CURĂŢIREA DE ÎNTINĂCIUNEA CĂRNII ŞI A DUHULUI
„Deci, fiindcă avem astfel de făgăduinţe, iubiţilor, să ne curăţim de orice întinăciune a cărnii şi a duhului, ducând până la capăt sfinţirea în frică de Dumnezeu.” 2 Cor. 7:1.
R 4974 W. T. 15 februarie 1912 (pag. 62-64)
În textul nostru expresia „întinăciunea cărnii” pare să fie una generală, în contrast cu puritatea divină în care a fost creat omul. Orice încălcare a Legii este păcat; şi orice păcat este simbolizat prin lepră, o boală foarte murdară. Apostolul însă nu vrea să spună că el şi ceilalţi fraţi erau murdari, având păcate foarte mari cum are lumea; căci oricine este vrednic de numele de frate în Cristos s-a întors de la toate păcatele mari şi le-a îndepărtat pe toate acelea înainte de a deveni frate. Dar apostolul vorbeşte despre „iubiţii” care au lăsat toate acestea, care au lăsat „tăvălirea în mocirlă”, cum o numeşte apostolul Petru.
În ce măsură ne putem curăţi va depinde de punctul de vedere din care vorbim. Gândul apostolului pare să fie că noi continuăm să ne curăţim de orice întinăciune a cărnii şi a duhului, ca şi cum ar arăta o lucrare progresivă — spre un standard înalt spre care înaintăm: „Fiţi desăvârşiţi după cum şi Tatăl vostru Cel ceresc este desăvârşit” (Mat. 5:48). Într-un sens, aceasta este imposibil. Cu trupuri imperfecte nu putem face întotdeauna perfect, chiar cu cele mai bune intenţii şi motive. Dar prevederea lui Dumnezeu este că sângele lui Isus Cristos continuă să ne curăţească de orice păcat, aşa încât poporul Său să-şi menţină chiar această stare în ochii Domnului — o stare de perfecţiune tot timpul. Adică, dacă ei găsesc că n-au reuşit să o menţină, să meargă la El pentru acoperirea neajunsurilor.
Dar, chiar dacă cei din poporul Domnului nu recunosc unde au procedat greşit, ei trebuie să ştie că toţi au păcătuit şi n-au reuşit; de aceea să ceară iertarea greşelilor. Să ajungă la starea minţii în care să fie dispuşi să acopere slăbiciunile altora, aşa cum ei doresc să fie iertaţi de Dumnezeu. Nu putem presupune că Dumnezeu ar iubi pe cineva care practică păcatul. Dar El a făcut acel aranjament prin care putem fi curăţiţi de păcat. Astfel poporul Domnului este îndemnat să fie „fără pată, fără încreţitură sau altceva de felul acesta”. Haina lor trebuie să fie cu totul lipsită de întinăciunea cărnii. Dacă ar apărea o pată, mică sau mare, ar fi datoria şi privilegiul unuia a cărui haină este mânjită, să o cureţe fără întârziere şi să nu rămână în întinăciune. Această chestiune de ţinere a hainei nepătate de lume este una care ar trebui să fie în atenţia noastră continuă, dacă vrem ca Domnul să ne socotească fără pată sau încreţitură.
CE CONSTITUIE ÎNTINĂCIUNEA CĂRNII ŞI A DUHULUI?
„Curăţiţi-vă de orice întinăciune a cărnii şi a duhului.” Aceasta se adresează Noii Creaturi. Noua Creatură este cea care trebuie să facă curăţirea — noua voinţă. Ceea ce rămâne din vechea creatură este carnea, care este socotită moartă în ceea ce priveşte dominarea minţii sau a voinţei. Dar corpul vechi a fost predat voinţei noi ca să-i fie servitor al dreptăţii, să fie cortul ei, până când aceasta primeşte corpul glorios prin înviere. Noua voinţă deţine administrarea sau responsabilitatea asupra corpului vechi. Nu numai că nu trebuie să-i permitem să practice păcatul, dar trebuie să-l stăpânim în serviciul dreptăţii.
Apostolul spune aici că trebuie să ne curăţim de întinăciunea cărnii; şi trebuie să judecăm care ar putea fi obiceiurile noastre murdare — sau obiceiurile pe care le-am putea considera ulterior murdare, impure, de nedorit. Pe cât de repede vom ajunge să le recunoaştem, ca Noi Creaturi vom căuta să le eliminăm, să le eradicăm, să le îndepărtăm. Uneori întinăciunea cărnii este manifestată prin necurăţenia mâinilor, necurăţenia dinţilor etc. De la timpul când Spiritul sfânt începe să opereze, poporul Domnului vrea să-şi spele corpurile literal; ei vreau să le fie curate mâinile; vreau să le fie curaţi dinţii. De asemenea, întinăciunea cărnii ar putea consta în frecarea nasului cu tutun de prizat, de exemplu. Aceasta n-ar fi chiar aşa de rău ca mestecarea tutunului, nu chiar aşa de murdar ca fumatul. Aceeaşi persoană la timpuri diferite în experienţa sa ar putea să aibă diferite concepţii în această chestiune, dar când ajungem să le vedem, trebuie să corectăm aceste obiceiuri.
Dar, mai presus de toate, poporul Domnului doreşte puritate interioară; şi apostolul spune să ne curăţim de întinăciunea spiritului. Aceasta nu implică faptul că Noua Creatură este murdară, ci că mintea este murdară. Cum ar putea mintea Noii Creaturi să fie „întinată” sau necurată? Răspundem că Noua Creatură trebuie să folosească creierul vechi; şi Noua Creatură trebuie să exercite control, nu numai în lucrurile pe care le mestecăm şi le introducem în corpul nostru, ci şi în operarea creierului, aşa încât să gândim curat; deoarece creierul, ca şi mâinile şi picioarele, este instrumentul, servitorul Noii Creaturi, care este răspunzătoare pentru aceste lucruri. Noua Creatură trebuie să-şi arate loialitatea faţă de Domnul prin modul în care lucrează cu aceste lucruri încredinţate grijii sale.
Gândindu-ne la ultima parte a textului, trebuie să înţelegem că Dumnezeu va privi chiar mai profund decât la cuvintele şi acţiunile noastre — chiar la gândurile şi intenţiile minţii, să vadă în ce măsură noi am adăposti un gând impur. Dacă găsim că a fost adăpostit în mintea noastră un gând neloial faţă de Domnul şi faţă de fraţi, sau un gând răutăcios, fie spus fie nu, este un păcat, o pată, o întinăciune a minţii; căci este ceva lipsit de armonie cu noi în calitate de Noi Creaturi — lipsit de armonie cu Dumnezeul nostru.
Apostolul pune mai întâi curăţirea cărnii; nu înseamnă că trebuie să avem carnea curată înaintea minţii, dar că noi suntem mai expuşi să vedem întinăciunile cărnii decât cele ale minţii. În timp ce ajungem să practicăm căutarea imperfecţiunilor cărnii, nu trebuie să uităm să acordăm grijă imperfecţiunilor minţii, după cum îndeamnă apostolul. El continuă şi spune că noi învăţăm tot mai mult, sub instrucţiunile Domnului şi Capului nostru, Reprezentantul Tatălui. Suntem în Şcoala lui Cristos, învăţând care sunt standardele adevărului şi dreptăţii. Acum, dacă n-am face lucruri care să-i ofenseze pe prietenii noştri pământeşti, atunci să fim foarte zeloşi ca nu cumva să ajungem să facem lucruri care n-ar fi plăcute în ochii Tatălui.
CONDUCEREA GREŞITĂ A MINŢII CĂRNII
Există o deosebire care trebuie să fie observată între spirit, care reprezintă mintea, şi voinţă, care este Noua Creatură. Ca veche creatură noi am avut atât o minte cât şi un corp; şi mintea, într-un mod mai mult sau mai puţin răzvrătit, a condus mai mult sau mai puţin nereglementar corpul. Uneori o funcţie a avut controlul, alteori alta; odată simţul dorinţei de a mânca, altă dată alt simţ. Dar aceste caracteristici ale minţii sunt mai mult sau mai puţin neechilibrate prin condiţiile din viaţa noastră şi prin mediul nostru înconjurător.
Lumea în general pare să funcţioneze pe această linie. Astăzi oamenii găsesc plăcere într-un lucru, mâine în altul. Uneori este ambiţie. Unul ar putea spune: „Voi fi un mare general”, şi acel gând devine elementul stăpânitor al minţii lui. La alta, gândul principal este un oarecare plan de maternitate; la alta ar putea fi mândria de a se îmbrăca şi a se da în spectacol; la altul poate fi iubirea de bani, care devine elementul stăpânitor al minţii; la altul poate fi politica, punând stăpânire pe viaţa lui. În oricare caz, ea îi conduce viaţa. Orice ar interveni în aceste aspiraţii ar fi dat la o parte; şi orice i-ar ajuta ar fi încurajat.
Dar la creştin chestiunea este diferită. Aspiraţiile şi ambiţiile lui sunt cu scopul de a fi în armonie cu Dumnezeu şi de a avea binecuvântările vieţii eterne, care este voia lui Dumnezeu s-o dea oricui are atitudinea dreaptă a minţii. Pentru lume, primul gând este: „Am lucrat câtva timp ca să fiu politician şi voi continua”; sau: „M-am străduit pentru o anumită poziţie în societate şi mă voi mai strădui pentru ea”; sau câte şi mai câte. Adeseori gândul de a deveni copii ai lui Dumnezeu şi comoştenitori cu Isus Cristos Domnul nostru, este pus deoparte ca fiind prea greu de atins. Gândul acestora este că nu ştiu dacă vor primi sau nu vreodată lucrurile pe care „ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit” (1 Cor. 2:9) — lucruri pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru cei care Îl iubesc — căci la început aceste lucruri nu sunt mari stimulente. Această apreciere a dreptăţii este ceea ce Scripturile sugerează a fi influenţa de atracţie a lui Dumnezeu.
Dar dacă influenţele bune predomină, va fi o schimbare radicală a vieţii, a cărei răsplată, dacă este credincios, va fi un viitor mare şi glorios. Domnul nostru a spus că mai întâi trebuie să socotim preţul. Cei care dau atenţie sfatului Său, în măsura în care pot să-şi dea seama care este acel preţ, vor găsi că este punerea deoparte a tuturor ambiţiilor şi a onoarei pământeşti. Toate acestea trebuie puse deoparte sau socotite ca pierdere şi gunoi în comparaţie cu promisiunile glorioase ale lui Dumnezeu. În luarea unei decizii se ajunge după o discuţie a tuturor caracteristicilor minţii. Dacă nu este o astfel de discuţie, este posibil să existe necaz după aceea. Un oarecare element va spune că n-a fost consultat. Prin urmare, trebuie să facă aşa cum a spus Domnul, să „facă socoteala cheltuielilor!”
LASĂ CA VOINŢA LUI DUMNEZEU SĂ-ŢI GUVERNEZE INIMA
Pentru cei care fac socoteala cheltuielilor şi se supun pe deplin lui Dumnezeu, aceasta înseamnă nu numai o întoarcere de la păcat, ci mai mult de atât. Înseamnă o deplină predare a tot ce au, a fiecărui talent posedat, Domnului Isus. Acea funcţie a creierului prin care sunt consultate diferitele carateristici ale minţii şi se ajunge la o decizie, depinde de forţa şi greutatea caracteristicilor mai înalte pe care mintea le are. Prin „caracteristici mai înalte” vrem să spunem dreptatea, aprecierea milei divine, reverenţa faţă de Dumnezeu, faţă de dreptate şi faţă de toate lucrurile care sunt sfinte etc. Individul care nu are o astfel de constituţie a creierului nu este în încercare pentru viaţă în timpul prezent. Numai cei care posedă aceste caracteristici aparţin casei credinţei. Numai aceştia sunt concepuţi de Spirit sfânt.
Această acţiune a minţii, a spiritului, când hotărăşte sau voieşte să accepte voia Domnului, este cel mai bine reprezentată printr-o cameră legislativă, ca, de exemplu, Congresul Statelor Unite sau Parlamentul Marii Britanii. Aceste corpuri sunt compuse din diferiţi membri. Persoana care primeşte cel mai mare număr de voturi are cea mai mare influenţă şi se poate spune că are control asupra acelui corp, căci ea este reprezentantul majorităţii. Aşa este şi în mintea noastră; după ce am decis să ne predăm lui Dumnezeu, aceste caracteristici mai înalte L-au acceptat pe Domnul Isus ca marele Cap al Bisericii. De atunci încolo persoana este supusă voinţei lui Dumnezeu.
Nu înseamnă că noi punem vreo caracteristică a minţii să fie conducător, ci că punem voinţa Domnului acolo şi Îl acceptăm să fie conducător al voinţei noastre, al minţii noastre. Acum, după ce am ajuns la această poziţie în care Cristos este marele Cap, noi trebuie să căutăm nu numai să ne curăţim expresiile limbii şi acţiunile, ci să ne curăţim şi mintea şi să o aducem în supunere. Este serviciul nostru înţelept să ne curăţim nu numai corpul şi cuvintele, ci chiar şi gândurile cele mai adânci ale minţii. Orice ar putea fi păgubitor pentru noi sau pentru altul — invidie, ceartă, ură, amărăciune — trebuie înlăturat şi supus noilor reglementări, voinţei noi care a preluat controlul.
Chiar obiectivul conceperii Noii Creaturi, chiar obiectivul acordării ocaziei vieţii actuale, este de a dezvolta caracterul şi de a cristaliza acel caracter. Acesta pare să fie gândul apostolului când spune: „Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, [Dumnezeu] i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său” — nu în parte asemenea, ci pe deplin asemenea chipului Fiului Său. Starea noastră mintală, voinţa noastră trebuie să fie pe deplin modelate după mintea lui Isus Cristos. Şi voinţa Lui a fost total supusă voinţei Tatălui, până la măsura sacrificiului de sine, chiar până la moarte.