Cum putem creşte în Christos – VDM 1.3

CUM PUTEM CREŞTE ÎN CRISTOS

„Spunând adevărul, în dragoste, să creştem în toate până la Cel care este Capul, Hristos”.

Efes. 4:15

W.T. 1916 (pag. 323-325)

În proporţia în care unii care caută să cunoască pe Dumnezeu sunt conduşi să-i vadă adevăratul caracter, aceştia au încredere în El. După ce aceştia au ajuns la punctul deplinei consacrări faţă de Domnul, ei primesc conceperea Spiritului Sfânt şi devin din clasa Bisericii, din cei sfinţiţi în Isus Cristos, din cei puşi deoparte — puşi deoparte prin Spiritul Sfânt. Despre aceştia apostolul Pavel spune: „Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică”. Noua Creaţie trebuie să respingă orice atac al fricii servile — care aparţine cărnii, condiţiei căzute. Mintea cea nouă trebuie să triumfe asupra acestei tendinţe naturale, trebuie să cultive încrederea în Domnul.

Nimeni n-ar putea face mai mult decât să ne ia viaţa pământească. Nimeni nu ne poate lua viaţa viitoare. „Nu vă temeţi de cei care ucid trupul, dar nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă de Acela care poate să piardă şi sufletul şi trupul”. Astfel, copilul lui Dumnezeu trebuie să fie foarte curajos, ştiind că nimeni nu-i poate face rău, ştiind că Dumnezeu nu va permite să vină peste el nimic ce nu va fi pentru binele lui. Copilul iluminat al lui Dumnezeu nu va avea nici o frică sau groază de chinul veşnic. Totuşi el va avea o frică cuvenită, aşa cum un soţ ar avea faţă de soţie sau o soţie faţă de soţ — o frică de a nu plăcea sau de a dezamăgi, pierzând astfel stima şi încrederea tovarăşului.

Noi trebuie să avem o asemenea frică în privinţa tuturor fraţilor. Noi trebuie să avem o frică fidelă faţă de Dumnezeu, dar nu cu gândul că El ne-ar face rău sau ne-ar chinui, sau ar folosi violenţă de vreun fel, ci teama ca nu cumva să pierdem tovărăşia Lui. Aşa deci, orice frică de un fel înrobitor avem, nu este de la Dumnezeu. Asemenea frică aduce capcană. Dar iubirea inspirată de o adevărată cunoştinţă a lui Dumnezeu şi concepută de Spiritul Lui, în măsura în care această iubire abundă în noi ne eliberează şi de frica de om.

Dumnezeu ne-a dat spiritul iubirii, spiritul unei minţi sănătoase, spiritul puterii. Creştinul ştie că „toate lucrurile lucrează înpreună pentru binele celor ce iubesc pe Dumnezeu”. Aceasta este pentru el o sursă de putere, de tărie. El se poate aştepta să aibă împrejurări şi condiţii care pe alţii i-ar covârşi. Acest spirit nu este numai un spirit de putere, ci şi un spirit de iubire — un spirit de amabilitate şi blândeţe. Este un spirit căruia îi place să facă bine, să facă drept, să fie de ajutor. Şi, în acest fel, cu acest spirit al iubirii şi al unei minţi sănătoase, creştinul devine tot mai mult asemenea lui Dumnezeu. Aceasta îi permite să aibă tot mai multă compătimire pentru aceia care nu sunt pe cale. Şi aşa cum Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, şi aşa cum Fiul a venit şi a dat binecuvântarea vieţii pentru toţi cu un aşa mare preţ pentru Sine, tot aşa, toţi cei care au Spiritul Lui se vor strădui să binecuvinteze pe alţii.

Mărturii ale unei minţi sănătoase

Căderea lui Adam a cauzat ruina omenirii aşa încât, din creştetul capului şi până în talpa piciorului, nici unul nu este sănătos. (Isaia 1:5, 6) Nimeni nu este sănătos la minte sau la trup. Toţi sunt afără din drum. „Nu este nici unul drept, nici unul măcar” (Rom. 3:10). Dar în măsura în care primim Spiritul Domnului şi în măsura în care Spiritul Domnului lucrează în noi, ne dezvoltă şi ne influenţează toată conduita vieţii, în aceeaşi măsură primim Spiritul unei minţi sănătoase.

Această sănătate a minţii ne va învăţa cum să ne folosim mai bine corpurile. O persoană cu o minte nesănătoasă poate ori să mănânce prea mult, ori să mănânce ceea ce nu-i prieşte. În măsura în care avem o minte sănătoasă, ea ne influenţează în privinţa a ce mâncăm, ce bem şi tot ce facem; ea ne ajută să reglăm şi să controlăm totul în viaţa noastră. Ea ne dă vederi largi asupra tuturor afacerilor vieţii. Ea ne dă vederi mai generoase asupra omenirii. Noi recunoaştem că omenirea este sub blestem şi avem un simţământ de compătimire pentru ea. Noi avem mare avantaj în orice fel, pentru că Dumnezeu ne-a deschis ochii înţelegerii.

Acest Spirit al minţii sănătoase ne face mai folositori. Ştim mai bine cum să ne purtăm unul cu altul ca fraţi. Ştim mai bine cum să ne purtăm cu copiii noştri, cu vecinii noştri, cu măcelarul, cu vânzătorul de gheaţă şi cu oricare altul. Adevărul nu vine la mulţi din aceia care au în mod natural cea mai sănătoasă minte şi se cere timp pentru ca Adevărul să aducă o măsură de sănătate. Dar observăm că atunci când cineva primeşte Adevărul în iu-bire de el, acesta are un efect vindecător asupra minţii lui. El va începe să gândească mai corect şi să acţioneze mai înţelept.

Apoi acesta va dori să vestească Adevărul. Adevărul trebuie spus cu umilinţă, dar fără teamă. Creştinul nu este în libertate să vorbească contrar Adevărului. Dacă este un serv declarat al Evangheliei, când Adevărul ajunge la acesta el, nu este în libertate să continue a propovădui eroarea numai pentru că congregaţia care l-a numit ar putea să nu dorească Adevărul. Unul lumesc în acel amvon n-ar avea nici o criză de conştiinţă. El ar spune: „Eu dau acestor oameni tocmai lucrurile pe care le doresc. Ei îmi plătesc salariul.” Atitudinea lui ar fi aceea din cauză că n-a primit spiritul Adevărului.

Unul care ar primi spiritul Adevărului ar spune: „Eu văd acum că unele dintre lucrurile pe care eu le-am propovăduit ani de zile sunt ofensatoare, dezonorante de Dumnezeu, denaturându-I caracterul şi mai mult sau ((37)) mai puţin abat pe oameni de la Adevăr. Am învăţat eroarea, tocmai opusul a ceea ce vreau să fac, nu mai pot răspândi aceste erori. Nu sunt ambasadorul acestei denominaţiuni, sunt ambasadorul lui Dumnezeu. Nu sunt servul acestei denominaţiuni, sunt servul lui Dumnezeu, al Adevărului. Dacă aş propovădui eroarea, ceea ce ar fi contrar Adevărului, aş fi vinovat înaintea lui Dumnezeu. Trebuie să mă opresc imediat”.

O astfel de persoană şi-ar pierde poziţia — onoarea, favoarea, influenţa etc. printre oameni. Dar tot acest lucru nu trebuie să fie luat în considerare. Sfântul Pavel spune că toate aceste lucruri nu sunt decât pierdere şi zgură, nu sunt decât gunoaie, dacă putem câştiga un loc în împărăţie. Atunci vom fi câştigat noi „mărgăritarul de mare preţ”. Aşa dar, vorbirea Adevărului este esenţială pentru creştin. Desigur, în propria sa inimă el trebuie să-l păstreze cu sfinţenie. Când a primit Adevărul în inimă, el va aprecia ca un privilegiu binecuvântat să-l vorbească.

Limba este cel mai puternic membru al corpului nostru. Influenţa ei este cea mai mare — ajunge cel mai departe. Poate fi o influenţă spre bine sau spre rău. Apostolul spune că noi putem lăuda pe Dumnezeu şi putem răni pe oameni cu aceeaşi limbă. A vorbi Adevărul, a mărturisi pe Cristos înaintea oamenilor, fie public, fie în particular, este un mare privilegiu. Dar pentru a fi un serv plăcut Domnului, noi trebuie să vorbim Adevărul în iubire şi fără frică.

În legătură cu aceasta, apostolul atrage atenţia asupra faptului că noi nu trebuie să aşteptăm să fim maturi în aceste privinţe la începutul căii noastre creştine. La început, când intrăm în familia lui Dumnezeu, raţional s-ar putea aştepta mai puţin de la noi decât după ce am fost în familie câtva timp. Noi, ca şi copii dragi ai lui Dumnezeu, trebuie să creştem în asemănarea dragului nostru frate mai mare, modelul nostru, Capul nostru. Trebuie „să creştem în El în toate privinţele”. Trebuie să recunoaştem că El este Capul Bisericii. Şi dacă urmează să fim membrele acelui Corp în glorie, trebuie să fim dezvoltaţi. Trebuie să fim maturi în roadele Spiritului Sfânt, ca să putem fi apţi şi pregătiţi de a avea parte în viitor de acea glorioasă împărăţie care va binecuvânta lumea.

„Expresia adânceşte impresia”

Noi trebuie să ne exercităm funcţia de ambasadori — să „vestim virtuţile Celui care ne-a chemat din întuneric la lumina Sa mi-nunată”. Spunând curajos şi iubitor acest mesaj, vom creşte în har şi în cunoştinţă. Trebuie să vestim adevărul şi în acelaşi timp să creştem şi să ne dezvoltăm în caracter. De ce să ajungem la o creştere a caracterului? Pentru că ne va face mai asemenea lui Dumnezeu. „Dumnezeu este iubire”. El are şi alte calităţi, dar această calitate, a iubirii, este cea în special predominantă, calitatea conducătoare a ca-racterului Său. Dreptatea lui Dumnezeu operează în legătură cu iubirea Lui, iar înţelepciunea Lui n-ar încerca să realizeze nici un plan pe care iubirea nu l-ar aproba.

Şi astfel crescând, calitatea iubirii trebuie să fie tot mai manifestă. Adevărul trebuie vorbit în iubire. Acesta este unul dintre lucrurile la care trebuie să ajungem cel mai devreme. Noi trebuie să ne strunim, să ne înfrânăm limbile. Trebuie să căutăm ca vorbele noastre să fie iubitoare, amabile, blânde. Vorbind Adevărul în iubire nu numai că vom realiza mai mult pentru alţii, dar astfel şi asupra proprilor noastre minţi se va imprima lecţia mai mult. Bine s-a spus că „expresia adânceşte impresia”. Oricine apreciază şi vorbeşte mai departe aceste lucruri ale lui Dumnezeu în iubire, va primi o binecuvântare în propria inimă şi minte. Ajutând pe alţii, se va ajuta pe sine. „Cel ce udă pe alţii, va fi udat şi el”.

Însuşirile naturale care trebuie stăpânite

La unele dintre caracterele mai tari care vin în Cristos vedem o dificultate în această privinţă. Există caractere care în mod natural au mai puţină combativitate, care n-ar fi înclinate să aducă forţă ce să se exercite asupra altora în legătură cu calitatea lor de ambasadori. Dacă mesajul lor n-ar părea să fie primit favorabil, probabil ar simţi: „Nu le place aceasta, aşa că nu voi vorbi despre acest subiect.” Dar cei care au mai multă combativitate sunt predispuşi a manifesta forţa dispoziţiei lor în felul în care prezintă Adevărul. Ei ar putea fi prea plini de forţă, ar putea pune problema în faţa altora ca o obligaţie.

Dar noi trebuie să ne amintim că acum consacrarea nu este o chestiune obligatorie. Este o invitaţie. Curând va fi necesară forţa. Cei căutaţi acum sunt numai aceia care au urechi de auzit, iar aceştia au nevoie numai de un cuvânt de îndemn. Dacă cineva ar folosi prea mare forţă în prezentarea mesajului, marele Rege n-ar fi aşa de bine servit şi deci n-ar fi aşa de mulţumit.

Unii pot avea mare aprobativitate. Ei ar putea avea mândrie şi ar putea dori să iasă în evidenţă prin limbaj sau prin îndemânarea lor în mânuirea sabiei spiritului. Ar putea da mesajul cu ideea de a stârni în alţii gândul: „Vezi ce mult ştie? Este un minunat săpător în Biblie.” Aceasta pare să fie o ispită pentru mulţi. Acestora pare să le placă a fi în luminile rampei, întocmai cum altora le place să se ţină în afara luminilor rampei. Unul s-ar putea să fie nevoie să se forţeze pentru a merge să vorbească Adevărul în public ca un ambasador, în timp ce altul ar trebui să se stăpânească cumva în această privinţă. Singurul mod de a o face pentru cel din urmă este să înveţe a vorbi Adevărul în umilinţă, în iubire — iubire de Adevăr, iubire de fraţi. Este planul lui Dumnezeu, noi n-avem nimic cu ce să ne lăudăm. Noi trebuie întotdeauna să prezentăm planul Lui în smerenie, blândeţe, amabilitate frăţească, iubire.

Apostolul Pavel ne îndeamnă „să veghem unii asupra altora, ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune”. Cuvântul „să ne îndemnăm”, aici înseamnă să ne stimulăm, să ne provocăm. Iubirea nu este provocată uşor la mânie. Este îndelung răbdătoare. Strict vorbind, am putea spune că nu calitatea iubirii este cea care ar fi mişcată spre mânie. Totuşi, mânia dreaptă nu este incompatibilă cu iubirea. Dumnezeu este cea mai înaltă reprezentare ((38)) pe care o avem despre iubire — „Dumnezeu este iubire”. Totuşi Scripturile ne asigură că Dumnezeu este mânios pe cei răi în fiecare zi. Mânia Lui este o indignare dreaptă împotriva păcatului.

Privind la Dumnezeu ca la marele exemplu, vedem că s-a manifestat întâi iubirea faţă de creaturile Sale. Iubirea pentru omenire a fost cea care a pregătit grădina Edenului cu toate binecuvântările ei şi cu viaţa perfectă, întocmai cum iubirea Lui a pregătit pentru îngeri toate binecuvântările lor. Dar când a intrat păcatul, iubirea s-a retras; cu alte cuvinte, atributul special al lui Dumnezeu care s-a manifestat atunci a fost dreptatea. Totuşi, această pedeapsă pentru păcat a fost pentru binele omenirii. Chiar şi aici a persistat iubirea lui Dumnezeu, deşi omul devenise prin păcat un oponent al lui Dumnezeu — un vrăjmaş al lui Dumnezeu; şi iubirea a fost provocată la mânie.

Domnul a spus prin profet: „Pentru ce M-au provocat ei la mânie?” (Ier. 8:19) Multe Scripturi vorbesc despre mânia lui Dumnezeu. Mânia lui Dumnezeu a fost împotriva păcatului. Ea a rămas asupra lumii de şase mii de ani. Dar prin aceasta iubirea lui Dumnezeu n-a fost încălcată, de-aceea iubirea poate fi provocată la mânie.

„Iubirea nu se aprinde de mânie”. Pentru a provoca mânia lui Dumnezeu a trebuit un act de neascultare intenţionată din partea tatălui Adam. Sentinţa asupra lumii n-a venit fiindcă mama Eva a fost înşelată. Mânia lui Dumnezeu a venit asupra lumii şi sentinţa morţii a fost pronunţată datorită păcatului tatălui Adam, care a fost comis cu deplină cunoştinţă. În timpul acestor şase mii de ani de păcat, iubirea lui Dumnezeu a fost în suspensie, ca să spunem aşa, provocată până la punctul de a i se reţine manifestarea.

Dar în tot intervalul, caracterul lui Dumnezeu nu s-a schimbat. El nu a cauzat condiţiile diabolice care au predominat în vârstele întunecate. Iubirea niciodată n-ar aproba păcatul. „Plata păcatului este moartea”. Şi tot ce vine cu moartea este o parte din acea pedeapsă, din acea sentinţă. Însă Dumnezeu a permis aceste condiţii pentru binele final al omului. Această iubire a lui Dumnezeu, ţinută în suspensie, şi-a aşteptat timpul ei ca să se manifeste pentru rasa noastră.

La timpul cuvenit Dumnezeu a trimis pe Fiul Său pentru a fi Răscumparătorul omului. El a venit şi şi-a dat viaţa jertfă de bună voie pentru păcatul omenesc. La timpul cuvenit a ieşit chemarea pentru a se aduna Biserica. Această Biserică se adună în timpul acestei vârste Evanghelice. La timpul cuvenit Biserica va fi înălţată la gloria Împărăţiei. La timpul cuvenit acea Împărăţie va ridica din păcat şi degradare pe toţi aceia din omenire care vor fi dispuşi să accepte viaţa în termenii lui Dumnezeu.

Cultivarea iubirii, în special de lipsă

Cu câtă seriozitate avem nevoie să veghem şi să ne rugăm pentru ca să putem fi într-adevăr potriviţi pentru marea noastră lucrare viitoare! Există un pericol ca iubirea să nu fie suficient de tare în noi, deoarece, datorită căderii, păcatul şi egoismul au ajuns să fie influenţe preponderente. Aceste principii, având ascendenţă şi operând de şase mii de ani, au făcut pe om foarte deficitar în iubire, simpatie, amabilitate frăţească şi îndelungă răbdare. Acum există o tendinţă naturală mai mare spre mânie, răutate, ceartă, ură, decât spre iubire. Prin urmare, când Dumnezeu ne acceptă în familia Sa, El ne spune că una din primele cerinţe este iubirea. Iubirea trebuie să crească în inimile şi în minţile noastre, ea trebuie să pătrundă toate gândurile, cuvintele şi acţiunile noastre.

Apostolul vorbind despre iubire în legătură cu Biserică, ne asigură că dacă vrem să fim plăcuţi Domnului trebuie să dezvoltăm cu bogăţie acest dar. Cei care posedă această calitate în bună măsură nu vor fi provocaţi cu uşurinţă la mânie. Cei care posedă puţină iubire se vor mânia uşor. Iubirea pe care Domnul o apreciază este îndelung răbdătoare. Aceasta nu înseamnă că nu vor fi ocazii cuvenite de mânie la poporul Domnului. Trebuie să existe un simţământ de indignare dreaptă când vedem nedreptatea. De ce? Pentru că nedreptatea este greşită. Dumnezeu este mânios pe nedreptate; şi poporul Domnului tot aşa nu trebuie să aibă nici o simpatie pentru nedreptate sub nici o formă.

Dacă poporul Domnului nu cultivă calitatea dreptăţii, vor ajunge în acea atitudine în care nu vor aprecia dreptatea deloc. În timp ce ştim ceea ce este drept şi ceea ce este greşit şi în timp ce apreciem dreptatea, noi trebuie să cultivăm calitatea iubirii. Nimeni nu poate spune că propria lui apreciere a dreptăţii este cu totul corectă şi a altuia este în întregime greşită. Nimeni nu poate spune: „nu am nevoie să cultiv această calitate dar fratele meu are”. Ci, fiecare trebuie să gândească: „Iată un frate, poate el lucrează sub dezavantaje mai mari decât cele cu care am eu de luptat. Este un frate al meu după spirit. Imi pare că greşeşte dar compătimesc cu el fiindcă probabil nu vede că greşeşte. Pe de altă parte, este posibil ca eu însumi să greşesc”.

Să avem simpatie pentru toţi oamenii

Dumnezeu nu are nici o simpatie pentru păcat, dar are aşa de multă simpatie pentru păcătos, încât şi-a dat Fiul să-l ridice pe păcătos şi a rezervat 1000 de ani pentru lucrarea de ridicare. Noi remarcăm nedreptatea. Ar trebui să o remarcăm. Dar nu este pentru noi să criticăm aspru, să aplicăm pedepse. Pentru noi este să lăsăm pedepsele pentru Cel atotputernic. De aceea noi „nu trebuie să judecăm nimic înainte de vreme”. Noi vedem relele comise. Spunem: „ştiu că aceea este o nelegiuire, dar nu este pentru mine să rezolv cu înfăptuitorul. Dumnezeu ştie în ce măsură este el responsabil, eu nu ştiu. Datoria mea este să-l privesc din punct de vedere al compătimirii. Datoria mea este să mă rog pentru el şi să-l ajut cu tot ce-mi stă în putere pentru a ieşi din ideile greşite la idei corecte. Dar chiar şi în aceasta, eu trebuie să fiu înţelept ca un şarpe şi blând ca un porumbel. Se poate să ştiu că asemenea conduită este greşită, dar nu pot şti în privinţa persoanei, cât de incorectă poate să fie persoana”.

((39))

Astfel, iubirea priveşte în afară şi vede că toată lumea este în mare dificultate prin cădere. Şi iubirea spune: „Fii blând cu toţi, fii smerit. Trebuie întotdeuna să-mi amintesc faptul că suntem într-o lume de păcat, durere, boală, moarte”. Din acest punct de vedere, iubirea nu se va aprinde uşor, ci va gândi amabil şi compătimitor despre alţii. Astfel, dragi fraţi, să creştem în toate până la Capul nostru glorios, până când desăvârşiţi şi compleţi vom fi „aşezaţi fără vină şi plini de bucurie înaintea slavei Sale” Iuda 24.