CUCERIREA DE CĂTRE NOUA CREATURĂ A CĂRNII SALE

„V-aţi dezbrăcat de omul cel vechi, cu faptele lui, şi v-aţi îmbrăcat cu omul cel nou, care se înnoieşte spre cunoaştere deplină, după chipul Celui care l-a creat.” 01942″> Coloseni 3:9,10 .

R5685 W. T. 15 mai 1915 (pag. 147-150)

Dezvoltarea este necesară vieţii Noii Creaţii. În textul nostru expresia „omul cel vechi” înseamnă voinţa umană, care odată stăpânea fiinţa. Toţi care devin creştini în înţelesul biblic al cuvântului nu numai Îl acceptă pe Cristos şi se încred în El ca Mântuitorul lor, ci îşi dedică voinţa lor veche, natura veche, morţii. De atunci înainte natura veche este respinsă şi nu trebuie să mai controleze viaţa individului. Dar trupul „omului vechi” — cortul de carne — este încă păstrat după ce voinţa veche a fost scoasă din funcţie şi i-a luat locul voinţa nouă. Noua creatură, cu impulsuri noi, cu un ţel nou, foloseşte corpul muritor ca servitor al ei. Noua voinţă este acum stăpână.

Această voinţă nouă este voinţa lui Dumnezeu, sau, cu alte cuvinte, este o voinţă de a face voinţa lui Dumnezeu. Consacrarea noastră este o consacrare de a face voinţa lui Dumnezeu, de a fi morţi faţă de orice altă voinţă, fie că este voinţa noastră naturală, fie că este voinţa altuia. Aceasta include dedicarea a tot ce avem sau am sperat să avem ca fiinţe umane. Înseamnă depunerea pe altar a fiecărei puteri a noastre, a capacităţii noastre, a tăriei noastre, a timpului nostru, a portmoneului nostru, a influenţei noastre. Cei care fac un Legământ de Jertfă sunt acceptaţi, până la numărul deplin al Aleşilor. Dacă sunt credincioşi până la moarte, ei vor primi corpuri noi la înviere.

CUNOŞTINŢA, BAZA DEZVOLTĂRII

În contextul nostru apostolul explică în ce fel se face această dezbrăcare şi îmbrăcare. Acest „om nou” — Creatura Nouă concepută de spirit — trebuie să se dezvolte prin conformarea la cunoştinţa pe care o câştigă. Noi am avut o oarecare cunoştinţă înainte de consacrare, altfel nu ne-am fi gândit să facem un asemenea pas. Mai întâi, Domnul a îngăduit să ajungă la noi o anumită măsură de cunoştinţă. Apoi, când am acceptat termenii şi ne-am prezentat pe noi înşine ca jertfe, meritul Mântuitorului ne-a fost atribuit şi am fost primiţi de Dumnezeu şi concepuţi ca Noi Creaturi prin Spiritul Său, prin puterea Sa; iar lucrarea cea bună a continuat în toţi cei care au împlinit condiţiile necesare dezvoltării.

Noi trebuie să creştem în iubire. Apostolul ne spune că am putea avea toată cunoştinţa şi totuşi să nu fim nimic. Cunoştinţa singură nu va fi de ajuns. Totuşi, cunoştinţa este baza credinţei şi ascultării. Fără cunoştinţă nu am putea realiza nimic. Cunoştinţa ne arată pe de o parte voinţa lui Dumnezeu şi pe de altă parte egoismul care aparţine naturii umane decăzute. Ea ne arată iubirea şi generozitatea care aparţin naturii noi. Ea ne arată caracterul Domnului — caracterul pe care noi trebuie să-l copiem. Noi trebuie să fim „înnoiţi spre cunoaştere deplină, după chipul Celui care ne-a creat” — ne-a creat ca Noi Creaturi.

După cum exprimă apostolul Pavel în altă parte, noi trebuie să fim transformaţi — formaţi din nou. Avem o voinţă nouă de la început, dar este necesar un anumit timp pentru a ne transforma mintea. Mintea noastră fiind obişnuită să gândească în privinţa cărnii, a naturii vechi, este necesar un oarecare timp înainte ca ea să fie atât de complet înnoită încât să vadă lucrurile din punctul de vedere divin. Dar numai pe măsură ce astfel înaintăm ne putem forma un caracter asemenea lui Cristos.

ÎNNOIREA BISERICII ŞI A LUMII SUNT DIFERITE

Nu numai că trebuie să ni se înnoiască mintea, dar şi trupul nostru trebuie adus în supunere faţă de mintea nouă, voinţa noastră nouă. Pentru că trupurile noastre sunt pământeşti şi imperfecte prin cădere, noi nu putem spera niciodată să le aducem în subordonare completă faţă de mintea nouă. Va exista întotdeauna mai mult sau mai puţin conflict. Dar noi trebuie să omorâm aceste dorinţe sau impulsuri ale cărnii depravate, să le tratăm ca şi cum nu ar fi nimic. Astfel facem progres, fiind transformaţi zi de zi în chipul şi asemănarea Dumnezeului nostru şi a dragului Său Fiu. Celor care ajung la această asemănare de caracter cu Învăţătorul li se va acorda la timpul cuvenit natura divină.

Această schimbare a minţii se face numai la cei care sunt concepuţi de spirit; ea nu este pentru lume. Domnul va trata cu lumea în timpul veacului care intră. Omenirea va trebui de asemenea să fie înnoită; dar înnoirea lor nu va fi ca aceea acordată Bisericii. Lumea va avea nevoie de o minte nouă, şi va trebui să înveţe să-şi învingă toate tendinţele lor decăzute, dar lor li se va cere să renunţe numai la ceea ce este păcătos. Înnoirea lor va fi în privinţa Restabilirii, a restaurării la starea de dinainte, aceea de om perfect. Ei nu vor avea o minte nouă care este în conflict cu natura umană, aşa cum are Biserica. Lumea nu va renunţa la natura lor umană; ei trebuie să renunţe numai la păcat şi să aducă natura lor umană la perfecţiune, cu ajutorul divin acordat atunci.

((577))

TOŢI TREBUIE SĂ AJUNGĂ ÎN ASEMĂNAREA LUI DUMNEZEU

La sfârşit, vedem deci, fiecare fiinţă care va avea viaţă veşnică pe oricare plan va fi în asemănarea lui Dumnezeu — chipul lui Dumnezeu. Tatăl Adam în perfecţiunea lui a avut acest chip; sfinţii îngeri au acest chip; Isus a avut acest chip al Tatălui; şi Biserica trebuie să aibă acest chip. Lumea, de asemenea, în curând va trebui să aibă acest chip al lui Dumnezeu. Toţi trebuie să iubească şi să servească dreptatea. Răul trebuie să stârnească întotdeauna aversiune. Toţi care vor ajunge la viaţă veşnică vor vedea Înţelepciunea, Dreptatea, Iubirea şi Puterea divină şi se vor conforma întru totul acelui standard în toate gândurile, cuvintele şi faptele lor. Toţi cei care nu vor ajunge la acest chip al lui Dumnezeu spre sfârşitul Veacului viitor — mia de ani de domnie a lui Cristos — vor fi tăiaţi de la viaţă, fără remediere.

Domnul Isus a spus: „Viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu” (Ioan 17:3). A-L cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă a avea cunoştinţă intimă cu El, a fi ca El în caracter, a fi în stare să vedem lucrurile cum le vede El. Numai celor care au mintea lui Dumnezeu li se va acorda viaţă veşnică — fie din Biserică acum, fie din lume în Veacul viitor.

CONFLICTUL DINTRE MINTE ŞI TRUP

Sf. Pavel aduce în atenţia Bisericii faptul că toţi creştinii adevăraţi sunt Creaturi Noi în Cristos (2 Corinteni 5:17), şi prin urmare se poate spune despre ei că sunt separaţi şi distincţi de trupurile lor muritoare. (Vezi versetele 1- 4 din acelaşi capitol.) Lucrul acesta nu va fi niciodată adevărat despre lume în general; lucrul acesta este adevărat numai despre aceia care sunt concepuţi de Spiritul sfânt. Domnul nu judecă aceste Creaturi Noi după imperfecţiunile cărnii lor, pentru că aceasta este acoperită. Ei îşi vor dovedi măsura iubirii şi loialităţii prin felul în care luptă împotriva păcatului şi a dorinţelor cărnii şi în special împotriva unui spirit răzvrătit din carnea lor.

Fiecare copil al lui Dumnezeu are un duşman în propriul său trup, şi aceasta cu atât mai mult cu cât trupurile noastre au devenit prin cădere mai mult sau mai puţin supraîncărcate de păcat. Noua Creatură vrea să facă voia Domnului. Prin urmare, din momentul când Noua Creatură are o existenţă, este un conflict între Creatura cea Nouă şi vechiul trup. Apostolul Pavel a declarat că el s-a purtat aspru cu trupul său, l-a ţinut sub controlul minţii noi; şi el sugerează că aceasta este singura modalitate de a fi un urmaş al Domnului Isus. 1 Corinteni 9:27.

CARNEA TREBUIE SUBJUGATĂ COMPLET

Această chestiune a ţinerii în stăpânire a trupului a avut un început. Tot timpul vieţii noastre anterioare ne-am întrebat mereu trupul: Care este voia ta? Care este dorinţa ta? Ce-ţi va face plăcere? De aceea este o chestiune oarecum dificilă a ţine acum trupul sub controlul voinţei noi şi a fi în stare să spui: „Voia Ta, Doamne, nu a mea să se facă”. După cum un mânz trebuie să fie îmblânzit, să fie adus în supunere, tot aşa este şi cu carnea noastră. Dacă ea este cu totul îmblânzită, va rămâne în supunere. Din când în când va încerca, desigur, să se impună, dar ea trebuie cucerită; pentru că, dacă nu este deplin îmblânzită şi subjugată, dacă i se îngăduie mai mult sau mai puţin să facă aşa cum vrea ea, atunci va exista întotdeauna pericol de a o lua razna sau pericol de vreo altă greutate şi de catastrofă finală.

Noi nu trebuie să luăm cuvintele apostolului prea literal atunci când spune că el se poartă aspru cu trupul său. Gândul lui nu este că noi trebuie în mod literal să ne purtăm aspru cu trupul, să-l maltratăm, cum s-au gândit unii, ci că trebuie să-l subjugăm, să-l învăţăm o lecţie completă. Obiectul acestei lecţii este ca trupul să poată învăţa să fie un servitor bun al Creaturii Noi. Spiritul Domnului nu poate însufleţi trupul nostru muritor până ce mai întâi îl aducem în supunere. Chiar dacă biruinţa Creaturii Noi înseamnă moartea rapidă a trupului, acesta trebuie făcut să fie supus; pentru că după ce am hotărât că în calitate de fiinţe umane voinţa noastră umană nu va mai avea controlul, ci voinţa Domnului va guverna, singurul lucru de făcut este să ne punem pe treabă ca să ne folosim trupul în serviciul Lui. Aceasta se va face mai mult sau mai puţin amănunţit pe măsură ce creştem ca Noi Creaturi. Pe măsură ce lupta continuă, dacă este purtată cu credinţă, carnea noastră devine mai slabă, iar mintea nouă se înnoieşte din zi în zi. Învăţăm mai deplin să ne subjugăm trupurile şi să le aducem în serviciul voinţei noi. Acest lucru ar trebui să fie evident pentru toţi, că noi căutăm să facem voia Domnului; şi că voia cărnii este moartă şi nu trebuie întreţinută nici o clipă.

ÎNCERCAREA CREDINCIOSULUI

Apostolul ne spune un motiv pentru care şi-a ţinut trupul în supunere — ca nu cumva, după ce a învăţat pe alţii cum trebuie să facă, el însuşi să aibă eşec şi să ajungă un dezaprobat. Tot aşa, la fiecare creştin adevărat aceasta este o chestiune de cea mai mare importanţă şi ar trebui observată în mod special de către oricine este învăţător în biserică.

În alegerea unei Mirese pentru Fiul Său, Tatăl face o selecţie dintre cei care acceptă Mesajul evanghelic şi doresc să se apropie de El. Prima probă este dacă ei vor face sau nu o consacrare deplină lui Dumnezeu. Cea de-a doua probă este dacă, după ce fac o consacrare, vor cuceri carnea şi o vor aduce în supunere. Cea de-a treia probă este dacă ei se vor strădui întotdeauna să ţină carnea în supunere, până la sfârşitul căii.

Domnul urmăreşte continuu cursul nostru. Ochiul Său este totdeauna asupra noastră să vadă în ce măsură suntem zeloşi în răstignirea cărnii noastre. Cei pe care El îi caută sunt cei ce-s într-adevăr serioşi în această chestiune. El caută o sămânţă evlavioasă — cei care au dispoziţia Învăţătorului; şi dispoziţia Învăţătorului a fost întotdeauna în opoziţie directă cu orice lucru păcătos. „Tu ai iubit dreptatea şi ai urât nelegiuirea; de aceea, Dumnezeule, Dumnezeul Tău Te-a uns cu untdelemn de bucurie mai presus de însoţitorii Tăi” a spus Tatăl despre Domnul nostru Isus. Mai mult, Învăţătorul Şi-a dat viaţa cu bucurie în sacrificiu pentru a face voinţa Tatălui şi pentru a mântui lumea.

((578))

Şi astfel, de-a lungul Veacului Evanghelic, Tatăl caută pentru Mireasa Fiului Său pe aceia care iubesc mai întâi de toate dreptatea, care urăsc nelegiuirea şi sunt bucuroşi să fie jertfe vii, să fie consumaţi complet în serviciul lui Dumnezeu. În măsura în care dăm dovadă de spiritul care L-a însufleţit pe Domnul nostru — iubire pentru ceea ce este drept, promptitudine în a lupta împotriva oricărui păcat din noi înşine şi un spirit de sacrificiu iubitor — vom fi asemănări ale dragului Fiu al lui Dumnezeu. Dacă nu avem zelul şi energia potrivite în această privinţă, nu vom fi potriviţi să ni se acorde răsplata făgăduită — „premiul chemării de sus” — şi vom fi respinşi, vom fi dezaprobaţi.

Unul care a comis păcat de moarte ar fi un dezaprobat în sensul absolut. Chiar şi clasa Mulţimii Mari trebuie să se dovedească loială în inimă şi minte şi trebuie să urască păcatul, cu toate că ei sunt dezaprobaţi în ceea ce priveşte „premiul”. Gradul de iubire şi zel pe care îl manifestăm în lupta împotriva slăbiciunilor cărnii are mult de-a face cu ajungerea la premiu, în a hotărî dacă vom fi sau nu moştenitori ai celei mai înalte naturi cu Învăţătorul nostru — natura divină.

Aflăm că în carnea noastră există o tendinţă de a reînvia din starea ei de moarte socotită şi de a se lupta pentru întâietate. De aceea, după cum am spus, noua natură trebuie să fie continuu în alertă ca să-şi menţină superioritatea, să lupte lupta bună a credinţei ca să putem câştiga „cununa vieţii”, să putem fi învingători în sensul cel mai înalt — „mai mult decât învingători”. Noi suntem într-o poziţie de mare responsabilitate.

DOUĂ CLASE ÎN LUME

În prezent există două clase în lume — cea trupească şi cea spirituală. Cei trupeşti trăiesc potrivit tendinţelor lor naturale; cei spirituali trăiesc prin credinţă, contrar cărnii. Cei care devin urmaşi în urmele lui Isus sunt concepuţi de Spiritul sfânt; ca atare ei sunt ridicaţi pe un plan mai înalt decât ceilalţi din omenire. Pentru ei lucrurile vechi din viaţa de dinainte au trecut, au renunţat la ele şi toate s-au făcut noi.

Apostolul declară că dacă aceştia trăiesc după carne — potrivit înclinaţiilor lor naturale, dorinţelor şi ambiţiilor lumii — aceasta înseamnă că ei au coborât din nou pe planul lumii; şi ei vor muri. Numai dacă răbdăm cu credincioşie, dacă suferim cu Cristos, vom şi domni cu El. Suferinţele noastre cu Cristos nu constau în susţinerea vreunei nechibzuinţe — în purtarea unei anumite frizuri, sau al unui anumit stil de îmbrăcăminte etc. — ci în opoziţie activă la eroare, în trăirea departe de spiritul lumii şi în energie şi credincioşie în răspândirea Adevărului, potrivit ocaziilor. Partea de care este Domnul trebuie să fie partea noastră în toate. Aceasta ne aduce în conflict cu lumea şi cu tendinţele şi înclinaţiile cărnii noastre, pentru că în mod natural iubim lucrurile pe care le iubeşte lumea.

RESPONSABILITATEA NOASTRĂ ŞI PERICOLUL NOSTRU

Noi nu trebuie să învinovăţim lumea pentru că trăieşte potrivit cărnii, pentru că acest curs este înclinaţia firească a naturii decăzute. Dar cu noi este altfel, fiindcă noi am sacrificat pământescul în scopul obţinerii spiritualului. Ar fi un lucru dezastruos pentru noi dacă am trăi după carne, dacă am semăna pentru carne, în loc de Spirit. Nu este posibil ca noi să trăim deplin conform Spiritului, dar este posibil să facem eforturi încordate pentru a face aceasta. Noi putem trăi după Spirit, chiar dacă nu ne putem ridica la înălţimea standardului perfect. Putem face cât putem noi mai bine; putem face planurile şi aranjamentele noastre în armonie cu ceea ce Spiritul sfânt al lui Dumnezeu ar dicta şi ar aproba, aşa cum ne dă Dumnezeu înţelepciune să discernem. Acesta este singurul curs prin care putem ajunge la viaţa şi la gloria veşnică pe care Domnul le-a făgăduit Bisericii credincioase.

Recunoaştem, într-adevăr, că există două clase care vor ajunge la viaţă spirituală; dar numai uneia îi va fi acordată o intrare din belşug în Împărăţie. Cei care seamănă din belşug pentru Spirit vor secera răsplată mai mare. Cei care seamănă cu economie vor secera răsplată mai mică. Cei care se străduiesc să trăiască în armonie deplină cu Dumnezeu şi contrar cu tot ce este în opoziţie cu Dumnezeu, căutând prin rugăciune şi studiul Cuvântului să înţeleagă voinţa Lui, vor câştiga premiul făgăduit. Filipeni 3:14.

Dar cei care au fost concepuţi de spirit şi care apoi trăiesc potrivit cărnii, nu trebuie să aştepte nici o răsplată — nici măcar Restabilirea. Nu poate fi nimic pentru ei, decât Moartea a Doua. Ei şi-au avut alegerea pentru viaţă, dar au abuzat de ea. Cristos a venit să dea fiecăruia, tuturor, o ocazie individuală deplină — şi numai una. Dumnezeu i-a dat lui Adam o ocazie de viaţă veşnică, dar el nu avea atunci experienţa cu păcatul şi urmările lui; de aceea i se va acorda la trezirea lui o ocazie egală cu aceea acordată restului lumii. Cristos a murit ca să-i răscumpere pe toţi şi astfel să dea întregii omeniri, la timpul cuvenit, o ocazie de viaţă veşnică deplină, corectă, după experienţa cu natura şi rezultatele păcatului.

Biserica îşi are încercarea acum. Clasa care îşi primeşte acum ocazia este limitată. Nimeni nu se poate ridica la gradul deplin de responsabilitate, cu excepţia celor care au cunoştinţă clară şi ocaziile speciale acordate acum numai unora, relativ puţini. Aceştia, după ce odată au fost concepuţi de Spirit sfânt, trebuie să câştige viaţă spirituală, sau altfel eşuează complet şi merg în Moartea a Doua.

În veacul următor lumea va fi scoasă din morminte — starea de moarte — într-o stare imperfectă, pătată. Marele Mijlocitor va avea în grijă interesele lumii, fiind dată atunci Dreptăţii satisfacţia pentru ea. Misiunea Lui va fi să ajute omenirea să urce la perfecţiune — pe toţi care vor vrea. Dar oricine va continua să trăiască, sau oricine va încerca să trăiască după dorinţele păcătoase ale cărnii decăzute va fi în cele din urmă nimicit; pentru că acei care preferă păcatul, după ce au venit la o cunoştinţă clară a diferenţei dintre bine şi rău şi după ce au avut acces la tot ajutorul de care aveau nevoie ca să se ridice din starea lor decăzută, vor fi îndepărtaţi complet, ca unii care îngreuneză şi strică pământul. Cei care în timpul veacului care acum intră vreau să ajungă la viaţă veşnică pe plan uman trebuie să caute să trăiască în armonie cu Legea lui Dumnezeu, cu dreptatea; şi astfel ei vor ajunge la perfecţiune şi restabilire deplină, sub conducerea şi cu ajutorul lui Mesia.

((579))

LUPTELE SPECIALE ALE BISERICII

Dar perspectiva celor care aleargă acum cu credincioşie în alergarea pentru premiul Chemării de Sus oferit Bisericii este cu mult mai glorioasă chiar decât aceasta! Există însă vrăjmaşi care mai trebuie biruiţi şi victorii care trebuie câştigate, dacă vrem să primim cununa. Până va fi terminată lupta finală nu trebuie nici un moment să slăbim vigilenţa, nici să nu punem deoparte vreo parte din armătura noastră.

Gândindu-ne îndeosebi care sunt unele din luptele Noii Creaturi, ne dăm seama că multe dintre ele aparţin de slăbiciunile cărnii prin moştenire — păcatul care lucrează în trupurile noastre muritoare, căutând să ne aducă în robie. După ce am devenit Noi Creaturi, păcatele grosolane ale cărnii devin treptat dezagreabile chiar şi celor care se aflau odată în robia lor. Când acestea sunt cucerite, a fost câştigată o mare victorie. Dar există păcate subtile care stau la pândă în carnea tuturor celor care au devenit ai Domnului; şi aceste dispoziţii se ascund într-un astfel de mod încât ele înşeală adesea voinţa nouă, care are nevoie să fie educată spre o apreciere clară a principiilor dreptăţii.

O lecţie înaintată în Şcoala lui Cristos este aceea că ura de frate este crimă, că nu trebuie să urâm numai faptul crimei, dar şi spiritul de crimă, şi trebuie să alungăm atât de deplin acest spirit, încât să nu avem nimic decât iubire şi dorinţe bune în inimă faţă de alţii, chiar şi faţă de duşmanii noştri. Numai elevii mai avansaţi şi mai bine antrenaţi în Şcoala lui Cristos văd clar şi distinct sensul cuvintelor apostolului când acesta numeşte mânia (mânia trupească), răutatea, ura, cearta, invidiile şi vorbirea de rău ca fiind lucrări ale diavolului. Cu acestea trebuie luptat până la sfârşit.

”VĂ ÎNDEMNĂM, DAR”, PREAIUBIŢILOR

Toţi copiii lui Dumnezeu trebuie să ajungă să vadă că „iubirea nu face rău aproapelui”, nici nu-i doreşte rău. Trebuie să vedem că o astfel de dispoziţie rea îşi are originea în minte, în inimă; şi de îndată ce adevăratul soldat al crucii va observa vreunul din aceste păcate manifestându-se la exterior sau pândind în inima sa, el va începe o campanie viguroasă împotriva lui şi va merge la Tronul Harului pentru harul făgăduit care să ajute în timp de nevoie. Numai astfel poate un copil al lui Dumnezeu să-şi ţină clară socoteala şi să păstreze favoarea şi binecuvântarea Domnului.

Preaiubiţilor, fiecare să ne aplicăm cu seriozitate aceste lecţii. Să urmăm cu sârguinţă exemplul iubitului apostol Pavel şi să „ţinem în stăpânire” trupurile noastre, ca să nu fim dezaprobaţi. Să avem tot timpul în mintea noastră gândul că ne-am „dezbrăcat de omul cel vechi, cu faptele lui” şi că ne-am „îmbrăcat cu omul cel nou”, iar acum suntem în încercare de viaţă sau moarte veşnică; că suntem probaţi, ni se dă ocazia să ne dovedim sinceritatea şi adâncimea consacrării noastre Domnului. Cu siguranţă aceasta ne va îmboldi mai departe şi ne va da energie spre credincioşie. Să ne amintim că ţinerea în stăpânire a corpului nostru se referă la mâncare şi băutură, la îmbrăcămintea pe care o purtăm, la felul în care ne petrecem timpul consacrat, la fiecare gând, cuvânt şi faptă a noastră.

Aceste lupte ale minţii noi împotriva cărnii sunt o „luptă bună” — bună în sensul că ele sunt lupte împotriva slăbiciunilor înrădăcinate şi asalturilor din partea naturii decăzute, împotriva ispitei dinăuntru şi din afară, care ni se prezintă nouă ca fiinţe umane. Ele sunt o „luptă a credinţei”, pentru că întregul curs al Noii Creaturi este un curs al credinţei; pentru că noi „umblăm prin credinţă, nu prin vedere”. Fără ajutor nu am putea reuşi niciodată în această luptă. De aceea trebuie să stăm foarte aproape de Domnul. Trebuie să „veghem şi să ne rugăm”, îmbrăcându-ne cu toată armătura lui Dumnezeu şi ţinând-o strâns fixată pe noi. Este scurt timpul în care să completăm în noi această lucrare. Să fim deci sârguincioşi!