Vol. 6 Iulie-August 1999 Nr. 5

CRISTOSUL DESĂVÂRŞIT PRIN SUFERINŢĂ

„Bucuraţi-vă, întrucât aveţi parte de suferinţele lui Hristos, ca să vă bucuraţi nespus de mult şi la descoperirea slavei Lui.” Pet. 4:13.

R5778 W. T. 1 octombrie 1915 (pag. 297-299)

La început ar putea să pară ciudat pentru poporul Domnului că ei trebuie să sufere încercări şi dificultăţi speciale ca urmare a faptului că au devenit copii ai lui Dumnezeu şi făcători de bine. Aşteptarea naturală ar fi ca acela care păcătuieşte să sufere, iar acela care evită păcatul să fie binecuvântat. Aceasta este o lege naturală şi va opera la timpul cuvenit — în timpul domniei Milenare a Domnului nostru. Făcătorii de rău vor primi lovituri şi dacă se va constata că persistă vor fi îndepărtaţi complet în moartea a doua. Dar toţi făcătorii de bine vor fi răsplătiţi cu viaţă şi binecuvântare veşnică.

Acest lucru nu este însă adevărat acum, fiindcă domnia Prinţului Dreptăţii n-a început încă. Suntem încă sub domnia Prinţului Întunericului. Iar făcătorii de rău au adesea mare succes, în timp ce făcătorii de bine suferă. David spune despre cei răi, „Li se bulbucă ochii de grăsime şi au mai mult decât le doreşte inima” (Ps. 73:7). Totuşi el a luat poziţie alături de cei care vreau să placă lui Dumnezeu — şi aşa facem şi noi.

SCOPUL LUI DUMNEZEU ÎN FAPTUL CĂ NE ÎNCEARCĂ

Sf. Pavel, vorbind despre Biserica din Veacul Evanghelic, spune, „Toţi care voiesc să trăiască în evlavie în Hristos Isus vor fi persecutaţi” (2 Tim. 3:12). Nu există nici o excepţie de la această regulă; iar faptul că ştim şi aşteptăm aceasta trebuie să ne facă fermi, fiind îmbrăcaţi cu platoşa neprihănirii şi încălţaţi cu pregătirea Evangheliei Păcii.

Dumnezeu îngăduie poporului Său să aibă aceste experienţe şi să sufere pentru facerea binelui. În prezent El cheamă o companie de evlavioşi. Această companie va fi Preoţimea împărătească din viitor, ca să binecuvânteze lumea în timpul Domniei lui Mesia. Biblia ne explică faptul că aceştia au nevoie de încercări ca să le probeze şi să le încerce caracterul.

Dumnezeu doreşte să vadă cât de loiali suntem faţă de principiile dreptăţii. Cât de mult suntem dispuşi să suferim? Există o zicătoare în lume, „Fiecare om îşi are preţul său”. Astfel în Biserică sunt unii care vor îndura într-o măsură şi apoi se vor retrage. Alţii vor suferi mai mult, iar alţii şi mai mult. Domnul spune că El caută pe aceia care vor să renunţe la totul pentru a se dovedi credincioşi Legământului făcut cu El. Această credincioşie înseamnă loialitate completă faţă de Dumnezeu, faţă de legile Sale, care sunt legile dreptăţii.

FOCUL CARE TREBUIE SĂ ARDĂ PRINTRE VOI

Aluzia că aceste încercări de foc vor încerca Biserica, vor arde printre poporul Domnului, nu înseamnă în mod necesar că toate încercările de foc vor veni de la Biserică, ci înseamnă că aceste încercări constituie un foc ce trebuie să facă o lucrare de purificare printre ei, arzând în mijlocul lor. Este o experienţă care trebuie să fie suportată de fiecare în mod individual. Va fi o experienţă generală, fiindcă fiecare trebuie să aibă o parte în ea. Nu numai că grupul ca întreg va avea împotrivire, dar fiecare va fi expus personal la încercări de foc. De aceea, acest foc arde în mijlocul nostru şi va arde până la sfârşit.

Este un gen de încercări diferit de cel ce ar putea veni peste oricare alt corp de oameni. Explicaţia acestei diferenţe se află în textul nostru — „întrucât aveţi parte de suferinţele lui Hristos”. Dacă ştim că fiecare membru al corpului lui Cristos trebuie să fie încercat, ne putem bucura când ne atinge ceva din acest foc. Spunem, „Am parte de suferinţele lui Cristos. Sunt bucuros că în providenţa Domnului am parte de aceste încercări, fiindcă, dacă n-aş avea deloc parte de ele, cum aş putea şti că sunt unul dintre membrii Corpului?”

SURSA PRIMARĂ DE NECAZ

Aşadar ne bucurăm cu toţii, ştiind că aceste încercări de foc vin de la Domnul. Nu înseamnă că Domnul este cauza acestor încercări de foc; cauza este deobicei Adversarul. Dar noi ne-am pus în mâinile Domnului şi El a promis că va supraveghea tot ce ne priveşte. De aceea, orice ar veni peste noi, putem fi siguri că este prin intenţia sau permisiunea Tatălui pentru binele nostru. Dacă noi, prin urmare, recunoaştem că acest lucru este aranjat pentru noi de providenţa Domnului, este bine, nu contează cât de adesea trebuie să mergem la Tronul Harului pentru ajutor în timp de lipsă.

Dumnezeu ne-a descoperit că El intenţionează să înalţe foarte mult pe Cristosul, să-i dea mare glorie, onoare şi nemurire. De aceea noi aşteptăm mult timpul când acest Corp va fi desăvârşit şi când ne vom împărtăşi de slava Capului nostru. Când slava va fi descoperită, ne vom bucura cu bucurie mare! Aceste încercări care ne vin sunt din surse diferite. În contextul nostru se vorbeşte despre ele ca despre o singură încercare a Bisericii, dar acea singură încercare este formată din diferite experienţe. Dacă aceste încercări şi dificultăţi ar veni toate deodată, ar putea fi prea severe pentru noi. De aceea Domnul permite ca noi să fim scoşi din foc un scurt interval. „El ştie din ce suntem întocmiţi; Îşi aduce aminte că suntem ţărână.” Ps. 103:14.

TORTURA DE ASTĂZI ESTE MULT MAI RAFINATĂ

Astfel Tatăl a aranjat ca noi să avem mici intervale de întărire între experienţe, aşa încât atunci când vine ((418)) următoarea experienţă grea, ne va găsi mai tari şi mai pregătiţi să beneficiem de ea. Unele dintre aceste încercări vin de la Adversarul însuşi. Se pare că ceea ce i s-a făcut Bisericii nu putea veni de la nimeni altul. Să ne gândim la dispoziţia diavolească manifestată faţă de Domnul nostru şi să reflectăm asupra suferinţelor Lui. Nu ne putem gândi că omenirea, în condiţii obişnuite, ar fi putut avea un spirit atât de rău ca acel manifestat împotriva Lui. Diavolul a avut de-a face cu toate persecuţiile rele împotriva sfinţilor — tăierea limbii, torturarea bietelor lor corpuri şi împroşcarea cu vorbe amare.

Noi suntem mai obişnuiţi astăzi cu această din urmă formă de persecuţie, faţă de trecut, căci lumea — omul obişnuit — n-ar permite lucrurile făcute în Veacurile Întunecate. Dar simţămintele rele încă există — animozitatea, veninul. Cum spune apostolul Iacov, limba este un foc, o lume de nelegiuiri, şi aprinde cursul vieţii (Iac. 3:6). Şi astfel în zilele noastre limba şi pana sunt folosite adesea ca arme ale răului.

Cu toţii am observat, poate, ce dispusă este lumea să vorbească de rău şi să creadă răul — ce dispusă este să spună ceea ce nu cunoaşte. Aceasta este în întregime fiindcă sunt obsedaţi, asediaţi de Adversarul. Dar noi trăim într-o zi mai civilizată decât fraţii noştri din trecut. Credem că persoana care face aceste lucruri rele astăzi — care calomniază şi defăimează pe poporul lui Dumnezeu — este sub o influenţă răuvoitoare. Apoi vine la noi ispita să-i vorbim şi noi de rău — să facem tot răul pe care-l putem face împotriva lor. Dacă aflăm că în noi se iscă această dispoziţie de a vorbi de rău, trebuie să ne împotrivim ei, să lăsăm focul acestui timp să ardă aceste elemente ale naturii noastre vechi. Iar focul va avea acest efect purificator asupra noastră dacă-l primim cuvenit, făcându-ne potriviţi pentru Împărăţia cerească.

SURSA SECUNDARĂ DE ÎNCERCĂRI

Aceste încercări vin nu numai de la Adversar, ci ele vin şi din slăbiciunile şi imperfecţiunile altora. Şi poate că acelea care vin din partea fraţilor sunt cel mai greu de suportat. Ştim că „dumnezeul acestei lumi a orbit minţile celor care nu cred”. Dar când ajungem la cei care au făcut o declaraţie de loialitate faţă de Dumnezeu şi s-au numit cu numele lui Cristos, fie că sunt presbiterieni, fie că sunt episcopali, baptişti sau congregaţionali, sau sunt studenţi ai Bibliei — dacă în vreunul dintre aceştia găsim spirit de persecuţie, suntem mai descurajaţi şi este mai puţin probabil să avem simpatie faţă de el.

Trebuie însă să ne amintim că nimic nu ni se poate întâmpla decât dacă Tatăl permite. Dacă n-am avut încercări de la metodişti, presbiterieni sau studenţi ai Bibliei, vom avea din altă parte, pentru a ne arde zgura şi a ne întări elementele caracterului care au nevoie de dezvoltare. Trebuie să luăm toate aceste lucruri cu răbdare, ştiind că ele produc pentru noi „o greutate veşnică de slavă”. Trebuie să privim dincolo de aceste lucruri şi să recunoaştem marele scop al lui Dumnezeu. Trebuie să reflectăm că acesta este modul în care Dumnezeu ne dăltuieşte şi ne şlefuieşte ca să ne pregătească pentru marele Templu al Slavei. Când ne gândim la aceasta, putem privi cu tărie şi răbdare aceste încercări de foc, dându-ne seama că vom primi din ele o binecuvântare.

„Pe multe cărări spinoase
Picioarele ostenite-mi conduce
Pe multe cărări de lacrimi mă duce
Dar este dulce
A şti că El mi-e aproape —
Al meu Dumnezeu, al meu Îndrumător;
El mă conduce şi astfel urmez
Mulţumit în toate.”

Astfel învăţăm, ca popor al lui Dumnezeu, să ne bucurăm. Ne putem bucura de toate lucrurile pe care le-a făcut El pentru noi şi în noi. Lucrurile în care este cel mai puţin probabil să ne bucurăm în mod natural sunt necazurile, persecuţiile. Dar ne putem bucura şi în acestea. Ne putem bucura în acestea — nu fiindcă ne plac necazurile, persecuţiile, ci fiindcă ne dăm seama că acestea lucrează pentru noi la dezvoltarea caracterului plăcut lui Dumnezeu. Domnul se va îngriji să avem destule necazuri, dar nu prea multe.

Cuvântul necaz conţine ideea de tulburare severă — o combinaţie de tulburări care fac ca experienţele să fie severe. N-ar însemna că noi am cădea într-o dificultate şi am ieşi curând din ea, ci ar însemna tulburări severe şi continui. Uneori nu putem vedea de ce avem necazurile care ne vin. Ele pot veni sub forma bolii sau a morţii, a necazului financiar, a umilirii mândriei noastre şi a iubirii de sine nerecunoscute; sau putem avea o combinaţie de necazuri. Nu are nici o importanţă dacă sunt de un fel sau de altul — ele sunt necazuri. Dar atârnă de noi să recunoaştem că în toate aceste încercări Domnul supraveghează şi face ca ele să lucreze spre binele nostru.

Lumea are şi ea persecuţii de un anumit fel. Oamenii care sunt în afaceri se persecută uneori unul pe altul. Uneori persecuţiile sunt pe cale politică. Domnul indică Bisericii că noi ne putem bucura în orice persecuţie, în special dacă nu suntem în nici un mod vrednici de învinuit. „Dacă cineva suferă ca creştin, să nu se ruşineze (să nu se simtă ocărât)”, a spus apostolul (1 Pet. 4:14-16). El suferă din cauză că „întunericul urăşte lumina” şi defăimează Adevărul. Acest lucru a fost aşa tot timpul începând de la Isus.

BINECUVÂNTARE CE REZULTĂ DIN PERSECUŢIE

Vom spune oare că nu ne vom resemna în faţa anumitor experienţe? Nu; noi ne-am încredinţat totul Domnului şi trebuie să ne aplecăm în deplină supunere, ştiind prin credinţă şi din asigurarea Cuvântului lui Dumnezeu că toate lucrează împreună spre binele nostru. Nu are importanţă care ar putea fi necazul, el va aduce răbdare dacă ((419)) suntem bine antrenaţi. Unii din poporul Domnului poate au răbdarea bine dezvoltată şi astfel n-au nevoie de atât de multe experienţe din acestea. Dar de orice avem nevoie, aceea trebuie să dorim.

Vă amintim iarăşi istoria unui anumit frate care şi-a făcut socoteala calităţilor şi a decis că cel mai mult îi lipsea răbdarea. Atunci s-a rugat foarte serios Domnului să-i dea mai multă răbdare. A continuat să se roage şi cu cât s-a rugat mai mult cu atât părea să aibă mai multe dificultăţi, mai multe încercări ale răbdării. Apoi şi-a dat seama că acesta era răspunsul la rugăciune, că aşa putea obţine răbdare. Şi când a început să vadă chestiunea corect, aceasta l-a încurajat şi a făcut o mare schimbare. El a văzut că Domnul îi răspundea la rugăciune, dându-i tocmai experienţele necesare dezvoltării în caracter a acestui har al Spiritului.

„Încercarea aduce răbdare, iar răbdarea experienţă şi experienţa speranţă.” Aceasta nu înseamnă că întâi obţinem toată răbdarea, apoi toată experienţa şi apoi toată speranţa, ci ele se dezvoltă împreună. Noi avem bun curaj şi dorim să fim plăcuţi Domnului; nu ne ruşinăm că suntem copiii Săi. Motivul pentru care nu ne ruşinăm este că, având această speranţă, avem înţelegerea iubirii lui Dumnezeu şi putem spune, „Dacă am avut necazuri, acum am mai multă speranţă şi mai multă răbdare. Obţin rezultatele în aceste necazuri, în roadele Spiritului”. Oricine pierde experienţele care vor dezvolta roadele Spiritului sfânt, nu va câştiga niciodată un loc în Împărăţie.

Răbdarea poate fi câştigată numai prin încercări. Credinţa poate fi dezvoltată numai prin necesităţi. Noi avem nevoie de pregătire pentru lucrarea noastră viitoare. Aceasta poate fi câştigată numai prin acele experienţe prin care vom fi atinşi de simţământul neputinţelor, dificultăţilor şi încercărilor creaţiei care suspină, căreia noi îi vom fi slujitori şi reprezentanţi când vom ajunge pe Tron. Lecţia experienţelor noastre prezente este, deci, să ne împotrivim la rău, nu cu rău, ci cu bine. „Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul prin bine.” Rom. 12:21.