CREŞTINISMUL ŞI LEGEA

Mat. 5:17-26

„Cine iubeşte pe alţii a împlinit legea.” Rom. 13:8.

R 5006 W. T. 1 aprilie 1912 (pag. 117-119)

Isus şi apostolii Lui au prezentat armonia între creştinism şi iudaism, dar comparativ puţini creştini de astăzi par să înţeleagă clar subiectul. Studiul de astăzi are ca scop să clarifice deosebirile şi armonia lor.

Marele Învăţător a declarat că El n-a venit să strice Legea şi Profeţii, ci să le împlinească. Deşi se spunea despre Lege că era Legea lui Moise, era de fapt Legea Divină, dată lui Israel ca bază pentru Legământul Divin cu acea naţiune, şi Moise numai a stat ca mijlocitor al acelui Legământ al Legii — al acelui acord prin care Israel era obligat să ţină Legea, iar Dumnezeu era obligat, dacă ei o ţineau, să le dea viaţă veşnică, favoare divină şi privilegiul glorios de a fi instrumentele Sale pentru binecuvântarea tuturor naţiunilor, în Împărăţia lui Mesia.

Nereuşita chiar şi a celor mai sinceri israeliţi de a câştiga viaţa veşnică promisă, a dovedit, nu faptul că Legea lui Dumnezeu era nedreaptă, că trebuia cândva să fie pusă deoparte ca nepracticabilă, ci că Israel, asemenea restului lumii, a avut parte prin moştenire de slăbiciunile adamice, care au deteriorat în aşa fel calitatea lor morală, încât n-au putut ţine Legea perfectă a lui Dumnezeu — în spiritul ei; spiritul Legii pe care Domnul nostru l-a definit a fi iubire din toată inima pentru Dumnezeu şi iubire pentru aproapele, potrivit „Regulii de Aur”.

Evanghelia lui Isus înalţă Legea Iudaică prin aceea că admite că este dreaptă, raţională, şi admite că greşeala este în întregime a omului. Propunerea lui Isus în ceea ce-i priveşte pe urmaşii Săi este aceasta: El, fiind perfect, a fost în stare să ţină Legea Mozaică în mod perfect; şi a avut dreptul, prin urmare, la viaţă veşnică şi n-a trebuit să moară; dar în loc de a-Şi reţine viaţa, El a depus-o în sacrificiu, ca parte din marele Plan Divin pentru răscumpărarea omului. Acel sacrificiu va aduce lumii privilegiile şi ocaziile binecuvântate pentru viaţă eternă care, potrivit făgăduinţei, va fi adusă de Împărăţia lui Mesia. Dar între timp Răscumpărătorul, îndeplinind planurile lui Iehova, oferă o atribuire a meritului Său oricui are spiritul Său — cel al deplinei consacrări de a face voia Tatălui, dându-şi viaţa actuală ca sacrificiu, pentru a câştiga cu Răscumpărătorul o viaţă spirituală, cerească, glorie, onoare, nemurire, natura divină, în calitate de comoştenitor cu Mesia în Împărăţia Sa. Toţi cei care vor face astfel, vor fi socotiţi ca parte din Sămânţa spirituală a lui Avraam, prin care toate familiile pământului îşi vor primi în cele din urmă binecuvântarea.

Această ofertă i-a fost făcută mai întâi evreului; dar, după ce au fost adunaţi toţi cei doritori şi ascultători din acea naţiune, chemarea a fost extinsă la cei doritori şi ascultători, care au urechi de auzit şi inimi care să asculte, indiferent de liniile naţionale. Tuturor acestora li s-au clarificat condiţiile uceniciei — condiţiile sacrificiului de sine până la moarte: „Dacă cineva vrea să fie ucenicul Meu, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze”; şi „unde voi fi Eu, acolo va fi şi ucenicul Meu”.

Acestei clase i s-a promis viaţă veşnică, chiar dacă aceştia nu erau în stare să ţină în fiecare amănunt spiritul Legii Mozaice. Evreii s-au gândit că aceasta era o punere deoparte a Legii; Isus şi apostolii au răspuns: Nu. Aceşti ucenici sau urmaşi ai lui Isus îşi sacrifică interesele şi drepturile lor pământeşti, şi astfel sunt socotiţi morţi faţă de lucrurile pământeşti. Dumnezeu acceptă sacrificiile lor şi îi concepe cu Spirit sfânt. Astfel ei devin Noi Creaturi în Cristos. Aceste Noi Creaturi nu sunt sub nicio Lege a păcatului şi a morţii, nici nu au vreo imperfecţiune. „Căci legea Duhului de viaţă în Hristos Isus i-a eliberat de legea păcatului şi a morţii.” Rom. 8:2.

Dar cel care obiectează, întreabă: cum ar putea Dumnezeu să accepte o jertfă cu neajunsuri? Şi, mai mult, nu sunt aceste Noi Creaturi ţinute răspunzătoare pentru conduita cărnii lor, atâta timp cât trăiesc — până când sacrificiul lor este complet?

Scripturile răspund: Marele Preot, care prezintă aceste jertfe ca parte a propriei Sale jertfe, acoperă imperfecţiunile şi neajunsurile lor printr-o atribuire a meritului sacrificiului Său, care este deja în mâinile Dreptăţii aşteptând aplicarea lui pentru păcatele omenirii. Când acest Mare Preot ne prezintă astfel lui Dumnezeu, acoperiţi cu propriul Său merit ca haină, suntem asiguraţi că sacrificiile sunt „sfinte şi plăcute lui Dumnezeu”. Rom. 12:1.

În ceea ce priveşte slăbiciunile ulterioare ale cărnii, Noua Creatură este într-adevăr ţinută răspunzătoare pentru corpul ei muritor, dar deoarece Marele nostru Preot a gustat moartea pentru fiecare om şi pentru toate păcatele moştenite, de aceea aceste Noi Creaturi în Cristos sunt asigurate că toate încălcările lor, din ignoranţă sau din slăbiciune, pot fi iertate, şi că Răscumpărătorul, Capul şi Reprezentantul lor în glorie, le va atribui la cerere meritul Său pentru anularea acelor imperfecţiuni, pentru ca ei să poată fi astfel menţinuţi în poziţia lor la Tatăl, „fără pată, sau încreţitură sau altceva de felul acesta”. Efes. 5:27.

Astfel sunt îndeplinite cerinţele Legii divine în privinţa Bisericii. Dar legământul Bisericii înseamnă mai mult decât doar ţinerea Legii; este un legământ de sacrificiu, şi Dreptatea, Legea Divină, n-ar putea cere sacrificiu. Legământul Bisericii, în care ea are parte cu Domnul şi Răscumpărătorul ei, este un acord de a sacrifica toate interesele pământeşti pentru a face voia Tatălui cu orice preţ. Răsplata pentru ţinerea acestui legământ va fi obţinută prin schimbarea Primei Învieri la glorie, onoare şi nemurire cerească. Termenii acestui legământ spun: „Adunaţi-Mi pe credincioşii Mei, care au făcut un legâmânt cu Mine prin jertfă.” Psa. 50:5.

DE ASEMENEA ÎMPLINIREA PROFEŢIILOR

Evreului i se părea ca şi cum invitaţia Evangheliei ar zădărnici toate scrierile profeţilor, despre care sf. Petru a spus că toţi sfinţii profeţi de la întemeierea lumii au vorbit de timpurile şi binecuvântările restabilirii la venirea lui Mesia (Fapt. 3:19-21). Evreului şi acum i se pare ca şi cum trebuie să fie ceva greşeală, că, dacă Isus era Mesia, El trebuia să fi început o lucrare de restabilire, o lucrare de ridicare socială, morală, intelectuală şi fizică pentru omenire, folosind pe Israel drept canalul, agentul Său. Evreul arată spre cele 18 secole de predicare creştină, şi spune că dacă creştinii ar avea dreptate, aceasta ar zădărnici toate profeţiile din trecut. Care este răspunsul la aceasta?

Isus dă răspunsul, spunând că profeţiile se împlinesc. Profeţiile nu vorbesc numai despre Isus, ci şi despre fraţii Săi, „turma mică”, clasa Miresei; şi acea clasă trebuie să fie aleasă înainte ca alte aspecte ale profeţiilor să poată fi împlinite. „Voi vesti numele Tău fraţilor Mei” (Psa. 22:22; Evrei 2:12). Aceasta este lucrarea prezentă — lucrarea de alegere a clasei menţionate de psalmist, spunând: „Eu am zis: «Sunteţi dumnezei, toţi fii ai Celui-Prea-Înalt; dar veţi muri ca un om»” Psa. 82:6.

Legea şi Profeţii arată necesitatea unei clase preoţeşti subordonate Marelui Preot — a unei clase sacrificatoare care va deveni o Preoţime Împărătească. Aceste profeţii sunt în proces de împlinire; nici Legea nici Profeţii nu sunt ignoraţi. În curând acest aspect al Planului Divin va fi fost împlinit; Biserica va fi glorificată cu Domnul ei, şi atunci acele aspecte ale Legii şi ale Profeţilor care orbesc ochii lui Israel vor începe să fie împlinite şi le vor aduce binecuvântări, iar prin ei binecuvântări lumii, cu mult mai presus de concepţiile cele mai înalte ale lor.

Dacă deci vreunul din urmaşii lui Isus ar încălca Cele Zece Porunci şi i-ar învăţa pe oameni să facă astfel, acesta evident ar face din ignoranţă şi neînţelegere şi l-ar marca astfel ca urmaş al lui Isus pe un plan inferior — unul dintre cei mai mici în Împărăţie. Aceasta s-ar aplica printre urmaşii Domnului în prezent: Biserica este Împărăţia în embrion, şi orice frate într-o astfel de atitudine ar trebui considerat de către fraţi ca slab şi să nu i se dea o poziţie de proeminenţă în serviciul Bisericii.

STANDARDUL FARISEILOR ESTE MAI JOS

În zilele lui Isus fariseii se mândreau cu zelul lor pentru Lege şi găseau greşeli la ucenicii lui Isus şi la El pentru că vindeca bolnavi în ziua de Sabat. În loc de a admite pretenţiile lor, Isus le-a arătat în mod repetat că erau greşite. Ei erau atenţi în privinţa micilor cerinţe ale Legii, dar erau neglijenţi în ceea ce priveşte spiritul ei al iubirii. Aceasta Isus a numit-o făţărnicie; El a declarat că dacă urmaşii Săi nu vor fi mai drepţi în inimă decât fariseii, nu vor putea intra deloc în Împărăţie. (Trebuie să ne amintim deosebirea dintre Împărăţia în embrion care a fost inaugurată la Cincizecime, şi Împărăţia glorioasă în care cei credincioşi vor fi introduşi prin schimbarea Primei Învieri.)

Dacă urmaşii Lui n-ar avea mai mult din spiritul Legii Divine decât fariseii, ei n-ar fi potriviţi pentru conceperea de la Cincizecime — nimeni în afară de cei care iubesc dreptatea şi care astfel au spiritul Legii Divine nu este deloc acceptabil pentru Biserică — „Biserica celor Întâi-născuţi, ale căror nume sunt scrise în ceruri”.

Fariseii ţineau litera Legii şi spuneau: Aveţi grijă ca nu cumva să ucideţi un om, căci aceasta vă va supune judecăţii sau examinării înaintea consiliului, sau a curţii locale din oraşul vostru; dar Isus învăţa că ura este ucidere, chiar dacă n-ar merge până la ucidere fizică. Atât de înalt este acest standard printre poporul consacrat al Domnului, încât dacă unul dintre ei ar fi numai uşor mânios, ar fi o chestiune serioasă; şi dacă ar fi destul de mânios încât să numească pe un frate creştin „prost”, aceasta ar implica pentru el un pericol serios de moartea a doua — Gheena. Toţi urmaşii lui Cristos, prin urmare, trebuie să-şi păzească nu numai acţiunile, dar şi limbile şi chiar gândurile inimii, încât chiar şi în gânduri să fie în cel mai deplin acord cu însuşi spiritul Legii Divine a iubirii; ca, dacă atunci când se apropie de tronul harului găsesc vreun alt spirit în inimile lor, să nu meargă mai departe la Dumnezeu, ci mai întâi să se împace cu fratele lor. Prin pilda arestării, condamnării şi întemniţării, Domnul nostru îi învaţă pe ucenici că dacă au un simţământ greşit faţă de un frate, ei să se grăbească tare să rezolve chestiunea. Fiecare moment de întârziere pune în pericol poziţia lor spirituală la Domnul şi face să le fie mai dificil în relaţia lor cu Dumnezeu.

Sugestia este că, dacă am greşit unui frate şi întârziem să îndreptăm chestiunea, şi cazul merge înaintea Domnului pentru reglementare, vom fi obligaţi să suferim pedeapsa deplină a neglijenţei noastre, „ultimul bănuţ”, înainte de a fi pe deplin restabiliţi în favoarea şi părtăşia divină.