Cunoştinţa Domnului Nostru Despre Preexistenţa Sa – VDM 20.6

Vol. 20, Septembrie-Octombrie 2013, Nr. 6 

CUNOŞTINŢA DOMNULUI NOSTRU DESPRE PREEXISTENŢA SA

Prin cunoştinţa Lui, Slujitorul Meu Cel drept va îndreptăţi pe cei mulţi şi va purta nelegiurile lor.

04613″> Isaia 53:11 .

R 5156 W. T. 1 ianuarie 1913 (pag. 8-10)

Această declaraţie implică faptul că ceea ce a cunoscut Domnul a avut o legătură foarte importantă cu lucrarea Sa. Fără această cunoştinţă, chiar dacă ar fi făcut consacrarea, era posibil să nu poată rezista atacurilor lui Satan şi interpretărilor greşite ale Scripturilor pe care Adversarul le-a folosit pentru a încerca să-L abată de la acea consacrare. Cunoştinţa pe care a avut-o Domnul nostru la vârsta de treizeci de ani, un om perfect, a fost cu privire la naşterea Sa miraculoasă, că într-un fel Iehova era Tatăl Său şi cumva trebuia să împlinească Scripturile Vechiului Testament. Aceasta a fost destulă informaţie pentru a-L duce la punctul consacrării. Cu o cunoştinţă mai mare care I-a venit mai târziu, au venit şi încercările pentru a-Şi dovedi loialitatea. De la început El a fost loial în intenţia şi gândirea Sa; dar putem deduce din Scripturi că a existat cel puţin o posibilitate ca fără cunoştinţa pe care a avut-o să nu fi fost competent să înfrunte atacurile de pe cale.

Această experienţă este similară cu a noastră. Când ne consacrăm, avem destulă cunoştinţă pentru acel pas. Pe măsură ce înaintăm, suntem îndrumaţi în cunoştinţa Adevărului, care constituie o parte din harul lui Dumnezeu care ne ajută să ne asigurăm chemarea şi alegerea. După cum a spus Domnul: „Duhul adevărului vă va călăuzi în tot adevărul şi vă va vesti lucrurile viitoare” (Ioan 16:13). Astfel se vede că Spiritul sfânt L-a condus pe Isus şi I-a arătat şi trecutul şi viitorul — I-a clarificat Planul lui Dumnezeu atât de bine cum este pentru noi acum. Totuşi, El l-a înţeles mai bine, pentru că mintea Sa a fost perfectă, în timp ce mintea noastră este imperfectă.

Principiul vieţii Sale transferat

pe un plan mai jos

Când analizăm întrebarea cum şi când Domnul nostru Isus, Omul Isus Cristos, a ajuns la o apreciere a stării Sale pre-umane, ne confruntăm cu o întrebare pentru care nu există o descoperire directă. În consecinţă suntem lăsaţi să deducem, şi diferite minţi ar putea deduce lucruri diferite din faptele şi circumstanţele relatării. De un lucru suntem siguri, şi anume, că în timpul misiunii Domnului nostru, El a avut o cunoştinţă clară despre lucrurile cereşti, aşa cum arată cuvintele Sale. El i-a zis lui Nicodim: „Dacă v-am vorbit despre lucruri pământeşti şi nu credeţi, cum veţi crede când vă voi vorbi despre cele cereşti?” (Ioan 3:12). Şi iarăşi le-a zis ucenicilor Săi: Dar dacă aţi vedea pe Fiul omului suindu-Se unde era mai înainte?” (Ioan 6:62). În noaptea trădării El I-a zis Tatălui Ceresc: „Preamăreşte-Mă la Tine Însuţi cu slava pe care o aveam cu Tine înainte de a fi lumea” (Ioan 17:5), arătând că El avea cunoştinţă despre existenţa Sa preumană. Întrebăm atunci, cum şi când a obţinut El această cunoştinţă?

Raţionând asupra subiectului, nu vedem nimic în Scripturi care să spună că Logosul, care a fost cu Tatăl de la început, a intrat în corpul lui Isus şi astfel a folosit carnea lui Isus ca un văl sau învelitoare. Dimpotrivă, relatarea este că Logosul a fost făcut trup, nu că a intrat în trup. Prin urmare, nu suntem de acord cu teoria încarnării; aceasta vine dintr-o teologie dereglată. Biblia ne spune că Logosul a fost făcut trup şi a devenit Omul Isus Cristos, că S-a smerit şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor (Filip. 2:5-8). Biblia spune că a pus deoparte demnitatea şi cinstea pe care le-a avut odată; că S-a făcut sărac nu că a pozat ca sărac cât a fost în trup, ci, „măcar că era bogat, S-a făcut sărac pentru noi” (2 Cor. 8:9). Necesitatea acestei proceduri, pe care o vedem în aranjamentul Bibliei, este că, dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit şi învierea morţilor” (1 Cor. 12:21). El a venit ca să fie un preţ corespunzător pentru viaţa primului om şi pentru drepturile lui la viaţă.

Din aceste Scripturi, suntem conduşi la concluzia că scânteia de viaţă care anterior L-a făcut viu pe Logos, a fost transferată de pe planul spiritual pe planul uman de pe un plan sau natură mai înaltă pe un plan sau natură mai joasă. Această fiinţă glorioasă a fost concepută de Spirit sfânt şi în cele din urmă născută ca fiinţă umană. Aceeaşi scânteie de viaţă credem că a fost menţinută. Tocmai faptul că scânteia Sa de viaţă n-a putut veni de la rasa condamnată a lui Adam, ne asigură că aceeaşi scânteie de viaţă a fost transferată în pântecele Fecioarei Maria. Acest copil care S-a născut deci, S-a născut ca alţi copii umani, numai că El a fost perfect datorită germenelui de viaţă perfect din care S-a dezvoltat. El a fost desigur un băiat foarte deosebit şi mai înţelept decât alţi băieţi. Citim mai departe că creştea nu numai în statură, ci şi în înţelepciune şi în favoarea lui Dumnezeu şi a oamenilor (Luca 2:52). Oamenii au înţeles că El era diferit de alţii. Toată chestiunea Îi era plăcută lui Dumnezeu, căruia Isus Îi era tot mai plăcut pe măsură ce se apropia de maturitate.

DEZVOLTAREA SIMŢULUI SĂU

de responsabilitate

Când avea doisprezece ani, se pare că Isus avea multă cunoştinţă. El a ştiut probabil de la mama Sa că a fost născut miraculos şi că era diferit de alţii. A avut şi explicaţia mamei Sale că va fi „Fiul Celui Preaînalt” şi va împlini prezicerile cu privire la Mesia (Luca 1:32, 33, 35). La acel timp, El a început să întrebe — nu pentru a-Şi arăta precocitatea, ci în sinceritate şi adevăr — dacă acesta era sau nu timpul când să-Şi înceapă misiunea. A început să Se gândească la ce vârstă trebuia un om să devină preot — gândindu-Se la responsabilităţile Sale ca preot. Învăţaţii Legii trebuie să se fi mirat că un copil de doisprezece ani se gândeşte la astfel de chestiuni. Putem presupune ca a avut loc un dialog, în urma căruia mintea Sa a fost mulţumită, că nu acesta era timpul când trebuia să-Şi înceapă misiunea. El n-a avut această cunoştinţă printr-un proces inductiv, ci a obţinut-o prin întrebări în Scripturi şi puse celor care erau versaţi în Scripturi. Decizia a fost că nu avea nimic de făcut până la vârsta de treizeci de ani.

Apoi citim că S-a întors acasă cu mama Sa şi cu soţul ei, Iosif, şi le-a fost supus. N-a intrat atunci în lucrarea Sa de slujire. S-a tratat ca minor, supus celor care Îl aveau în grijă. Aceasta a fost condiţia Sa până când a venit la Ioan la Iordan. Nu există nici o sugestie că a manifestat puteri de învăţare înainte de aceasta. A fost un învăţăcel, nu un învăţător. În fiecare zi de Sabat era în sinagogă ca să audă citirea Cuvântul lui Dumnezeu, să mediteze asupra acestuia şi să cunoască cerinţele divine cu privire la Mesia şi la lucrurile minunate profeţite despre El. Evident, El a fost dezorientat în felul în care era şi naţiunea evreiască. Dar El a avut o structură diferită a minţii faţă de a lor. Ei se mirau şi se întrebau în privinţa cunoştinţei Sale.

CUNOŞTINŢA SA LA VÂRSTA DE TREIZECI DE ANI

La vârsta de treizeci de ani, cu siguranţă Domnul nostru trebuie să fie avut multă cunoştinţă, pe care Adam n-a avut-o când a fost în încercare. Isus a avut cunoştinţă despre ce este păcatul şi care este pedeapsa pentru păcat; despre faptul că Dumnezeu a aranjat ca răscumpărarea omenirii să fie îndeplinită prin marele Mijlocitor al Noului Legământ un Salvator, un Răscumpărător, un Eliberator. El a ştiut despre Legea divină scrisă în Decalog; despre incapacitatea altora de a ţine Legea şi despre capacitatea Sa de a o ţine. Mama Sa Îi spusese despre naşterea Sa miraculoasă, despre mesajul care venise prin Gabriel şi despre profeţiile Anei şi ale lui Simeon. Această sumă de cunoştinţe a fost foarte valoroasă. El avea în minte şi profeţia despre viitorul marelui Mesia care avea să vină şi să elibereze lumea.

Dar ceea ce în mod evident îi lipsea era cunoştinţa despre lucrurile mai adânci din Scripturi. Evident, El a găsit lucruri care-L nedumereau în Biblie. Deşi nu primise Spirit sfânt, totuşi era mult mai bine calificat să înţeleagă Scripturile decât rasa căzută. Dar apostolul zice că „omul natural nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu pentru că ele se înţeleg duhovniceşte” (1 Cor. 2:14). Isus nu fusese conceput de Spirit sfânt, de aceea nu înţelegea profeţiile şi tipurile Legii.

Dar Domnul nostru n-a început să înveţe până după ce a fost uns, când i-a invitat pe ucenici să I se alăture. Ei trebuiau să vestească mesajul fără a înţelege deloc chestiunea, că Împărăţia Cerurilor era aproape şi că Israel trebuia să încerce să se apropie de Dumnezeu, ca să fie pregătit pentru această Împărăţie când ea va fi descoperită. Domnul nostru a pus puterea Sa asupra lor aşa încât să scoată afară demoni; căci ei nu aveau nici o putere a Spiritului sfânt până după Cincizecime.

În mod asemănător, acum observăm că nimeni nu este competent să fie învăţător în Biserica lui Cristos ca Bătrân, decât dacă este deplin consacrat, decât dacă a venit sub termenii şi condiţiile necesare conceperii de Spirit sfânt. Se pare că oamenii ştiau despre consacrarea Domnului nostru. Când Domnul nostru a primit conceperea Spiritului sfânt la consacrarea Sa la Iordan, Ioan Botezătorul a văzut coborârea Spiritului sfânt şi a auzit mărturia lui Iehova, şi după aceea a spus că a „văzut şi a mărturisit”. Dacă mulţimea ar fi văzut şi auzit, el n-ar mai fi trebuit să dea mărturie că Isus a fost Uns de Dumnezeu. n 1:32-34.

ILUMINAREA MINŢII SALE DUPĂ

conceperea de Spirit

După botezul Său, Isus a devenit conştient de marea schimbare în starea şi în relaţia Sa cu Tatăl şi cu lucrurile spirituale; pentru că citim că atunci când Ioan a văzut coborârea Spiritului sfânt peste El, „cerurile I s-au deschis” (Mat. 3:16). Prin „ceruri” nu se înţelege faptul că Isus a primit o vedere telescopică a lucrurilor din ceruri, dar că lucrurile mai înalte I-au fost dezvăluite lucrurile pe care, ca om natural, nu le-a putut primi. Indiferent cât de perfect poate fi un om, el nu poate primi lucrurile spirituale. După cum zice sf. Pavel: Omul natural nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie îabsurdeş; şi nici nu le poate cunoaşte, pentru că ele se înţeleg duhovniceşte”. 1 Cor. 2:14.

Presupunem că în momentul în care Domnul nostru a primit Spirit sfânt, acesta a lăsat o impresie asupra circumvoluţiunilor creierului Său, care I-a dat chiar amintirea acelei condiţii preumane pe care altfel creierul natural nu le-ar putea avea. La omul natural, fiecare impresie a minţii este înregistrată în circumvoluţiunile creierului. Putem înţelege cum circumvoluţiunile cerebrale ale Domnului nostru au putut fi astfel imprimate încât să reproducă experienţele, cunoştinţa şi chiar gândurile pe care le-a avut înainte de a fi făcut trup. Ştim că chiar acel moment a marcat timpul conceperii de Spirit a Domnului nostru, şi credem că atunci a primit o cunoştinţă specială despre lucrurile cereşti.

În loc de a începe misiunea pentru care S-a pregătit timp de treizeci de ani, El S-a retras în pustie şi a studiat Scripturile timp de patruzeci de zile. Deja avusese mult mai mult decât patruzeci de zile ca să Se gândească la aceste Scripturi, şi dacă ar fi avut aceeaşi putere de înţelegere înainte de consacrare ca şi după aceea, n-ar fi avut nevoie de acele patruzeci de zile pentru studiu, ci le-ar fi acordat pentru serviciu în misiunea Sa. Deci, foarte evident, toţi anii vieţii Sale pe plan uman nu I-au adus o astfel de înţelegere ca aceea pe care a avut-o acum prin această lumină, iluminare a minţii, primită când a ieşit din apă. El a început să înţeleagă şi să aprecieze toată misiunea în care a intrat, şi tot ce era scris în Scripturi cu privire la Mesia.

Acum, pe măsură ce studia Legea şi Profeţii, vedea condiţiile Legământului de sacrificiu în lumina acestei iluminări; vedea semnificaţia diferitelor tipuri ascunse până atunci. A început să vadă că dacă Mesia va fi să domnească, aceasta va fi printr-o manifestare a loialităţii faţă de Dumnezeu şi de dreptate. Imediat ce a fost iluminat, a văzut lucruri legate de suferinţa prin care mai târziu a învăţat ascultare în sensul cel mai deplin posibil. Astfel a primit iluminarea care a fost atât de puternică pentru El — întocmai cum este o mare iluminare şi pentru noi să vedem termenii şi condiţiile chemării noastre — că trebuie să umblăm în urmele Sale dacă vrem să domnim cu El. Scripturile acţionează ca o putere de iluminare pentru cei care sunt învăţaţi de Dumnezeu. Numai cei concepuţi de Spirit pot înţelege adâncimile reale ale Cuvântului lui Dumnezeu.

În uimire, Domnul nostru a văzut semnificaţia sacrificiilor din Ziua Împăcării şi a tuturor lucrurilor scrise în Carte — lucruri pe care El S-a angajat să le facă atunci când a intrat în consacrare. Deja Se angajase să facă „tot ce scrie în Carte”. Dar acum afla ce însemnau acestea în realitate — moarte, şi încă moarte de cruce!

ILUMINAREA ULTERIOARĂ DUPĂ NAŞTEREA DIN SPIRIT

Observăm că atunci când Domnul nostru a fost înviat din morţi ca fiinţă spirituală, trebuie să fi avut loc o lucrare la fel de miraculoasă; căci din nou a primit o schimbare de natură. Noua Creaţie concepută de Spirit a fost cea care a fost înviată din morţi, care avea toată istoria experienţelor Sale anterioare, atât de pe plan uman cât şi spiritual.

Cum, deci, a înviat Tatăl pe Domnul nostru din morţi ca fiinţă spirituală, şi cum a putut această fiinţă spirituală avea cunoştinţă de experienţele avute în carne şi de asemenea de experienţele din existenţa anterioară, înainte de a fi făcut trup? Răspundem că acest lucru este imposibil de înţeles, cu excepţia că se înţelege prin Putere Divină. Oricare ar fi fost operaţia, după ajungerea pe planul spiritual, mintea Sa trebuie să fi fost imprimată de Puterea Divină cu amintirile din experienţa pământească precum şi din cea preumană. Altfel toate experienţele umane şi pre-umane ale Domnului nostru ar fi fost fără valoare.

Vedem acest lucru şi în ceea ce priveşte Biserica. Şi noi suntem fiinţe spirituale embrionare. Şi atunci când vom fi treziţi în asemănarea Lui la înviere, nu vom avea creierul trupesc pentru memorie, şi prin urmare vom depinde de Puterea Divină pentru a ne aminti toate experienţele din prezent. Astfel, atunci când citim: Aşa este şi învierea morţilor. Trupul este semănat în putrezire, şi înviază în neputrezire; este semănat în necinste, şi înviază în slavă; este semănat în slăbiciune, şi înviază în putere. Este semănat trup natural, şi înviază trup duhovnicesc” (1 Cor. 15:42-44), avem acest gând, că Puterea Divină va imprima în acel corp spiritual o cunoştinţă a tuturor experienţelor binecuvântate ale timpului prezent, astfel încât aceste experienţe să nu fie inutile, ci folositoare pentru noi, făcându-ne mai calificaţi şi mai capabili pentru serviciul divin, ca şi pentru ducerea la îndeplinire a lucrării Noului Legământ.

DOMNUL NOSTRU „STRĂLUCIREA SLAVEI LUI IEHOVA”

Dacă Domnul nostru n-ar fi fost găsit perfect, loial, credincios în starea Sa pre-umană, El n-ar fi avut niciodată privilegiul de a deveni om pentru a răscumpăra pe om. El n-a dat dovadă niciodată de nici un defect al caracterului care să fie rectificat, de aceea n-a avut nevoie de nici una din experienţele care ajută la formarea caracterului. Experienţele Sale ca om în condiţii adverse au fost date pentru a-I proba loialitatea şi ascultarea în cel mai înalt grad.

Domnul nostru a fost credincios în toate condiţiile favorabile ale stării Sale pre-existente; a fost credincios ca om; şi fiind glorificat la natură divină, El este tot credincios. Ca atare, putem trage concluzia că experienţele Sale pe aceste trei planuri au cooperat împreună pentru a-I demonstra caracterul în gradul cel mai înalt — „reprezentarea exactă” a lui Iehova”. Evrei 1:3.