„Dar Cei Nouă Unde Sunt?” – VDM 14.2

„DAR CEI NOUĂ UNDE SUNT?”

02827″> Luca 17:11-19

„Nu s-a găsit decât străinul acesta să se întoarcă şi să dea slavă lui Dumnezeu?” Vers. 18.

R 5453 W. T. 1 mai 1914 (pag. 139-140)

Esenţa lecţiei noastre pentru astăzi este recunoştinţa. Este o trăsătură de caracter foarte raţională şi adesea se află chiar şi la creaţia animală. Este imposibil să ne imaginăm o fiinţă umană perfectă sau un înger, care să fie plăcuţi lui Dumnezeu fără această calitate. Aproape am putea spune că gradul acceptării noastre de către Dumnezeu este măsurat prin recunoştinţa noastră. Ea duce la ascultarea de legile şi reglementările divine, fie că ele sunt înţelese fie că nu. Ea duce la ((971)) osteneală sacrificatoare de sine în serviciul lui Dumnezeu, şi potrivit unui aranjament divin în mod automat are binecuvântarea lui.

Lecţia noastră ne spune că Mântuitorul Se apropia de Ierusalim pe drumul Samariei şi Galileii. Se presupune că aceasta era ultima Sa călătorie la Ierusalim, care s-a sfârşit în moarte. Faima Sa se răspândise departe; şi zece leproşi care stăteau pe marginea drumului au auzit că Isus din Nazaret trecea pe acolo. Imediat L-au strigat cât de tare le-a permis şoapta lor aspră din cauza bolii. De obicei ei cereau bani; dar în acest caz a fost: „Învăţătorule, fie-Ţi milă de noi!”

Leproşii sunt o clasă de oameni care trebuie compătimiţi. Boala lor a fost de multă vreme considerată incurabilă şi ca atare este folosită în Biblie în mod simbolic pentru a reprezenta păcatul. Este o afecţiune care pare să strice sângele. Articulaţiile se deformează, se descompun şi se desfac. Sub reglementările care predominau pe timpul lecţiei noastre, leproşilor le era interzis să intre în cetăţi, sub pedeapsa cu treizeci şi nouă de lovituri de nuia. Ei nu aveau nici un mijloc de trai şi erau întotdeauna dependenţi de mila prietenilor sau a publicului. Nici nu li se permitea să se apropie de alţii sub 45 de metri, de teama contaminării. Moartea lor era o moarte pe picioare.

Cei zece menţionaţi în această lecţie erau uniţi prin necazul lor comun care ignora barierele de neam între evrei şi samariteni. Ca răspuns la strigătul lor după ajutor, Isus, deşi plin de compasiune, a părut să trateze cererea lor cu răceală. El le-a spus numai: „Duceţi-vă, arătaţivă preoţilor!” Potrivit aranjamentului lui Dumnezeu cu evreii sub Legământul Legii, ei nu trebuiau să aibă alte boli decât dacă acestea veneau din pricina păcatelor; şi preoţii trebuiau să judece în legătură cu cazurile de lepră, hotărând dacă boala era întradevăr lepră etc., sau nu. Îndrumarea Domnului nostru ca leproşii să meargă şi să se arate preoţilor implica o vindecare, şi sugera că până ajungeau la preot erau gata să fie declaraţi curaţi.

Leproşii trebuie să fi avut o cunoştinţă considerabilă despre puterea lui Isus şi trebuie să fi avut mare credinţă; căci în loc să strige după vindecare instantanee, ei I-au urmat îndrumarea şi au pornit spre preot ca să-i examineze. Fără îndoială ei sperau că până vor ajunge la el vor fi bine şi vor primi o aprobare de sănătate. Au mers doar o mică distanţă până când au constatat că sunt vindecaţi. Ne putem bine imagina cu ce bucurie s-au grăbit să obţină aprobarea preotului pentru a se întoarce la familiile lor, la afacerile lor etc. Desigur că aproape au alergat simţind voioşia sângelui curăţat. Dar unul dintre ei a încetinit şi apoi sa întors din drum; probabil că ceilalţi în bucuria lor mare n-au observat aceasta. S-a întors şi a căzut la picioarele lui Isus mulţumindu-I. El era o inimă recunoscătoare şi nu ne putem îndoi că în cele din urmă va primi o binecuvântare, chiar dacă n-a primit-o atunci, căci era samaritean, înstrăinat, străin de naţiunea lui Israel.

Altă fărâmă

În acest caz vindecarea a fost o „fărâmă de la masa copiilor”; căci bogatul nu murise încă — favoarea lui Dumnezeu nu se depărtase de la Israel. Isus nu rostise încă cuvintele fatale „Vi se lasă casa pustie”. Nu, favoarea pentru Israel a continuat încă trei ani şi jumătate după ce Casa le-a fost lăsată pustie — favoarea individuală. Au trecut trei ani şi jumătate de la moartea lui Isus înainte ca favoarea individuală pentru evrei să se termine într-o astfel de măsură încât să permită ca Evanghelia să meargă la neamuri — Corneliu fiind primul care a fost acceptat la părtăşie cu Dumnezeu. Fapt. 10.

Dacă cel care s-a întors ar fi fost evreu şi nu samaritean, fără îndoială că ar fi fost invitat de Isus să devină unul dintre urmaşii Săi — „Vino, ia-ţi crucea şi umează-Mă”. Dar fiindcă a fost samaritean, Isus doar i-a spus: „Scoală-te şi dute. Credinţa ta te-a mântuit”. Nu ne putem însă îndoi că providenţa Domnului l-a urmărit pe acest samaritean recunoscător; şi că atunci când a venit timpul pentru deschiderea uşii la neamuri, el a fost printre cei care au primit cu bucurie mesajul şi a făcut o consacrare ca să devină moştenitor al lui Dumnezeu şi comoştenitor cu Isus Cristos Domnul nostru în moştenirea cerească.

Nu trebuie să înţelegem că aceste cuvinte ale Domnului nostru „Credinţa ta te-a mântuit” au însemnat că credinţa omului aparte de Puterea divină a fost aceea care l-a vindecat, ci mai degrabă a fost folosirea Puterii divine de către Învăţătorul în legătură cu credinţa individului. Puterea lui Dumnezeu şi credinţa omului au cooperat pentru vindecare. Ele au făcut acelaşi lucru şi pentru ceilalţi nouă care au fost vindecaţi. Şi ei au avut credinţă şi au fost vindecaţi; şi ca evrei sub Legământul Legii, ei aveau mai mult temei să ceară iertarea şi vindecarea decât samariteanul.

Zece vindecaţi — unde sunt cei nouă?

Isus a atras atenţia publică asupra faptului că zece au fost vindecaţi, dar că numai unul s-a întors să dea slavă lui Dumnezeu. Este adevărat, El nu le-a cerut să se întoarcă, să aducă laudă şi să recunoască Puterea divină care a lucrat prin El! Este adevărat, ei au făcut ceea ce le-a spus El să facă — au mers şi s-au arătat preotului — şi nu mai mult; mergând apoi la treburile lor.

De ce nu S-a târguit cu ei înainte de a-i vindeca, zicând, dacă vă voi vindeca vă veţi consacra viaţa şi veţi fi ucenicii Mei? Fără îndoială că ei ar fi fost de acord cu acest aranjament. Cine n-ar fi de acord cu orice condiţii ca să fie scăpat de o boală atât de dezgustătoare şi incurabilă? De ce n-a folosit Isus această metodă de a creşte numărul ucenicilor? Fără înoială că răspunsul trebuie să fie că El urma spiritul procedurilor Tatălui, pe care El le-a exprimat în cuvintele: „Tatăl caută astfel de închinători care I se închină în duh şi în adevăr”. După cum Tatăl nu caută pe alţii decât pe aceştia, tot aşa nici Fiul nu caută pe alţii.

În această privinţă, propovăduirea lui Isus şi a apostolilor este în contrast puternic cu propovăduirea evangheliştilor, a promotorilor mişcării de reînsufleţire etc. Isus sau apostolii nau ((972)) îndemnat niciodată pe oamenii lumeşti să devină ucenicii lui Cristos. Ei doar au propovăduit sau vestit anumite fapte mari şi au acceptat pe aceia care au venit sub acel fel de propovăduire, influenţaţi de marile fapte prezentate. Ei au argumentat despre păcat, despre dreptate şi despre un timp viitor al deciziei sau judecăţii, lăsând chestiunea pe seama conştiinţei individuale. Ei au declarat că aceia care părăsesc păcatul şi se întorc la Dumnezeu pot avea iertarea şi împăcarea prin meritul sângelui lui Cristos. Ei au spus despre o Chemare de Sus sau Cerească pentru toţi acei pocăiţi care îşi vor consacra viaţa în întregime serviciului lui Dumnezeu, Adevărului şi dreptăţii, dispuşi să îndure greutatea ca buni soldaţi.

Ne amintim că într-o împrejurare se pare că Isus a mustrat chiar un spirit de entuziasm care ar putea să înceţoşeze judecata rece zicând: „Cine … nu stă mai întâi să-şi facă socoteala cheltuielilor” (Luca 14:28). Lui Dumnezeu I-a plăcut ca prin propovăduirea Adevărului să cheme o clasă pe care El o doreşte să fie comoştenitori cu Fiul Său. Ei nu trebuie să fie aduşi în familia lui Dumnezeu prin rugăciuni sau prin emoţii, ci prin declararea termenilor şi condiţiilor divine. Pentru aceştia care acceptă harul lui Dumnezeu merge mesajul urgent să nu-l primească în zadar; ca, după ce au pus mâna pe plug, să nu se uite în urmă; ca, după ce s-au înrolat ca buni soldaţi ai Crucii, să îndure greutatea, să se bucure de privilegiul serviciului şi sacrificiului.

Ceea ce vrem să demonstrăm este că potrivit Bibliei, Isus şi apostolii Săi n-au făcut niciodată încercări să obţină recruţi pentru armata Domnului printr-un proces de „hip-hip-ura”. Prin aceasta nu criticăm pe nimeni, ci atragem numai atenţia asupra faptelor care au mult de-a face cu conducerea poporului lui Dumnezeu care caută să cunoască şi să facă voia Lui.

Alte zeci, sute, mii

Să privim întâmplarea din lecţia noastră simbolic. Leproşii să reprezinte pe păcătoşi care, ajungând să-şi dea seama că sunt necuraţi, strigă către Domnul să fie curăţaţi, recunoscând astfel prin implicaţie măreţia şi puterea Lui ca Fiul lui Dumnezeu, singurul prin care este iertarea păcatului, şi declarând astfel prin implicaţie că doresc să fie urmaşii Lui, ucenicii Lui, convinşi că păcatul este dăunător şi hotărâţi să umble după aceea în urmele Domnului, luptând împotriva păcatului din ei înşişi şi de peste tot. Câţi din zecile, sutele şi miile, ale căror devotare şi credinţă au fost acceptate de Domnul — câţi dintre aceia pe care i-a vindecat, i-a iertat şi i-a primit potrivit declaraţiei lor de ucenicie — au devenit de fapt urmaşii Săi adevăraţi?

Câţi din aceia care au declarat Domnului nefericirea lor, dorinţa de iertare a păcatelor şi Iau promis recunoştinţă şi devotare Lui pentru toată viaţa, pentru a-I avea favoarea, şi-au uitat privilegiile; şi după ce au primit binecuvântarea au plecat, unul la pământul lui, altul la negustoria lui, altul la plăcere, altul la formalism! Ce puţini şi-au amintit rugăciunile lor pentru mila Domnului, hotărârile lor în privinţa a ceea ce vor face dacă li se va răspunde la rugăciune!

Trebuie o reînsufleţire

Printre mulţi creştini este în creştere ideea că astăzi trăim într-un timp de încercare crucială în privinţa celor care au făcut un legământ cu Dumnezeu. Ei cred că ne apropiem de timpul când Biserica, Corpul lui Cristos, va fi primită de Domnul prin schimbarea Învierii pentru a fi Mireasa Sa. Cum a scris apostolul: „Toţi vom fi schimbaţi, într-o clipă, într-o clipeală din ochi”; căci „nu pot carnea şi sângele să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu”. Chemarea acestui Veac Evanghelic a fost pentru ai găsi pe aceştia care vor constitui clasa Miresei, asociaţii lui Isus în Împărăţia Sa.

Isus a spus despre evrei, într-un timp de necaz, la sfârşitul Veacului lor: „Ei n-au cunoscut timpul cercetării lor”. Numai relativ puţini au fost în starea inimii de apropiere de Dumnezeu, care le-a permis să înţeleagă caracterul timpurilor în care trăiau şi schimbarea care era în desfăşurare. Ideea este că acum este asupra noastră o schimbare asemănătoare, care este discernută de cei cărora li s-au deschis ochii înţelegerii.

Samariteanul din lecţia noastră pare să reprezinte o clasă de urmaşi ai Domnului recunoscători, care caută să-I dea slavă în cuvintele, gândurile şi faptele lor, în timp ce majoritatea celor care în mod asemănător au primit favoarea Sa sunt dispuşi să urmeze ambiţiile şi plăcerile vieţii actuale. Neglijând să meargă pe cărarea pe care a călcat Învăţătorul, ei nu vor ajunge la slava, cinstea şi nemurirea la care a ajuns El şi la care a chemat această clasă. Pentru ei trebuie să fie un loc mai jos. Peste puţin, potrivit Bibliei, gloriile Împărăţiei vor fi descoperite unei lumi uimite, dar gloriile stării actuale de lucruri vor dispărea.

Adevărata Înţelepciune care vine de Sus a fost manifestată de Mântuitorul nostru, care nu Şi-a socotit dragă viaţa, care de bună voie S-a lipsit de un nume bun ca să poată face voia Tatălui şi care acum este mult înălţat ca răsplată. Sf. Pavel a exprimat aceeaşi idee spunând că el a socotit toate lucrurile ca pierdere şi gunoi pentru a putea câştiga un loc în Corpul lui Cristos — Biserica în slavă dincolo de văl. Cât de mari vor fi binecuvântările Împărăţiei Milenare pentru lume, binecuvântările pe care le va avea Biserica le vor depăşi cu mult.