunt voite pentru el înainte de naşterea sa, mai cu seamă de către mamă; iar idealurile mamei sunt în mare parte cele ale tatălui, dacă ei sunt bine potriviţi.

Părinţii creştini trebuie să se trezească faţă de responsabilităţile lor în exercitarea puterilor de procreare încredinţate lor de către cel Atotputernic. Este o ruşine pentru civilizaţia noastră că atât de mulţi din ţările civilizate se nasc fără a se lua în considerare cum vor fi crescuţi, chiar printre cei care recunosc legile eredităţii şi care sunt foarte grijulii cu înmulţirea vitelor şi a oilor şi a câinilor şi a cailor. Presupunem că influenţa minţii părinţilor asupra urmaşilor nu este recunoscută. Fie ca aceste gânduri nu numai să-i pună în gardă pe părinţi cu privire la viitorii lor urmaşi, dar şi să-i facă foarte răbdători şi atenţi cu copiii mici, atunci când încearcă să scoată din ei neajunsurile caracterului la care ei au ajutat să fie sădite în copii. Prima datorie a unui părinte faţă de copilul său este să-i dea, după puterea lui, cea mai favorabilă pornire în viaţă.

Copiii părinţilor creştini, crescuţi favorabil, dacă devin şi ei creştini şi încep în inima lor lupta împotriva necurăţiei morale şi a păcatului, şi împotriva tuturor înclinaţiilor josnice şi egoiste ale naturii căzute, prin harul lui Dumnezeu, pot ajunge la o stare morală mai înaltă decât cea atinsă de părinţii lor, prin punerea în practică a învăţăturilor Marelui Învăţător.

Dar aici apare o altă latură a întrebării. Dumnezeu nu acceptă pe copiii credincioşilor în baza credinţei părinţilor, dincolo de perioada de minori a acestora. De îndată ce vârsta responsabilităţii a fost atinsă, se cere un legământ personal cu Domnul, dacă ei vreau să fie ai Lui în vreun sens special, altfel ei sunt socotiţi ca făcând parte din lume şi sub condamnarea ei, şi nu sub îndreptăţirea care se extinde doar asupra credincioşilor şi a copiilor lor minori (1 Cor. 7:14). Dumnezeu face din intrarea în familia şi Şcoala Sa o chestiune individuală.

Şi aici aflăm secretul faptului că unii din cei mai nobili oameni din lume nu sunt poporul Domnului. Ei sunt copii ai unora ale căror picioare au fost ridicate din mocirla păcatului. Ei au moştenit prin părinţii lor o parte din ridicarea pe care au adus-o în lume învăţăturile lui Cristos printre cei care urmează învăţăturile Sale. Astfel vedem că Necredinţa nu are nimic cu ce să se laude în cei mai nobili fii ai săi, căci ceea ce au nobil şi mare în ei, a venit în general prin ideile, credinţa strămoşilor lor.

Dimpotrivă, tendinţa necredinţei este spre păcat şi degradare. Poate să nu vină într-o generaţie, sau poate să vină. Fiul unor părinţi creştini nobili, care a moştenit o minte mai nobilă decât mulţimea, îşi poate menţine acea minte într-o anumită măsură de-a lungul vieţii; şi dacă se mândreşte în moralitatea sa, cel puţin la suprafaţă, el poate păstra o aparenţă bună şi poate transmite ceva din ea urmaşilor săi. Dar în cele din urmă, voinţa egoistă va submina şi distruge nobleţea; şi la fel de sigur ne putem aştepta la o degradare în urmaşii celor care nu-L primesc pe Cristos, după cum ne putem aştepta la o avansare din partea tuturor celor care-L acceptă pe Mântuitorul.

ILUSTRATĂ ÎN biserica timpurie

Funcţionarea generală a acestei legi poate fi apreciată doar când ne uităm peste un teritoriu mai mare şi peste secole în timp. Uitându-ne înapoi în zilele Domnului nostru şi ale apostolilor, aflăm că Evanghelia a prins chiar la clasa pe care am descris-o aici — vameşii şi păcătoşii, clasele cele mai de jos — în timp ce a fost respinsă de înţelepţii lumii, de cei ipocriţi şi fariseici, care erau clasa superioară din punct de vedere moral şi intelectual, şi tocmai de aceea L-au respins pe Cristos — nesimţind nevoia unui Mântuitor. Privind atent la Biserica Evanghelică, cu începutul ei modest în clasa cea mai săracă, găsim că oricine a intrat în Şcoala lui Cristos şi a fost învăţat de El a fost ridicat prin ascultare de acel Învăţător.

Această învăţătură mai înaltă a Învăţătorului a devenit standardul printre urmaşii Lui. Ei au învăţat, ca popor al Domnului, că trebuia nu numai să se iubească unul pe altul, dar trebuia compătimitor să iubească până şi pe cei care îi urau, care-i vorbeau de rău şi care-i persecutau, spunând tot felul de rele împotriva lor pe nedrept, din cauza lui Cristos; şi că binecuvântarea divină rămâne peste cei blânzi, răbdători, smeriţi, împăciuitori; şi că suma tuturor harurilor este iubirea. Aflăm chiar aceeaşi învăţătură venind de la smeriţii pescari şi vameşi care L-au acceptat, şi pe care i-a trimis ca apostoli ai Harului Lui.

De exemplu, îl găsim pe apostolul Petru spunând: „Uniţi cu credinţa voastră cunoştinţa, înfrânarea, răbdarea, evlavia, dragostea de fraţi, iubirea” (2 Petru 1:5-8). Îl găsim pe apostolul Ioan spunând: „Cine nu iubeşte pe fratele său, pe care îl vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede?” (1 Ioan 4:20). Îl găsim pe apostolul Iacov spunând că toţi care sunt învăţaţi de Domnul ar trebui „să-şi arate, prin purtarea îviaţa, conduitaş lui bună, faptele făcute cu blândeţea înţelepciunii. Dar dacă aveţi în inimile voastre gelozie amară şi ceartă, să nu vă lăudaţi”. „Supuneţi-vă deci lui Dumnezeu. Împotriviţi-vă diavolului şi el va fugi de la voi. Apropiaţi-vă de Dumnezeu, şi El se va apropia de voi”. „Smeriţi-vă înaintea Domnului, şi El vă va înălţa. Nu vorbiţi unul împotriva altuia, fraţilor”. „Ascultaţi, preaiubiţii mei fraţi, n-a ales Dumnezeu pe cei ce sunt săraci faţă de lume, ca să fie bogaţi în credinţă şi moştenitori ai Împărăţiei, pe care a făgăduit-o celor care Îl iubesc?” Iacov 3:13, 14; 4:7, 8, 10, 11; 2:5.

Îl auzim pe apostolul Pavel, care odată era dintre cei nobili, clasa fariseilor, rostind acelaşi adevăr şi cu toată smerenia recunoscând că „nu este nici un om drept, nici unul măcar” (Rom. 3:10). El arată că numai dacă acceptăm pe Cristos avem iertarea păcatelor sau împăcarea cu Tatăl; că îmbrăcându-ne cu Cristos, trebuie să fim Noi Creaţii în El; că lucrurile vechi trebuie să fie trecute pentru totdeauna şi de aici înainte trebuie să umblăm în înnoire de viaţă, nu potrivit voii cărnii, ci potrivit scopului Domnului. Îl auzim îndemnând pe cei care au luat numele lui Cristos, asigurându-i că ei trebuie să ia şi Spiritul sau dispoziţia Lui, şi să aibă aceeaşi minte (dispoziţie) care a fost în Isus Cristos, Domnul nostru — o minte în opoziţie cu păcatul şi josnicia şi egoismul, dar în armonie cu adevărul, bunătatea, curăţenia, bunăvoinţa şi iubirea.

Şi apostolul explică aceasta spunând: „Dragostea nu face rău aproapelui: dragostea deci este împlinirea Legii”. Să lepădăm deci faptele întunericului, şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii. Să umblăm frumos.” „Îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Hristos şi nu purtaţi grijă de carne ca să nu-i treziţi poftele.” „Nu întoarceţi nimănui rău pentru rău. Urmăriţi ce este bine înaintea tuturor oamenilor. Dacă este cu putinţă, atât cât depinde de voi, trăiţi în pace cu toţi oamenii. Preaiubiţilor, nu vă răzbunaţi singuri; ci lăsaţi loc mâniei lui Dumnezeu, căci este scris: „Răzbunarea este a Mea, Eu voi răsplăti, zice Domnul. Deci, dacă îi este foame vrăjmaşului tău, dă-i să mănânce; dacă-i este sete, dă-i să bea.” Rom. 13:10, 12-14; 12:17-20.

Sf. Pavel a explicat în mod special iubirea care este esenţa Spiritului lui Dumnezeu, Spiritului lui Cristos, şi pe care toţi urmaşii Domnului trebuie s-o aibă dacă vreau să continue să fie ai Lui, spunând: „Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate; dragostea nu este invidioasă; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se aprinde de mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură în adevăr, suferă toate, crede toate, nădăjduieşte toate, rabdă toate. Dragostea nu piere niciodată”. 1 Cor. 13:4-8.

Legea Domnului ESTE DESĂVÂRŞITĂ ŞI ÎNVIOREAZĂ sufletul”

Ar fi imposibil pentru orice clasă de oameni, oricât de degradaţi mental şi moral ar fi, să primească astfel de îndrumări într-o inimă onestă şi bună şi să nu fie ridicaţi de ele, făcuţi mai nobili, mai asemenea lui Cristos, mai asemenea lui Dumnezeu. Nu ne surprinde, prin urmare, să aflăm, chiar în primul secol, că poporul Domnului a fost remarcat pentru principiile înalte şi moralitatea sa înaltă, într-atât încât masele de oameni „au recunoscut că fuseseră cu Isus” şi învăţaseră de la El. Fapt. 4:13.

Apoi vedem cum Adversarul a stricat Adevărul de la simplitatea în care a fost prezentat de Domnul şi de apostoli. Vedem formalităţi şi ceremonii, mătănii şi liturghii, robie la crezuri şi la teorii ale oamenilor, luând locul Evangheliei curate a lui Cristos; şi observăm rezultatul, că în măsura în care învăţăturile lui Cristos au fost ignorate, în aceeaşi măsură a pătruns superstiţia şi lipsa Spiritului lui Cristos.

Totuşi, cu toată corupţia care a venit în lume cu al doilea secol, a existat suficient din spiritul adevărat amestecat cu eroarea pentru a face o mare reformare a sălbaticilor din Europa, şi să-i aducă la o stare civilizată mai înaltă decât restul lumii. Şi când prin Providenţa Divină a fost inaugurată mişcarea Reformei, a ridicat aceeaşi clasă de oameni nemăsurat mai sus în tonul moral. Ea a restabilit mult din puritatea primară a creştinismului şi din Spiritul lui Cristos; şi în măsura în care Cuvântul lui Dumnezeu a fost liber printre oameni, şi în măsura în care ei l-au primit cu bucurie şi au permis sentimentelor sale înălţătoare să încolţească în inimile lor şi să aducă roadă, în acea măsură am văzut oameni care au venit sub influenţa directă a Reformei ridicaţi mai sus decât restul lumii.

Scroafa SPĂLATĂ TÂNJEŞTE ÎNCĂ DUPĂ noroi

În toate acestea observăm principiul prezentat la început; şi anume, că Spiritul lui Cristos, spiritul Adevărului, spiritul dreptăţii din Cuvântul Domnului, este influenţa civilizatoare, luminătoare şi înnobilatoare care a făcut schimbări minunate în această Eră Creştină şi în special în acest ultim secol. Papalitatea şi sectarismul au pus piedici, dar nu i-au putut înfrânge influenţa. El încă mai continuă să prindă la clasele de jos ale societăţii şi să le ridice; şi încă se observă tendinţa ca acei care sunt deja ridicaţi să fie  mai puţin dispuşi să aprecieze bunătatea Divină. Astfel este că nu mulţi mari, nu mulţi învăţaţi, nu mulţi înţelepţi potrivit cursului lumii acesteia, ci pe săracii lumii acesteia, bogaţi în credinţă, i-a ales Dumnezeu ca să fie moştenitori ai Împărăţiei.

Cu cât este mai largă şi mai clară vederea noastră asupra situaţiei, cu atât mai mult vom putea simpatiza cu aceia dintre fraţii noştri în Cristos care sunt din fire mai jos, josnici, egoişti, cărora le lipseşte bunăvoinţa în gând, cuvânt şi comportament. Când ne dăm seama că Dumnezeu i-a acceptat — nu pentru caracterul lor bun şi nobil, ci pentru că ei admit deficienţele acestuia şi doresc să se reformeze — să se transforme prin înnoirea minţii lor — atunci toţi cei care au mintea sau Spiritul Domnului îi vor accepta şi ei.

În măsura în care avem mintea lui Cristos, mintea sfântă, îi vom vedea pe alţii din punctul de vedere divin, al compătimirii pentru slăbiciunile lor şi pentru caracteristicile lor josnice; şi în loc de a-i condamna, a-i dispreţui şi a le respinge cunoştinţa pentru că nu se ridică la cele mai nobile standarde, vom dori cu atât mai mult să-i ajutăm să se ridice, şi cu amabilitate vom căuta să le arătăm chestiunile pe care ei nu le văd clar. Vom fi răbdători cu ei văzându-i cum se străduiesc să învingă. Ne vom da seama că se luptă împotriva afectării mintale pe care au moştenit-o într-o măsură, şi care numai treptat poate fi înlăturată.

Din acest punct de vedere vom învăţa să-i vedem şi să gândim despre ei, nu potrivit cărnii, nu potrivit tendinţelor şi dispoziţiilor lor naturale, ci potrivit spiritului, potrivit intenţiilor minţii lor, potrivit legământului lor cu Domnul. Astfel, aşa cum declară apostolul, nu ne mai cunoaştem unii pe alţii după carne, ci după spirit. 2 Cor. 5:16.

Toţi care au acceptat harul lui Dumnezeu şi au devenit părtaşi la spiritul sfinţeniei, şi care luptă împotriva păcatului în toate formele sale — în gând şi cuvânt şi faptă — toţi aceştia se străduiesc pentru marea desăvârşire a caracterului, a cărui singură ilustraţie perfectă este dragul nostru Răscumpărător. Toţi aceştia se declară asemănări imperfecte ale Fiului drag al lui Dumnezeu şi caută să crească în asemănarea Lui. Toţi aceştia caută să înlăture toate lucrurile cărnii şi ale diavolului — nu doar relele mari (uciderea, furtul etc.), dar şi elementele mai comune ale naturii josnice, stricate — mânia, răutatea, ura, cearta etc. Toţi aceştia caută să îmbrace tot mai mult întreaga armătură a lui Dumnezeu, să se împotrivească păcatului şi să cultive în ei mintea care era şi în Cristos Isus — blândeţea, răbdarea, îndelunga răbdare, dragostea de fraţi, iubirea.

IUBIŢI-VĂ CU CĂLDURĂ UNII pe alţii”

Să privim deci (creştini) dintr-o perspectivă mai largă chestiunile, şi în special pe acelea ale tuturor celor care se numesc cu numele lui Cristos, şi care dau vreo dovadă de străduinţă în a umbla în urmele Sale. Iubirea noastră pentru ei să acopere nu numai micile, neînsemnatele neajunsuri şi deosebiri faţă de noi, ci să acopere o mulţime de imperfecţiuni ale cărnii, atâta timp cât vedem că inimile lor sunt loiale Domnului şi caută să umble nu potrivit cărnii, ci potrivit spiritului; atâta timp cât declară că se străduiesc să scape de josnicia şi egoismul şi micimea naturii căzute, şi să cultive în ei nobleţea caracterului care aparţine omului perfect, chipul naturii Divine.

Şi fiecare, dacă a luat numele lui Cristos, să fie foarte atent să perceapă şi să înlăture orice urmă de josnicie, egoism, necuviinţă, necinste, care stau încă lipite de noi ca membri ai rasei decăzute, şi care au devenit atât de mult parte din noi, încât adesea suntem dispuşi să le numim trăsături naturale. Să nu uităm că deşi Domnul nostru şi fraţii noştri în Cristos trec cu vederea aceste defecte (făcând distincţia corectă între „Noua Creaţie în Cristos” şi acele elemente contrare ale naturii noastre vechi socotită moartă), totuşi lumea nu poate face deosebire şi va pune pe seama cauzei lui Cristos toate greşelile şi imperfecţiunile pe care le văd în urmaşii Săi declaraţi. În acest mod Numele Sfânt este zilnic pângărit de mulţi printre neamuri.

Să reţinem, de asemenea, că natura rea nu poate fi transformată în natură bună într-o zi. Transformarea minţii, vorbirii şi purtării cere răbdare şi perseverenţă; însă ea poate fi realizată de cei care au fost concepuţi de Spirit sfânt şi care sunt ascultători de poruncile Marelui Învăţător. „Luaţi seama ca nu cumva să refuzaţi să ascultaţi pe Cel care vă vorbeşte” din ceruri (Evr. 12:25). Oricine neglijează învăţăturile Lui, neglijează marea mântuire oferită în timpul acestui Veac Evanghelic; pentru că nimeni nu va fi printre Aleşi decât cei care cel puţin în inimile lor sunt nobili, adevăraţi şi buni — conformaţi chipului Fiului drag al lui Dumnezeu. Rom. 8:29.

Dacă am putea înţelege pe deplin influenţa minţii noastre asupra corpului nostru, precum şi influenţa mai puţin directă asupra minţii şi corpului altora, în lume ar începe rapid o mare Mişcare de Reformare a Gândirii; şi în special în poporul consacrat al lui Dumnezeu. Cu siguranţă aceştia ar trebui să coopereze cu rugăciunea inspirată: „Crează în mine o inimă îvoinţăş curată, Dumnezeule; şi reînnoieşte înlăuntrul meu un duh îdispoziţieş statornic Atunci voi învăţa pe cei fărădelege căile Tale, şi păcătoşii se vor întoarce la Tine”. Ps. 51:10, 13.

Iubirea lui Dumnezeu să fie tot mai mult turnată în inimile noastre şi conştiinţa noastră să fie mereu sensibilă, şi întotdeauna să ne abţinem de la orice formă de rău. Fie ca noi să putem fi întotdeauna cu băgare de seamă în conversaţia noastră şi să ne examinăm gândurile, cuvintele şi faptele, pentru a fi întotdeauna gata şi în stare să servim pe Tatăl nostru ceresc şi iubita Sa turmă, membrele „Picioare” ale Corpului lui Cristos!

Nu refuza un cuvânt iubitor, frate,

Pe drumul vieţii tale,

Celor care cu tine călătoresc;

Spune-le, dacă-i iubeşti.